Strategia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități 2021-2027

La 13 ani de la aderarea de către România a Convenției Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap, în apropierea datei de început a unei noi Strategii europene în domeniul protecției persoanelor cu handicap (2021-2027), Guvernul României a lansat dezbatere pubblică Strategia Națională privind drepturile persoanelor cu dizabilități 2021-2027.

Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Handicap (CDPH) este primul instrument internațional obligatoriu din punct de vedere juridic în domeniul drepturilor omului care abordează în mod specific handicapul (termenii handicap și dizabilitate fiind inițial identici -rezultatul traducerii din franceză respectiv engleză; ulterior definind elemente distincte: handicapul = bariera individului față de mediu, dizabilitatea= reducerea abilităților generate de boală/eveniment. Momentan Constituția României se referă la protecția persoanelor cu handicap, art 50, motiv pentru care apreciez ca toate actele normative ar trebui să se raporteze la acest termen constituant). Scopul convenției este „să promoveze, să protejeze și să garanteze că toate persoanele cu handicap se bucură de toate drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și să promoveze respectul pentru demnitatea lor inerentă”.

Unul din principiile de bază al Convenției este ca persoanele cu handicap să aibă acces fizic, informațional și comunicațional la produsele, serviciile și programele pe care societatea le pune la dispoziția membrilor săi. Accesibilitatea reprezintă baza participării depline a persoanelor cu handicap la viața socială, în toate palierele sale: educație, sănătate, protecția juridică a drepturilor, ocupare, protecție socială, viață independentă. Asigurarea accesibilității face obiectul art. 9 din CDPH dar se reflectă, în mod sistematic în celelalte articole ale Convenției (arborescent rights).

Strategia Europeană privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități 2021-2027 (gândită pe o perioadă mai scurtă decât acutala strategie care se derulează din 2010 și care își propune o evaluare a implementării la 3 ani), pornește de la analiza situației actuale: 100 mil. persoane cu handicap la nivelul UE sunt deprivate de unul din drepturile lor de bază, ceea ce se reflectă în drepul de a avea o viața independentă, cu o incidență mai mare privind copiii și accesul acestora la educație, respectiv a femeilor, pentru care dizabilitatea reprezintă o formă suplimentară de discriminare salarială și de lezare a demnității în oricare din formele sale (în viața de familie sau profesională).

O altă realitate evidențiată de diagnoza Stategiei europene este cea a faptului că 28.7% din populația cu dizabilitate din UE se află în risc de sărăcie și excluziune socială și are o rată mult mai mică de ocupare (50.6%), a faptului că fac obiectul unor politici publice reduse în toate palierele, a celor care vizează accesibilitatea sau reprezentarea în funcții publice și politice a acestora (număr foarte redus de reprezentanți în aceste funcții dintre persoanele cu handicap). Măsurile de austeritate post-criza financiară din 2008 au avut un impact negativ asupra vieții persoanelor cu handicap, cu consecințe în prezent (copiii/adolescenții din 2008-2010 încep să fie adulți).

Printre soluțiile propuse se regăsesc: stabilirea principiilor definirii termenului de dizabilitate la nivelul UE, stabilirea la nivel național a unor strategii cu obiective ambițioase, clare și măsurabile, inclusiv o listă de acțiuni planificate cu perioade de timp clare și resurse alocate în următoarele domenii: egalitate, participare, liberă circulație și viață independentă, accesibilitate, ocuparea forței de muncă și formare profesională, educație și cultură, reducerea sărăciei și excluziunii sociale, reducerea cazurilor de violență și abuz, integrarea handicapului și sensibilizarea societății, includerea în toate politicile publice a drepturilor persoanelor cu dizabilități, inclusiv pe orizontală între politicile UE, cu includerea accesului la servicii sociale transfrontalier, precum și cu privire la noile tehnologii, inteligență artificială, în cadrul Pilonului European de Drepturi Sociale și planul de măsuri pentru Europa Socială.  Un pas important făcut în acest sens este faptul că programarea fondurilor europene 2021-2027 are condiție favorizantă orizontală dizabilitatea.

Apreciez ca sunt punctate în cadrul proiectului de Strategie Națională privind drepturile persoanelor cu dizabilități 2021-2027 (lansat în dezbatere publică), o mare parte dintre aceste puncte. Cu toate acestea, măsurile propuse trebuie să reflecte mai bine diferențele existente față de situația la nivel european, în condițiile în care situația din România este mult mai gravă decât media europeană (din nou la coada clasamentului). Un alt aspect care ar fi de îmbunătățit este stabilirea calendarului pentru acțiunile propuse în planul de măsuri al strategiei.

Potrivit strategiei, numărul total de persoane cu dizabilităţi era de 853.465, reprezentând 3,85% din populația României, (date ANDPDCA). Observăm diferența față de datele Eurostat, potrivit cărora România are aproximativ un sfert din populația cu vârste de peste 16 ani cu dizabilități, din care persoanele cu limitări ale activității severe reprezintă 6% din populație (1,2 milioane persoane). Diferența provine din raportarea la alți itemi, în acest context, dizabilitatea este măsurată în conformitate în baza conceptului de limitare a activității generale, ca „limitare a activității pe care persoanele o fac de obicei, ca urmare a problemelor de sănătate apărute cel puțin în ultimele șase luni.

Rata ocupării persoanelor cu dizabilități din România a rămas aceași de la data integrării – 12% , ceea reprezintă unul din criteriile de bază ale evaluării efectelor politicilor publice în acest domeniu, iar unul din motivele acestui rezultat îl au și modificările legislatiei privind unitățile protejate. Dintre persoanele cu dizabilități care au un loc de muncă, 19% se află în risc de sărăcie, iar totalul populației cu dizabilități înainte de transferurile beneficiilor sociale era de 72%, iar după transferuri rămâne 32% (deci pentru jumătate din populația aflată în această situație prestația socială nu o scoate din sărăcie). Acest fapt dovedește o data în plus că soluția pentru reducerea sărăciei rămâne un mix între prestații și servicii sociale. Aici cred ca strategia și planul de măsuri ar putea detalia și nuanța între diferitele tipuri de dizabilități, respectiv prestații sociale țintite pe nevoie – revin aici la voucherul social prin care pot fi plătite anumite servicii.

