Denisapatrascu's Blog

Înainte de începutul secolului al XIX-lea, închisoarea era rareori folosită pentru pedepsirea delictelor. Aproape toate oraşele aveau una, dar cu dimensiuni reduse, neputând găzdui mai mult de 4 deţinuţi în acelaşi timp. În general erau folosite pentru a ,,răcori” beţivi[1] peste noapte, sau în mod ocazional, locuri în care era aşteptat procesul. În oraşele mari existau închisori de mărimi mai mari, ce adăposteau deţinuţi condamnaţi în aşteptarea execuţiei. În această perioadă disciplina în închisoare era de cele mai multe ori inxistentă[2], atmosfera fiind uimitor de liberă şi de relaxată, faţă de standardele moderne.

Până în sec.XIX-lea principalele forme de pedepsire a delictelor erau punerea pe butuci, biciuirea, însemnarea cu fierul roşu sau spânzurătoarea. Aceste pedepse erau executate de obicei în public, iar asistenţa era numeroasă. Înainte de a fi executaţi, deţinuţii puteau ţine discursuri, la care asistenţa reacţiona în funcţie de cât de impresionată era de discurs. Această modalitate, deşi nouă ni se pare crudă, avea un aspect pozitiv, acela al prevenţiei, pentru că după o execuţie publică numărul delictelor scădeau.

Închisorile moderne îşi trag rădăcinile nu din temniţele trecutului, ci din azilele de săraci. În majoritatea ţărilor europene, ele existau încă din secolul XVII-lea, din perioada de destrămare a feudalismului, când mulţi ţărani nu mai putea să muncească pământul din motive obiective (ruina feudei), şi deveneau vagabonzi. Ca această stare să nu provoace şi alte probleme sociale, ei erau îndemnaţi către azilele de săraci, unde în schimbul muncii li se oferea mâncare. Alături de aceste persoane se aflau şi alte categorii sociale pe care nu avea cine să-i îngrjească (bătrâni, persoane cu handicap, copii, bolnavi, deficienţi mintali).

Pe parcursul secolului al XVII-lea, închisorile, azilele şi spitalele au devenit din ce în ce mai autonome unele faţă de altele. Reforma îşi spunea cuvântul şi în această zonă, adepţii ei considerând privarea de libertate cea mai eficientă modalitate de rezolvare a criminalităţii. Crima este socotită cel mai serios delict, iar dreptul la libertate individuală s-a dezvoltat în cadrul sistemului politic mai larg, căci a ucide o persoană reprezintă cel mai grav atac asupra drepturilor acelei persoane. În acest moment se consideră că închisorile cu o disciplină şi conformism rigid sunt panaceul criminalităţii, iar execuţiile publice au dispărut sistematic.

Detenţia reprezintă o modalitate de a pedepsi pe răufăcători şi de a-i apăra pe cetăţeni de aceştia. Principiul care stă la baza sistemului penitenciar este de ameliorare a individului, pentru a juca un rol adecvat în societate. Evidenţă ne face să spunem cu tărie că sistemul actual penitenciar nu are acest efect.

În general deţinuţii nu mai sunt maltrataţi, cum se întâmpla altădată, deşi aplicarea bătăii mai este valabilă chiar şi-n închisorile de femei. Cu toate astea, deţinuţii suferă mai multe tipuri de privaţiune, fiind lipsiţi nu doar de libertate, ci şi de un venit adecvat, de ambianţa familiei şi a prietenilor, de relaţii heterosexuale, de hainele lor şi de alte obiecte personale. Frecvent, trăiesc în condiţii de supraaglomerare, trebuie să accepte proceduri disciplinare stricte şi înregimentarea vieţii lor cotidiene.