Finanțarea din fondul de handicap poate fi o soluție coerentă, bazată pe principiul specificului taxei, care să suporte, pe principii asemănătoare fondului de accidente de muncă și boli profesionale, terapii ocupaționale, formare profesională adaptată, suport pentru angajator prin consilierul profesional al persoanei cu handicap (o profesie la care m-am referit și în trecut) și medicul de medicina muncii (servicii adiționale nesuportate din CAS), finanțarea serviciilor necesare accesibilității, respectiv ale întreprinderilor sociale de inserție – și care să fie completată de finanțarea din fondurile europene.

Unul din obiectivele Strategiei, care se regăsește și în Programul de Guvernare al PNL este dezinstituționalizarea celor 18.000 de persoane cu dizabilități prin oferirea de alternative de viață independentă sau semi-independentă. Este un obiectiv major, la care sper să se ralieze viitorul Parlament, indiferent de culoarea politică. Amintesc ca dezinstituționalizarea a fost solicitată expres atât de Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei dna Dujna Mijatovic, în Raportul privind Pactul privind drepturile civile și politice, precum și, constant, în Rapoartele Comisiei Europene privind implementarea Programului național de Reformă și a recomandărilor specifice de țară.

Un alt obiectiv important al strategiei naționale constă în stabilirea unui set de indicatori privind respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, care însă ar trebui detaliat pentru a-și atinge scopul.

Referitor la educația incluzivă, baza de la care se dezvoltă principiile de viață independentă a persoanei cu handicap, sunt de apreciat pașii făcuți zilele acestea de Ministerul Educației, privind aprobarea programelor celor 425 de discipline școlare pentru învățământul special, în acord cu obiectiviul specific 6.1.6 din planul de acțiune. Par picăturile care încep să definească modul de abordare viitor privind accesul la educație al copiiilor de dizabilități, aspect dificil de soluționat la nivel mondial, în condițiile în care populația școlară a copiiilor cu dizabilități reprezintă 12% din populația școlară totală și 15% din cea care a abandonat școala, conform Raportului UNESCO privind Incluziunea și Educația 2020.

În concluzie, sfârșitul de an 2020 ne găsește într-o situație mai bună – avem un draft de strategie pentru următoarea perioadă, dar totuși destul de întârziat având în vedere că aplicarea acesteia ar trebui să înceapă în mai puțin de o lună.

© imaginea din acest text aparține World Bank Group Commitments on Disability-Inclusive Development

Criza guvernamentala din zilele astea si era post-truth

pta-victorieiTrebuie gasita o solutie de reconciliere intre faliile societatii. Virulenta si ura imprastiata de unii si altii sunt periculoase, nu ca vine Soros, nici comparatiile cu Maidanul din 2013 nu le cred, nici oculta mondiala cu reptilieni si binoame…. Dar Nu e bine sa fim atat de invrajbiti. De ce? Simplu. Totul costa, iar greselile guvernamentale sunt, istoria spune, cele mai costisitoare.

Pseudojuristi se inteapa in articole si interpretari, se analizeaza pe retelele de socializare mai intens decat la cursurile de drept constitutional, nici nu stiam ca sunt atatia cunoscatori de recomandari ale Comisiei de la Venetia…Explicatiile de ambele parti contin jumatati de adevar, urgenta nu exista pentru a fi data neaparat in sedinta aia, cand deja erau oameni in strada, iar aici nimeni nu explica oportunitatea si proportionalitatea (asta tot din recomandarile Comisiei de la Venetia, daca tot am devenit toti specialisti in drept constitutional).

Decizia Curtii Constitutionale nr.405/2016, care a fost motivatia aprobarii OUG nr.13/2017, vizeaza interpretarea sintagmei “îndeplineşte în mod defectuos” în sensul “că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează „prin încălcarea legii” (pct.47-58, 64-80) deoarece “legiuitorului îi revine obligaţia, ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii“. Este, deci, o decizie de interpretare si nu de neconstitutionalitate a infractiunii de abuz in serviciu, aspect mentionat de art.1 din decizia mentionata, potrivit caruia Curtea Constitutionala decide: “admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată” “şi constată că dispoziţiile art.246 alin.(1) din Codul penal  din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”.

Greselile de comunicare, de PR politic si aroganta se taxeaza iar acum e prea tarziu sa le repari pastrand itemii initiali.

Cand am citit referiri acum cateva luni despre era post-truth nu credeam ca e posibil. Ma uit in jur si vad ca argumentele care nu-ti plac se anuleaza si nimeni nu asculta pe nimeni, exista o pseudoinformare pe canalele care iti corespund optiunilor… Cum iesim de aici?

  1. Printr-o abrogare a OUG 13/2017 si o dezbatere larga a modalitatii in care vrem sa continue lupta anticoruptie, cu garantiile legale prevazute de Constitutie si de principiile prevazute de Codul penal si de procedura penala (principiile sunt deja acolo, trebuie si reglementari pe masura).
  2. prin renuntarea la atitudinea aroganta de tipul “am puterea, deci o folosesc indiferent care sunt urmarile!”, pentru ca nu e in folosul nimanui ca avem un curs de 4.614 lei/eur (BCR sell) ca cele 5 camere comert straine vorbesc de ingrijorarile investitorilor straini si “suspendarea” de inititative… ca pierdem itemi de predictibilitate – iar aici comunicatele ambasadelor si a Parlamentului Europan sunt relevante si prin asta scade ratingul de tara, deci ne vom imprumuta mai scump… Lucrurile astea se masoara in bani, cash mai pe intelesul unui anumit tip de electorat…

Legitimitatea votului nu inseamna lipsa de respect fata de alegatori / electorat (aici intra si cei care nu au/te-au votat) si nici vulnerabilizarea interesului Romaniei pe termen mediu si lung.

Dupa martea neagra din 2012 eu cel putin am inteles ca indiferent de puterea si legalitatea de a face un lucru, e mai important interesul national pe termen lung. Iar pionii principali din 2012 – Ponta si Antonescu care atunci pareau indestructibili si cu o cota mai mare decat a avut vreodata Dragnea (Grindeanu nu se pune, ca pana acum o saptamana nu stia prea multa lume de el) si uite-i acum pe amandoi: sunt istorie inclusiv pentru partidele lor! Iar costul e azi o clasa politica fara lideri reali si care repugna majoritatii, deci incredere zero in institutii si formatorii formali de opinie.

Asa ca acest gol e umplut usor de curente opinie care sunt ca valurile… dar pot fi si tsunami…

Cam asta as vrea eu personal… putina penitenta si privirea inainte spre cum vrem sa arate Romania peste 4 ani, inclusiv pentru PSD.

Altfel, neincrederea va eroda orice palier de dialog cu guvernantii (indiferent daca ne plac sau nu) iar contractul social dintre guvernati si guvernanti devine lipsit de continut cu repercursiuni asupra democratiei si a statului de drept.

Neconstitutionalitatea alocatiilor pentru copii diferentiate

577987_10151283106497259_195187159_nIn acest an, ajunul Zilei Internationale a Copilului ne gaseste dezbatand un subiect important pentru copiii din Romania si pentru familiile lor: dublarea alocatiilor pentru copiii in varsta de peste 2 ani de la 42 lei la 84 de lei si opinia unora din membrii Guvernului privind acordarea diferentiata a alocatiei pentru copiii in functie de veniturile parintilor.

Acest subiect a mai facut obiectul dezbaterilor si in trecut, astfel art.1 din Legea nr.61/1993 prevede faptul că „se instituie alocaţia de stat pentru copii ca formă de ocrotire a statului acordată tuturor copiilor, fără discriminare şi că beneficiază de alocaţe de stat pentru copii toţi copiii în vârstă de până la 18 ani”.

Obligatia statului de a proteja copiii si tinerii este prevazuta de art.49 alin.(2) din Constituţie, legiuitorul constituent prevazand urmatoarele: „statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege”. Dreptul la alocatie al copiiilor este reglementat de Constitutie, nimeni neputand stabili altfel.

In acest sens este de mentionat faptul ca in Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr.277/2006 privind art.1 din Legea nr.61/1993, se retin urmatoarele: “norma constituţională înscrisă în cap.II privind drepturile şi libertăţile fundamentale nu prevede şi nu permite, în definirea subiecţilor dreptului la alocaţiile acordate de stat, nici o altă condiţie în afara aceleia ca beneficiarii să fie copii. Această consacrare a dreptului copiilor la ocrotire specială, sub forma alocaţiilor acordate de stat fără nici o discriminare, corespunde principiilor generale care stau la baza statului român, prevăzute în art. 1 alin. (2) din Constituţia României, şi prevederilor privind ocrotirea copiilor, cuprinse în Declaratia Universală a Drepturilor Omului, în Conventia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în alte pacte şi tratate la care România este parte. (…) aceste obiective sunt independente în raport cu scopul de ocrotire specială a copiilor avut în vedere de Constituţie prin consacrarea dreptului la alocaţii acordate de stat. Curtea Constituţională reţine în acest sens că atingerea de către stat a unor obiective, chiar şi atunci când acestea sunt de interes general şi necesare, nu se poate face cu încălcarea Constituţiei, a cărei respectare este, potrivit art. 1 alin. (5), obligatorie. In consecinţă, Curtea Constituţională constată că prin textele de lege care formează obiectul excepţiei se condiţionează acordarea alocaţiei pentru copii (…), limitări vădit contrare atât art.49 alin. (2) din Constituţie, mai sus citat, cât şi prevederilor art.16 alin. (1) din Legea fundamentală, conform cărora “cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Obiectul supus dezbaterii Curtii Constitutionale era limitarea dreptului la alocatie al copilului care frecventa o unitate scolara care nu era inclusă în evidenţa Comisiei Naţionale de Evaluare şi Acreditare a Învăţământului Preuniversitar. Desi obiectul dezbaterii este diferit, apreciez ca pozitia Curtii Constitutionale a Romaniei este clara pentru orice forma de discriminare a acordarii alocatiei pentru copii.

In acest fel, consider ca este deschisa calea ridicarii exceptiei de neconstitutionalitate pe motiv de discriminare in raport cu vârsta, a art.3 alin.(1) Legea nr.61/1993, care stabileste acordarea diferenţiata a cuantumului alocatiei pentru copii în funcţie de vârsta acestora, astfel potrivit art.3 alin.(1) din aceeaşi lege „cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se stabileşte în raport cu indicatorul social de referinţă, denumit în continuare ISR (500 lei), după cum urmează:  a) 0,4 ISR pentru copiii cu vârsta de până la 2 ani (sau de până la 3 ani, în cazul copilului cu handicap); b) 0,084 ISR pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 2 ani şi 18 ani”.

Aprecierile referitoare la sporul negativ demografic al Romaniei incepand cu anul 1991, piramida inversata a varstelor, impactul reducerii populatiei asupra PIB-ului potential si al tipului de alocari bugetare in urmatorii 30 de ani, dar si efectele prezente ale resurselor reduse ale familiilor cu copii (rata cea mai mare de saracie se regaseste in familiile cu 2 si mai multi copii) cu impact direct asupra nivelului de educatie viitor, nivelului de sanatate al generatiilor viitoare; gradul cel mai mare de deprivare materiala la nivelul copiiilor din Europa (nu doar din UE) il au copiii romani – aprox. 78% fata de o medie EU28 de 24% (UNICEF), rata cea mai mare de mortalitate infantila si de boli congenitale din UE,  precum si a faptului ca parintii sunt cei care obtin veniturile si nu copiii care sunt beneficiari ai veniturilor, neavand nicio posibilitate de a modifica calitativ sau cantitativ aceste venituri ale familiei – sunt doar cateva din realitatile de care raporturile juridice dintre guvernanti si cei mai vulnerabili dintre cetatenii sai, copiii, trebuie sa tina cont.

Nihilismul vs miscarile de strada

piataIn Biblie aflam ca lumea s-a format din nimic, dar din voia Tatalui, a aparut Pamantul, cerul si apele, vietuitoarele si omul. Pornind de aici, omul e nimic, in lipsa creatiei germinative initiale. Astfel, negarea Creatorului lasa lumii locul pentru materia initiala: nimicul – nihil, cum ar spune latinii.