Traiul în aceste condiţii are tendinţa de a crea o prăpastie între puşcăriaşi şi societatea liberă, neajustându-le comportamentul la normele acesteia. Deţinuţii trebuie să se obişnuiască cu un mediu complet diferit de cel din ,,afară”, iar obişnuinţele şi atitudinile pe care le dobândesc în închisoare reprezintă, în multe cazuri, exact opusul celor pe care ar trebui să le dobândească. De exemplu, ei pot ajunge să fie împotriva cetăţenilor obişnuiţi, pot învăţa să accepte violenţa ca fiind un mod de exprimare, iniţiază contacte cu alti deţinuţi, pe care le vor păstra şi după eliberare, dobândesc abilităţi delictuale despre care ştiau foarte puţine înainte de încarcerare.

În acest context nu este un lucru surprinzător că ratele recidivei sunt ridicate. Peste 60% dintre bărbaţii eliberaţi în UK sunt rearestaţi în patru ani de la înfăptuirea delictelor iniţiale[3]. Rata reală de recidivă este însă mult mai mare, deoarece nu toţi sunt prinşi.

Cu toate că închisorile nu par să reuşească în reabilitarea deţinuţilor, ele împiedică să săvărşească delicte pe un număr mare de oameni. Aceasta este o problemă pentru cei ce doresc o reformă radicală a sistemului penitenciar. A face din închisori nişte locuri complet neplăcute pentru cei care locuiesc acolo ajută la împiedicarea potenţialilor infractori, dar face ca scopurile de reabilitare ale închisorilor să fie greu de atins. Cu cât sunt mai indulgente condiţiile de închisoare, este posibil să scadă recidiva, dar să crească delictele iniţiale, deoarece detenţia îşi pierde efectul de descurajare.

În prezent închisorile din societăţile industrializate sunt extrem de suprapopulate. Graficul arată numărul de deţinuţi la 100.000 de locuitori în ţările CE, în 2008.

Având în vedere faptul că detenţia nu reabilitează în majoritatea cazurilor, reformatori au găsit reforme la detenţie ca modalitate de a face faţă delincvenţei.

Una dintre ele este supravegherea în cadrul comunităţii, incluzând eliberarea de probă, eliberarea condiţionată şi eliberarea pe cauţiune. Eliberarea de probă este larg răspândită ca modalitate de rezolvare a delictelor minore. Prin aceasta formă de constrângere persoană în cauză trebuie să aibă o comportare bună pe o anumită perioadă şi să se prezinte regulat la autorităţi. La sfârşitul acestei perioade procesul este închis. Eliberarea condiţionată este o reducere a pedepsei, oferită ca recompensă pentru bună purtare a individului din închisosare. Eliberarea pe cauţiune folosită în special în SUA, oferă posibilitatea ca în aşteptarea procesului, înainte de stabilirea vinovăţiei, oamenii să poată sta în afara închisorii, sub supraveghere.

O altă alterantivă este diversiunea, care se referă la programe care îl deturnează pe individ de la tribunale. Majoritatea programelor existente, se referă la infractorii primari sau minori. Cu ajutorul unui asistent de deturnare, delincventul începe prin a-şi accepta responsabilitatea pentru respectiva faptă, apoi se gândeşte ce anume poate fi făcut în replică. Ideea este aceea de a reduce vina şi urmarea, şi de a planifica în mod pozitiv reabilitarea.

Există multe alte posibilităţi[4], inclusiv ordine de muncă în serviciul comunităţii, înlocuirea pedepselor cu amenzi, despăgubiri oferite de făptuitor victimei în bani şi/sau servicii, programe de reconciliere între victimă şi făptaş, comunităţi terapeutice, permise de absenţă temporară, care oferă deţinuţilor posibilitatea să petreacă timpul în afara închisorii. Aceste alternative sunt realizează concomitant cu păstrarea detenţiei, deoarece, cel puţin momentan, se pare că este cea mai bună soluţie.

Din momentul în care condamnarea la închisoare a devenit principala formă de pedepsirea a delictelor, pedeapsa cu moartea a fost din ce în ce mai controversată. Pentru majoritatea reformatorilor, executarea unor oameni pentru crime părea un lucru barbar. În plus, acolo unde se practică pedeapsa cu moartea, ulterior sunt imposibil de corectat erorile de justiţie.