Sfarsitul sec. XIX a fost prielnic unor concepte identitare, nu doar nationaliste cat mai ales existentialiste. Nietzsche “care este adevărul? E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?“, “Dumezeu a murit!” (deci a trait candva, fara a avea o forma imortala). Relatia cu divinitatea se sparge in negarea alesilor ei pe pamant: regi si imparati, dar si clerici, concepte care continua si in prezent, fiind curente de natura politica (republicanii) respectiv religioasa (anumite culte protestante bazate pe neagarea necesitatii clericului de a intermediera relatia cu Dumnezeu – pastorul putand fi oricare dintre enoriasi) care neaga utilitatea existentei acestora.

Revolutia bolsevica a pornit de la conceputul de anihilare/distrugere a ceea ce implica efectele sociale directe ale creationismului: credinta in transcendent si mutarea crezului spre individ/libertatea individuala si materialism din aceasta rezultand egalitatea cetatenilor (ajungand la acelasi rezultat ca Revolutia franceza, fara a porni de la aceeasi ipoteza – ii diferentia profund abordarea fata de proprietate si stabilirea bazelor unei republici laice, dar crestine). Silogismul parea corect in sec. XIX, daca anulam insa principiile credintei privind liberul arbitru, pe care si Biblia si Thora le ating. Alegerea intru credinta apartine doar omului liber, care poate decide in a crede sau nu, dar aceasta nu impiedica existenta credintei in asamblul sau. A crede in ceva nu impiedica existenta acelui ceva, indiferent daca aleg sau nu sa cred in el.

Revenind la nihilisti, acestia nu intotdeauna se identifica cu existentialistii, din contra, par a fi adesea cei care sustin, pana la un punct, inutilitatea existentei, ca rezultanta directa a negarii moralitatii si eticii sociale. Refuzul total al oricarui sistem de autoritate, moralitate și normativitate, lasa in urma golul anarchic in fata caruia individul se va regasi mai singur ca oricand.

De la nihilismul existentialist, la cel politic nu e un pas mare. A nega o structura politica cu intregul sau set de institutii fara a pleda pentru constructia alteia, este mai contemporan decat am vrea cu “de ceva timp cultura noastră europeană întrega a fost în mișcare spre o catastrofă, cu o tensiune torturanta, care este în creștere de la deceniu la deceniu: neliniștiti, violenti, cu capul înainte, ca un râu care vrea să ajungă la final.. (Voința de putere – Nietzsche)”, “existenta precede esenta – Sartre”.

Anularea increderii fata de societatea prezenta manifestata prin miscari ecologiste, de drepturi ale unor minoritati, respectiv miscari anticapitaliste sunt catalizate adesea de un impuls marginal sau care afecteaza doar o parte a populatiei (mediu, schimbari climatice, drepturile cetatenilor reprezentand a doua generatie de imigranti, caderea pietei ipotecilor) si devin miscari antisistem.

De la inceputul anilor 2000 si pana in prezent a existat cel putin o miscare tectonica anuala a generatiei 70-90 impotriva sistemului: miscarile violente din Londra, Paris si o parte a Frantei, Occupy Wall Street, M15- Indignados, preluarea modelului Indignados in miscarile masive antiausteritate in toate statele – PIGS, pentru a finaliza cu primavara araba si Maidan-ul din Kiev.

Ce au avut in comun aceste miscari: pornesc de la incapacitatea unui sistem (normativ, in principal, politic, in general) de a satisface nevoile imediate, dar mai ales asteptarile populatiei (care nu sunt tot timpul acelasi lucru) fata de un punct sau altul de pe agenda publica. Viata cotidiana implica un sir de compromisuri zilnice pe care le acceptam cu seninatate dar care ajung sa devina o povara personala si sociala atunci cand realizam inechitatea care ni se face in comparatie cu altcineva. Ceva ce pare tolerabil devine de netolerat atunci cand limitarile tale obiective nu sunt si ale celuilalt. A cere cuiva sa suporte povara austeritatii cand un altul e clar ca nu o suporta, sau chiar profita de pe urma ei, devine de neacceptat abia cand ai comparatia. Exista deci motivatii pertinente ale miscarilor acestora (inclusiv tinerii londonezi isi exprimau clar optiunea de a poseda bunuri la care nu au acces, pentru ca apreciau ca muncesc la fel de mult ca si cei din City, iar retribuirea este injusta fata de nevoile lor).

Miscarile in mare parte se coaguleaza utilizand capacitatea de comunicare larga pe care o permite social media. Daca Revolutia franceza la 1789 s-a bazat pe tipar si ziare, miscarile de azi se propaga instant cu un click si un event creat pe reteaua de socializare. Avantajul e rapiditatea si accesul tinerilor si a celor mai informati membrii ai societatii, dezavantajul este lipsa de acces la acestea a unei paturi mari si crititce (putem sa le identificam chiar ca generatii, in special cele nascute inainte de anii ’60[1]), incapabile astfel sa participe, decat post-factum cand revolta este in plina dinamica si are propria miscare centrifuga. De aceea, multi nu se vor simti reprezentati de pozitia protestatarilor din piata, apreciind ca propriile valori care le-au fost incalcate sunt superioare ca motivatie celor solicitate de acestia – (atingand alte paturi descoperim probleme diferite: nivelul pensiilor, accesul la medicatie, costurile locuirii sau lipsa echipamentelor de lucru pentru activitatile curente ale unor meserii vitale, salarizarea inechitabila a unor categorii socio-profesionale in comparatie cu altele spre ex.). Conflictul de ideologie are efect asupra nerecunoasterii protestatarilor ca fiind reprezentantii populari. Deci primele minusuri: reprezentativitate scazuta, acces redus la coagularea miscarii si motivatii care nu rezoneaza cu masa critica populara sau din alt segment de varsta.

Din amestecul de situatii de mai sus, este greu ca miscarea de revolta sa fie finalizata cu o platforma de constructie socio-politica.

A dezvolta o democratie inseamna sa pornesti de la individ spre institutii, ca institutiile sa se indrepte spre individ. A nega institutiile inseamna implicit a nu avea cine sa se mai indrepte si sa sustina individul.

Pentru o democratie vie miscarile de revolta sunt necesare si trebuie sa intre intr-un firesc acceptat de toti bazat pe libertatea de exprimare. Insa, pentru ca aceeasi democratie sa fie vie e nevoie ca liderii lor sa aiba clare mijloacele de schimbare si ce anume doresc sa schimbe pe un parcurs rezonabil de resurse: atat umane, cat si financiare si de timp. Altfel, orice miscare va finaliza ca toate cele mentionate anterior: schimbari de legislatie punctuale (intarirea spre ex. a controlului financiar, fara neaparat o contragarantare – aspectul sperat, dar neformulat in criza ipotecilor, spe ex), sau presiuni puternice pentru guvern in negocierea cu creditorii externi (cu garantarea insa din partea acestora a unui parcurs de masuri ce pot intra in zona de austeritate, deci exact opus celor pentru care luptau manifestatii – cazul miscarilor din Grecia). Avem insa si experienta Maidanului si a primaverii arabe care au schimbat structura politica si sociala intr-un decor de instabilitate politica, generator de instabilitate regionala.

Pentru rezultate coerente ale unei miscari de revolta/nemultumire e necesar deci de raspuns la intrebarile bazale: cine, ce, cum si cand. In masura in care raspunsurile ii vor satisface pe cat mai multi, miscarea va avea efect, nu doar imediat. Pentru asta e nevoie ca liderii miscarii sa aiba: 1. solutii potentiale pe care sa le propuna si 2. oamenii care pot construi solutia la fiecare nivel.

Abia atunci, masa cu o dinamica mai putin accentuata, oamenii care azi se limiteaza la a privi la televizor, vor fi parte a solutiei, cand vor avea minime certitudini ca este calea spre a indeparta abuzurile si inechitatile si vor fi parte a schimbarii propuse. Iesirea din zona de confort a fiecaruia, bazata pe stiinta supravietuirii pret de o generatie nu va fi usoara si nici imediata, dar avem constiinta colectiva ca e necesara si unica ca solutie.

Alftel, negand pe tot si toate, ne vom intoarce la materia intiala in lipsa Creatorului: nimicul.

[1]Aceasta generatie din est este total diferita ca structura de convingeri fata de cea din vest, nascuta in plina revolutie sexual si care a traversat dificil perioada postindustriala, plina de revolte si somaj, cu o constiinta civica forjata adesea in lupte de strada si manifestatii violente.

Efectele masurilor fiscale de reducere a CAS si amnistie fiscala

medicProiectul privind amnistierea fiscală a pensionarilor a fost adoptat marţi, 09.09.2014 cu 311 voturi “pentru”, 3 “împotrivă” şi 6 abţineri, cel privind amnistierea mamelor cu 315 voturi “pentru”, 2 “împotrivă” şi 4 “abţineri”, iar cel privind bugetarii voturile au fost 315 “pentru”, 6 abţineri şi unul “împotrivă.
De asemenea, Camera Deputaţilor a adoptat în forma iniţială, şi legea privind reducerea CAS cu cinci punte procentuale la angajator, respingând, cu 307 voturi “pentru”, 7 “împotrivă” şi 5 abţineri, cererea Preşedintelui României de reexaminare a acestui act normativ. Reamintim că prin acest proiect de modificare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal sunt diminuate cotele de contribuţii sociale plătite de angajatori, în funcţie de condiţiile de muncă, pentru asigurările sociale datorată bugetului asigurărilor sociale de stat, devenind 15,8% (de la 20,8%) pentru condiţii normale de muncă, 20,8% (de la 25,8%) pentru condiţii deosebite de muncă şi 25,8% (de la 30,8%) pentru condiţii speciale de muncă şi pentru alte condiţii de muncă.
Prin cererea de reexaminare, preşedintele României arăta că în anul 2014 deficitul bugetului asigurărilor sociale de stat este de 12,519 miliarde de lei, iar prin diminuarea cotelor plătite de angajatori, în funcţie de condiţiile de muncă, pentru contribuţia de asigurări sociale datorată sistemului public de pensii, situaţie în care deficitul curent va creşte cu impactul financiar negativ estimat în expunerea de motive a actului normativ, care variază între 4,860 de miliarde de lei în 2015 şi 5,564 de miliarde de lei în 2018, ajungându-se la un deficit de peste 18 miliarde lei la fondul de pensii, pentru anul 2015, suma care ar trebui completată de la bugetul de stat.
Potrivit Ministerului Muncii, de prevederile privind amnistia fiscală pentru mame vor beneficia în jur de 20.000 de mămici, 50.000 de pensionari, respectiv 25.000 de bugetari, suma totală fiind aproximativ 450 milioane lei. De asemenea, ministrul muncii a precizat că vor fi restituite şi sumele deja plătite de pensionarii şi de mamele beneficiari ai legilor vor fi returnate, în tranşe egale, pe o perioadă de maximum 5 ani, începând din 2015, fără a se menţiona impactul financiar.
Investitorii străini şi români cer periodic atât o liberalizare a condiţiilor de angajare şi concediere, prin reformarea codului muncii cât şi o scădere a fiscalităţii muncii, care s-a menţinut ani în şir printre cele mai mari din UE. Reducerea CAS era o temă la zi de discuţie încă din 2011, când Mugur Isărescu spunea că, dacă şi-ar asuma un risc pentru a stimula economia, acesta ar fi diminuarea CAS, moment la care reprezentantul FMI în România cerea guvernului să aleagă între creşterea salariilor bugetarilor, mai mulţi bani pentru investiţii sau reducerea CAS, întrucât nu exista suficient spaţiu bugetar pentru toate.
În altă ordine de idei, în Europa, amnistia fiscală a fost privită ca o soluţie foarte eficientă în vederea relansării economice, la care s-a apelat punctual, ca de exemplu Elveţia în 1945 şi 1969, Turcia şi Italia în 2009 măsură care a adus la lumină 100 miliarde de euro doar în Italia. O analiză a aplicării amnistiei fiscale rezulta, la sfârşitul anului trecut, că ar repatria între 70-100 miliarde de euro, iar aplicarea unei taxe de amnistie de 5% ar aduce o sumă la buget între 3-5 mlrd. euro.
Amnistia fiscală poate aduce lichidităţi dar soluţia aleasă de guvern, de amnistiere a creanţelor din zona de cheltuieli (bugetari, prestaţii sociale) din contră, reduce veniturile bugetare, în loc să le crească. Consumul în care s-ar investi aceste sume ar fi influenţat pozitiv doar pe hârtie, banii aceştia fiind deja cheltuiţi, de la momentul virării lor (ultimii 3 ani fiscali).
În aceste condiţii, întrebarea pe care şi-o pun investitorii şi care le constrânge apetitul de angajare şi de investiţii este care va fi sursa bugetară pentru bugetul viitor care să acopere aceste cheltuieli, la care se adaugă o majorare a pensiilor cu 5%, promisă ieri de ministrul muncii?