SUA este singura ţară occidentală care în care se practică pedeapsa cu moartea. Din nefericire, numărul condamnărilor la această pedeapsă creşte anual, dar din anumite motive procesuale, numărul celor executaţi este mult mai mic.

Deşi există alternative la închisoare neprivative de libertate, există presiuni exercitate de publicul anumitor ţări, pentru a se reintroduce pedeapsa cu moartea, cel puţin pentru anumite tipuri de crimă (terorismul).

În UK sondajele de opinie dovedesc, în mod consecvent, că majoritatea populaţiei ar dori reintroducerea pedepsei cu moartea. Numeroşi membri ai opiniei publice sunt de părere că ameninţarrrea cu execuţia îi împiedică pe potenţialii infractori să săvărşească fapte penale, dar, ,,deşi discuţiile continuă, dovezile sunt insuficiente pentru sprijinirea acestei idei”[5].

Ţările care au abolit pedeapsa cu moartea nu au rate ale omuciderilor considerabil mai mari decât înainte. Aşa cum în SUA, unde este menţinută această pedeapsă, rata omuciderilor este cea mai mare din toate statele industrializate.

Desigur, puterea sentimentului public referitor la acest aspect poate reflecta atitudini înclinate spre pedepsire, nu pentru că această pedeapsă ar fi prin ea însăşi descurajantă. Se reiterează legea talionului, ,,dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”, aşa că cineva care a ucis, ar trebui să păţească la fel…

O părere alternativă este că societatea greşeşte din punct de vedere moral dacă îşi trimite la moarte cetăţenii, indiferent de crima comisă. Se pare că această idee i-a încurajat pe legiuitori să scoată din legislaţia punitivă reglementările privitoare la pedeapsa cu moartea.

Ar însemna o eroare să considerăm delictul şi delincvenţa într-o lumină complet negativă. Orice societate care recunoaşte că fiinţele umane au diverse valori şi preocupări trebuie să găsească spaţiu pentru cei care au activităţi care nu se conformează normelor urmate de majoritate. Societatea evoluează, şi multe concepţii se schimbă iar ceea ce cândva era de nepermis azi a devenit o parte din modul de a fi (drepturile fundamentale implică egalitate în drepturi, şi o ingerinţă a statului în viaţa personală minimă). Un exemplu in acest sens este atitudinea fata de comportamentul homosexual.

Este oare devianţa preţul pe care societate îl plăteşte când oferă cetăţenilor ei o considerabilă libertate oamenilor care se implică în acte contrare? Să fie ratele de delincvenţă un cost, care este reclamat într-o societate, în schimbul libertăţilor fundamentale de care se bucură cetăţenii ei? Există păreri care spun acest lucru, susţinând că delictele violente sunt inveitabile într-o societate în care nu se aplică definiţiile rigide ale conformismului. În anumite societăţi care recunosc o gamă largă de libertăţi individuale şi care tolerează activităţile ,,deviante” (în unele ţări nordice este permis consumul în numite limite a unor substanţe din clasa psihotropelor), ratele delictelor sunt scăzute. În ţări în care sfera libertăţii individuale este restrânsă (în America Latină) pot arăta niveluri ridicate ale devianţei.

O societate care este tolerantă faţă de comportamentul deviant nu trebuie să sufere de dezbinare socială. La această situaţie se poate ajunge, însă, doar acolo unde libertăţile individuale se alătură justiţiei sociale, într-o ordine socială în care inegalităţile nu sunt sesizabile şi în care populaţia pe ansamblul ei are şansa de a duce o viaţă îmbelşugată şi satisfăcătoare (conceptul de welfare extins).

Dacă libertatea nu este egalată şi echilibrată prin egalitate, şi dacă mulţi oameni îşi consideră vieţile lipsite de împlinire personală, comportamentul deviant are şanse să fie canalizat către scopuri distructive din punct de vedere social.