Timp de lucru vs. viaţă de familie. O legislaţie a muncii în schimbare

2.2.Mulţi salariaţi continuă să primească e-mail-uri de serviciu şi după ora la care părăsesc biroul. Astfel, un studiu realizat în Franţa a demonstrat că 39% din salariaţi şi 77 % din manageri îşi folosesc smartphone-urile, tabletele şi computer-ele pentru activităţile de serviciu în timpul evenimentelor de familie, a weekend-urilor şi chiar pe durata vacanţelor.

Franța a decis să sancționeze această intruziune în viaţa de familie, pentru respectarea principiului echilibrului între viaţa personală şi cea profesională, astfel, ieri s-a încheiat un acord colectiv de muncă între federațiile patronale și sindicate pentru protejarea celor aproximativ un milion de oameni care lucrează în sectoarele digitale și de consultanță, dar şi a altor salariaţi a căror viaţă personală este afectată de utilizarea tehnologiei în folosul angajatorului.

În baza acestui acord colectiv de muncă încheiat, angajații vor avea dreptul de a-şi opri telefoanele de serviciu și de a nu răspunde/trimite e-mailuri de serviciu, iar angajatorul nu pot obliga salariaţii să verifice mesajele. Acordul se aplică doar salariaţilor care se regăsesc în sectoarele de activitate reprezentate de sindicatele şi patronatele semnatare.

Franţa a fost şi prima ţară care a redus programul săptămânal la 35 de ore în anul 1999. Michel de la Force, președinte al Confederației Generale a Managerilor, a declarat că “timpul de lucru digital ar trebui să fie măsurat. Unele email-uri în afara orelor de program pot fi permise, dar numai în “circumstanțe excepționale”.

Primul angajator multinaţional care a interzis utilizarea e-mail-urilor de serviciu după jumătate de oră de la sfârşitul orelor de program şi transmiterea de email-uri de serviciu cel mai devreme cu o jumătate de oră înainte de începerea lor a fost Volswagen în decembrie 2011.

În această săptămână şi consiliul orașului suedez Gothenburg a anunțat că experimentează reducerea programului de lucru la șase ore cu plata salariului integral pentru personalul său, bazându-se pe faptul că, după șase ore, angajații obosesc și productivitatea este redusă. Viceprimarul Mats Pilhem a afirmat că reducerea zilei de lucru la șase ore a produs rezultate pozitive la fabrica de automobile Volvo din oraș și speră ca procesul va reduce ineficiența și va crea mai multe locuri de muncă.

Diferenţele de productivitate se văd în analizele făcute de OMS, salariaţii cu normă întreagă din Cipru, Malta și Grecia care lucrează în medie de 43.7 ore pe săptămână au printre cele mai scăzute productivităţi, în timp ce cei din Marea Britanie petrec 42.7 ore pe săptămână la birou, cu o productivitate peste medie, iar cei care au petrecut cele mai puţine ore la birou, salariaţii din Suedia, Franţa şi Finlanda sunt în topul productivităţii.

bioritmUltimele schimbări în legislaţia timpului de muncă sunt destul de vechi, să nu uităm că reducerea normei orare zilnice de lucru la 8 ore s-a petrecut ca urmare a grevei din Chicago de la 4 mai 1886, după campania lui Robert Owen al cărui slogan fusese “opt ore de muncă, opt ore recreare, opt ore de odihnă” (1817). Abia în 1914 în compania Ford este luată decizia de a reduce timpul de muncă la 8 ore de către Henry Ford, cel care stabilise şi salariul minim pe zi la 5 dolari. Legiferarea duratei de 8 ore a fost luată prima oară în SUA (1898), Rusia (1917), Portugalia (1918), Spania (1919), fiind inclus acest principiu în Convenţia ILO din 1930, Franţa legiferând-o relativ târziu (1936).

Într-o lume în continuă schimbare, în special pentru domeniile foarte active precum jurnalism, tehnologia informaţiei şi securitate informatică, consultanţă, brokeraj – dinamica activităţilor profesionale probabil va continua să se suprapună cu viaţa de familie şi după semnarea acestui acord.

Totuşi, productivitatea înseamnă utilizarea eficientă a timpului, iar toate analizele arată că mai mult timp pentru familie şi mai puţine ore lucrate, pot aduce angajatorului rezultate financiare mai bune, pentru că satisfacţia salariaţilor aduce cu ea şi performanţă profesională.

Aceste analize concomitent cu realitatea schimbării stilului de viaţă al salariaţilor şi implicit al consumatorilor care au efect asupra tipologiei de produse cerute de piaţa, vor avea mai devreme sau mai târziu impact asupra legislaţiilor muncii naţionale. Vom vedea dacă şi când aceste analize vor avea un impact asupra legislaţiei muncii din România.

Majorarea salariului minim brut pe economie garantat în plată la 850 lei din 2014

154143_articolPe site-ul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârsnice a fost astăzi înscris spre dezbatere proiectul de hotărâre de guvern privind salariul minim.

Potrivit proiectului de HG începând cu 1 ianuarie 2014 salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 850 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168 ore în medie pe  lună în anul 2014,reprezentând 5,059 lei/oră. Începând cu data de 1 iulie 2014, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 900 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168 ore în medie pe lună în anul 2014, reprezentând 5,357 lei/oră.

Nerespectarea prevederilor legale privind stabilirea salariului în plată la un nivel cel puţin egal cu salariul minim brut pe ţară garantat în plată constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă între 1.000 lei şi 2.000 lei.

De această majorare vor beneficia aproximativ 804.225 salariaţi, din care 238.143 din sectorul bugetar, în cazul salariului minim de 850 lei, respectiv 966.405 salariaţi din care 281.542 din sectorul bugetar, în cazul salariului minim de 900 lei.

Din estimările impactului bugetar ale majorării salariului minim garantat în plată rezultă o creştere a veniturilor bugetare de  552.562.830 lei, care rezultă din contribuțiile aplicate asupra diferenței de creștere a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată.

Majorarea vârstei de pensionare la 65 ani si a stagiului de cotizare la 35 ani pentru femei

1124775_77481651În cursul acestei săptămâni pe website-ul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârsnice a fost înscris spre dezbatere publică proiectul de lege de modificare a Legii nr.263/2010 privind sistemul de pensii publice.

Astfel potrivit acestui proiect se modifică prevederile art.53 alin.(1) potrivit cărora vârsta standard de pensionare este de 65 ani atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi. Totodată este reglementat stagiul minim de cotizare de 15 ani indiferent de sex.

Atingerea acestei vârste se va face gradual, potrivit anexei 5 a Legii nr.263/2010 care, de asemenea se modifică, astfel, în intervalul ianuarie 2011-ianuarie 2015 vârsta de pensionare a femeilor va creşte de la 59 la 60 ani, iar a bărbaţilor de la 64 ani la 65 ani, iar stagiul minim va creşte de la 13 ani la 15 ani atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi, iar stagiul complet va creşte pentru femei de la 28 ani la 30 ani iar pentru bărbaţi de la 33 ani la 35 ani. După această dată stagiul complet de cotizare va creşte doar pentru femei, de la 30 ani până la 35 ani, până în anul 2030.

Potrivit proiectului, primele femei care vor ieşi la pensie la vârsta de 65 de ani sunt cele născute după anul 1971.

În expunerea de motive creşterea vârstei de pensionare şi a stagiului minim şi complet sunt motivate ca fiind realizate ca urmare a Recomandărilor de Ţară transmise României potrivit cărora “poziţia bugetară s-a îmbunătăţit în România, nivelul redus de respectare a obligaţiilor fiscale reprezintă o provocare majoră iar sustenabilitatea şi adecvarea sistemului de pensii prezintă riscuri medii pe termen lung”, astfel “România trebuie să ia măsuri de îmbunătăţire a colectării impozitelor, să egalizeze vârsta de pensionare între femei şi bărbaţi şi să susţină reforma pensiilor promovând încadrarea în muncă a persoanelor în vârstă”. Procesul de îmbătrânire a populaţiei determină sporirea numărului beneficiarilor de pensii din totalul populaţiei, fenomen care contribuie semnificativ la majorarea cheltuielilor bugetului asigurărilor sociale de stat.

Generatia pierdută

lost_generatio A protester shouts slogans during a demonstration in Madrid

 Modificările sociale determinate de criza financiară post 2007 se simt la nivelul întregii lumi, conectata astăzi mai mult ca oricând prin economia globalizata, consumerism şi relaţii financiar-bugetare.

Criza financiară apărută la începutul anului 2007 în SUA a demonstrat tarele sistemului financiar, aceleaşi din anii ’30, când acţiunile au fost supraevaluate, iar tiparniţa de bancnote nu a mai putut ţine ritmul cu nivelul de creditare supralicitat faţă de puterea de cumpărare reală. Odată cu ea a apărut un spectru social la fel de sumbru: imposibilitatea plăţii ipotecilor care a dus la pierderea locuinţelor, dezvoltatorii imobiliari nu au mai putut susţine investiţia, fondurile de investiţii şi pensii (principalii investitori) care au investit în dezvoltări imobiliare şi-au pierdut nu doar lichidităţile dar şi credibilitatea ducând la un domino al pierderilor, atât pentru proprii angajaţi disponibilizaţi dar şi pentru afacerile conexe, care s-au dovedit a fi numeroase.

Pierderile financiare s-au transmis în capacitatea de colectare bugetară, iar odată cu aceasta în reduceri de pensii, salarii (reducerile de 25% ale salariilor bugetarilor si pensiilor din România fiind cea mai mare cotă aplicată), prestaţii sociale (grevele din UK privind bursele şcolare şi universitare care au dus la pierderi colatarele de 140 mil. lire sterline/an –in special cheltuielile asumate de studenţii străini, cazare, masa).

Un impact deosebit a avut asupra tinerilor prin cresterea ratei şomajului în rândul acestora (48% Spania). Lucrurile pot fi nuanţate aici: pe de o parte aşteptările acestora, de multe ori nerealiste la primul loc de muncă, pe de altă parte presiunea care apasă angajatorul pentru calitate şi eficienţă, motiv care îl determină să opteze pentru salariaţi deja experimentaţi. Nu putem nega si imposibilitatea corelarii, in cadrul unei economii contractate, a principiilor de active aging, long life learning si youth jobs, care chiar si in perioada de expansiune economica are limitari numerice  (estimative) de locuri de munca existand dificultati reale sa poata fi ocupata intr-o pondere care sa sustina si populatia varstnica (cresterea varstei de pensionare pastreaza activi varstnicii ocupand locurile din economie care in generatiile trecute erau “regenerate” cu tinerii absolventi) si pe tineri. Expandarea globala ne arata ca pentru acestia din urma solutia poate veni din economiile emergente, spre care marile corporatii se indreapta pentru mana de lucru ieftina, iar pentru tinerii din occident pot fi zone de dezvoltare in cariera.  Daca tinerii din occident pleaca spre economii estice emergente, totusi vedem o migratie a populatiilor din aceste tari catre statele dezvoltate, ducand prin acest flux migratoriu (companii catre est, populatii catre vest) la schimbari culturale dificil de amortizat doar intr-o generatie. Iar de aici, alte tipuri de probleme sociale (multiculturalismul in sine necesita o analiza aprofundata – de la optiunile profesionale, la cele politice si de consum ale celor implicati).

Reducerea gradului de ocupare a generatiei tinere, a facut sa reauzim mai intai in cateva analize sociale si mai nou chiar in discursurile din Westminster a termenului de generatia pierduta.

Un aspect caracteristic generaţiei pierdute este fenomenul de bamboccioni (copii-adulţi) care defineşte o nouă fază a evoluţiei umane în societăţile dezvoltate, de întârziere a adolescenţei sub presiunea instabilităţii economice si care contrastează cu creşterea longevitatii populaţiei. Copilăria lungă aşa cum o cunoaştem astăzi nu este specifică parcursului antropologic, ci este o achiziţie nouă a umanităţii, de sec. XX. Până în urmă de 80 de ani pentru familii era normal ca un copil de 10-12 ani să înveţe o meserie, să lucreze ca ucenic şi, în funcţie de înclinaţii, să urmeze o şcoală de specialitate.  Acest lucru trebuie corelat cu speranţa de viaţă redusă a populaţiei, care în societăţile industrializate era de 40 ani (şi cu mult mai redusă în industriile grele – aprox. 31 de ani în industria minieră din UK a anilor 1920). Perioada de după cel de al doilea război mondial creşte treptat vârsta angajării de la o medie de 17 ani, data la care se considera ca este o persoană responsabilă (acordarea dreptului de permis de conducere la 16 ani în SUA), care să urce în anii ’90 la 21 ani si in alti 30 de ani, aceasta varsta sa creasca la 26 de ani.