Penitencirul este, deci locul unde cel vinovat primeşte o pedeapsă pentru  a regreta faptele comise. Un prim aspect al vieţii din penitenciar este limitarea drastică a libertăţii de mişcare a vinovatului (,,e pus după gratii”).

Această limitare este în general trăită dramatic de firile sensibile, care se află prima dată în această situaţie. Nu numai spaţiul este limitat, ci şi organizarea timpului este impusă, ca derulare, de altcineva din afară. Cei mai mulţi acuză dramatic această dublă frustrare de spaţiu şi timp. Structurile agresive duc o adevărată luptă pentru ,,păstrarea spaţiului personal” ajungând la conflicte ce colegii de celulă pentru delimitarea spaţiului.

La argumentarea sentimentului de frustrare al deţinuţilor contribuie şi obligarea lor de a renunţa la unele obiecte de uz personal şi de confort. Unii trec uşor peste acest şoc al încarcerării, adaptându-se noilor condiţii de viaţă. Aceştia sunt, în mare proporţie persoane abuzate in viaţa lor cotidiană dar şi recidiviştii.

Semnificativ în rândul deţinuţilor este faptul că se formeaază sentimentul de antipatie şi ură, faţă de ,,cei din afară” exteriorizat faţă de singurii oameni ,,liberi” cu care au contact, personalul de supraveghere.

Pentru a-şi duce viaţa în condiţii de prizonierat, condamnatul va trebui să se adapteze normelor acestei noi societăţi, caracterizată prin subcultură şi subcivilizaţie. Este vorba de învăţarea unui nou rol, cel de captiv, adaptându-şi comportamentul acestui nou rol şi învăţâand noul limbaj atat verbal cat si gestual.

Normele acestui grup social sunt stabilite cutumiar, şi grupul îşi formează normele lui pe care le transmite de la o generaţie de condamnaţi la alta, prin intermediul condamnaţilor pe termen lung.

În cadrul unui asemenea grup se formează relaţii diverse: simpatie, atracţie, respingere, izolare, etc. după cum, în afară de şeful formal pus de ,,cei de afară”, grupul îşi va alege şeful său informal, ales pentru merite specifice mediului, având alte criterii etiologice, decât cel dintâi.

Asupra grupului de condamnaţi se exercită şi influenţe educative, atât de către personalul angajat în acest sens de către conducerea închisorii, cât şi de către personalul cu care vine în contact. Influenţarea conduitei nu se opreşte aici, un rol la fel de important, dacă nu mai important, îl revine celor cu o personalitate mai pregnantă, care au tendinţe de  a exercita o asemenea influenţă, din grup.

În general sentimentul de incertitudine şi neîncredere în oameni este mai accentuat faţă de cei ,,din afară” (personalul închisorii) acest sentiment este mai pregnant la recidivişti.

La unii dintre deţinuţi, privarea de libertate dă, aşa numita criză de detenţie[6] manifestată prin închidere în ,,carapacea tăcerii”, iar la alţii determină comportamente agresive şi autoagresive.

Purtarea uniformei de deţinut, cu efecte de standardizare a vieţii, estompează până la anulare diferenţele individuale şi chiar unele de personalitate. Suferinţa psihică este cel mai greu de suportat decât cea fizică, mai ales de către cei care sunt pentru prima dată condamnaţi.

În general ar fi necesară o tratare separată a deţinuţilor primari şi a celor recidivişti, şi chiar o despărţire a lor în celule separate.

În urma privării de libertate, cu toate manifestările sale concrete, regimul de detenţie generează următoarele tipuri de comportament[7] :

1)    comportament agresiv îndreptat spre alţi deţinuţi sau spre personalul închisorii, la unii acest comportament devine autoagresiv, manifestat prin automutilări şi chiar suicid;

2)    comportamentul defensiv care se manifestă prin autoizolare într-o lume personală imaginativă;

3)    comportamentul de consimţire, constă în conformarea pasivă a deţinutului la normele şi regulile de penitenciar, chiar dacă acest lucru îl face formal;

4)    comportamentul de integrare prin stabilirea unor relaţii normale cu ceilalţi deţinuţi şi cu cerinţele unui asemenea mediu. Acest comportament este specific recidiviştilor şi condamnaţilor pe termen lung.

Fiecare om, fiecare deţinut, are o personalitate proprie. După părerea unor autori[8] de psihologie juridică, aceştia ar putea fi grupaţi în câteva tipologii reprezentative :

1)      delincventul înveterat este, aşa cum arată şi numele, un infractor recidivist şi de aceea comportamentul lui are caracter repetitiv, în sensul de agresivitate persistentă, indiferent la consecinţe, la care de altfel se aşteaptă, dobândind insensibilitate la ele. Ne aflăm în prezenţa unui individ cu stări psihopatologice, care i-au anulat sensibilitatea;

2)      delincventul primejdios, este de obicei un deţinut care are la activ infracţiuni grave, cu grad de agresivitate crescut. Punerea lui în libertate este o primejdie pentru viaţa socială. Acest tip de infractor se caracterizează printr-o mare impulsivitate dar si o scăzută sensibilitate morală, generat adesea de diferite forme de dependenta (alcool, droguri, dar si depdendenta psihica fata de autorul formei primare de agresivitate (teoria copilariei abuzate sau stagnarea in stadiul psihic puber fata de elementul atractiei sexuale);

3)      delincventul dificil este cel care se adaptează cu greu la regulile închisorii. El este cel care calcă regulamentul din această cauză este, adesea pus la ,,izolare”, pentru a numai avea conflicte cu ceilalţi deţinuţi, şi cu personalul. Este in general coleric si impulsiv. Reactiile de agresivitate pot fi bazate pe o stare de insecuritate afectiva imprimata in timp.

4)      deţinutul pe termen lung este, de obicei, o persoană care a comis infracţiuni grave. Traiul îndelungat în închisoare îi creează un sentiment de nepăsare şi de adaptare la condiţiile de prizonierat. Ajunge adesea în posturi de lider informal. Adesea sunt tipologii flegmatice si impulsive. Apatia ramane o forma de aparare fara a fi profunda, pentru ca interesul ramane viu pentru orice actiune noua aflata in mediul pe care incearca sa-l domine.

5)      inadaptaţii sociali sunt, aceia care, chiar după ce au făcut ani de închisoare, nu se pot încadra regulilor vieţii sociale a oamenilor liberi, continuând cu comportamente infracţionale fara grad mare de periculozitate. Un rol mare în acest comportament îl au drogurile şi alcoolul. La alţii cauzele pot fi şi de ordin psihopatic şi ca atare tratamentul trebuie să fie de ordin medical.

Cifra de 70.000 de infractori de diferite grade care se află în închisori (UK), indică gradul crescut al inadaptaţilor sociali, căci cei mai mulţi dintre indaptaţii socili sunt persoane care au avut abateri penale sancţionate de lege. În general, aici nu sunt incluşi cei care au săvârşit infracţiunea din culpă, însă printre aceştia se găsesc şi persoane care au învăţat în închisoare comportamente ilegale, pe care la intrarea în aceasta nici nu le bănuiau.

Este închisoarea o soluţie pentru reeducarea abaterilor penale? Este moral pentru aceste persoane şi pentru societate în ansamblul ei,  ca inadaptarea socială ,,să fie vindecată” cu recidivă?

[1] A. Giddens

[2] J. Atholl

[3] A. Giddens ,,Sociology”

[4] Vass

[5] A.Giddens

[6] V. Popa, I. Drădan, L.Lepădat ,,Psiho-Sociologie Juridică”

[7] H.J:Eysenck ,,Crime and Personality”

[8] B.M.Cllinard and Co., ,,The Sociology of deviant Behaviour”

Filed under: Analize juridice, Societate | Tagged: coercitie, delict, delicventi, inchisoare, probatiune, sisteme moderne de coercitie, tipologii delicventi |