Odată cu creşterea speranţei de viaţă coroborată cu vârsta activă mai mare (prin creşterea vârstei de pensionare), tinerii nu simt devreme apăsarea unei responsabilităţi sociale clasice. Dacă până în anii ’90 perioada cuprinsă între 20 şi 30 ani era considerată cea a achiziţiilor majore (loc de muncă stabil, achiziţia unei locuinţe, întemeierea unei familii, apariţia copiiilor) astăzi aceste momente sunt împinse spre 35 ani. Un sondaj aprecia că 25% dintre bărbaţii europeni şi 13% dintre femei trăiesc cu părinţii şi după 29 de ani, fie că o fac din nevoie sau din comoditate. Situatia nu se schimba nici pentru SUA unde 21,5% dinte adultii intre 25-30 ani locuiesc cu parintii fata de 11% in 1980. Locuirea multigenerationala, spre deosebire de generatiile antebelice nu presupune asumare egala de responsabilitatii in gospodarie, din contra, statul cu părinţii şi lipsa locului de munca determina probleme legate de integrare în societate, de asumarea răspunderii, dar si de maturizare sociala. Exista si parti bune, precum beneficiul părinţilor de a rămâne în compania copiilor lor pe măsură ce înaintează în vârstă, ceea ce generaţiei anterioare le-a lipsit (generatia boom).

Un alt aspect al generaţiei pierdute este lipsa de încredere în propriul viitor. Lipsa de perspectivă a finalităţii unei diplome universitare scade tot mai mult interesul faţă de învăţământul convenţional (promovabilitate tot mai mică la examenele educaţionale, rata crescută a abandonului şcolar şi liceal), ceea ce duce cu sine o spirală a precarităţii. Nici diploma in sine si existenta unui loc de munca nu satisface aceasta generatie cu asteptari diferite de cele ale generatiilor anterioare, 78% dintre tinerii din SUA intre 25-34 ani sunt nemultumiti de viata lor, apreciind ca banii sunt insuficienti pentru viata pe care si-ar dori-o, iar un procent egal nu crede ca viitorul le va fi oferi posibilitatea de a duce viata pe care si-o doresc.

Analistii si politicienii au dezbatut in peste 8 summit-uri europene, 2 summit-uri G8, 1 conferinţă anuală OIM, problematica generaţiei pierdute. Proiecte, analize, alocări uriaşe de sume (4 mil euro garantia pentru tineri, la care se adauga Programele Erasmus şi Leonardo Da Vinci, Erasmus pentru Antreprenori, Serviciul Voluntar European – doar in UE). În România pentru garantia pentru tineri se alocă 8 mld. lei (prin acest program, in termen de patru luni, unui tânăr care a absolvit o formă de învăţământ, trebuie să i se găsească o formă de ocupare fie prin continuarea studiilor, fie prin participarea la cursuri de recalificare, fie prin a fi angajaţi).

Timpul va stabili daca acestea au fost cele mai eficiente măsuri de stimulare a angajării tinerilor, sau dacă măsurile directe către angajatori prin stimulente financiare (inclusiv prin reducerea nivelului de taxare a muncii) de dezvoltare şi creare de noi locuri de muncă dedicate pentru tineri ar fi o soluţie. Analiza raportului educatie formala-nonformala si piata muncii arata ca la nivelul intregii Europe sunt sincope majore, motiv pentru care poate, putem aprecia ca paradigma clasica educationala este depasita pentru aceasta generatie, mult mai informata, cu asteptari mari de la societate si de la propria viata dar si generate de presiunea unor angajatori mult mai atenti la eficientizarea profitului decat la calitatea acestuia sau de implicatiile sociale ale companiilor lor.

O societate continuu sub presiune financiara, de la nivel individual la nivel colectiv duce la reducerea antreprenoriatului si cresterea gradului de corporatizare, in care nevoile individuale dispar intr-o dinamica complexa de factori si la fianalul caruia raman doar supravietuitorii. Analizele arata ca societatile in care micii antreprenori reprezinta o pondere de peste 15% societatile au o polaritate redusa social (coeficientul Gini).

Se pare ca statul bunastarii a murit odata cu civismul si goana dupa profitul maximizat.  Clasa medie are alte probleme decat acum 10-20 ani, nevoile individuale raman inca individuale (desi proportia in care costurile de sanatate, educatie si locuire sunt mai mari decat veniturile reprezinta o problema pentru mai mult de jumatate din populatie – este clar ca nu sunt probleme individuale) cu rezolvari punctuale, iar societatea in ansamblul sau nu are raspunsuri la acestea. Romania ramane tara cu cea mai mare saracie a persoanelor ocupate din UE. Nu e de mirare ca tinerii nu vad in propriul viitor implinindu-se asteptarile pe care le au de la propria viata iar dialogul cu restul societatii e unul al surzilor…

Alocaţia pentru copii diferenţiată în funcţie de venituri

577987_10151283106497259_195187159_nComisia de muncă a Senatului a aprobat un raport de respingere privind iniţiativa legislativă semnată de mai mulţi parlamentari de la PSD, PNL, PPDD pentru modificarea art.3 alin.(1) lit.b) din Legea nr.61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, care stipula creşterea alocaţiei pentru copii, începând cu 2014, de la 42 de lei la 200 de lei. Comisia de muncă a respins, de asemenea, un amendament care prevedea creşterea alocaţiei la 100 de lei din 2014 şi cel privind acordarea diferenţiată a alocaţiei în funcţie de veniturile părinţilor.

Motivaţia respingerii creştererii alocaţiei pentru copii diferenţiate în funcţie de veniturile părinţilor a fost argumentată de imposibilitatea discriminării copiilor pe motiv de venit, fără a se face şi o analiză de impact bugetar sau/şi macroeconomic al potenţialului de dezvoltare a copiiilor din familii sărace prin creşterea acestui venit dedicat copiilor.

Totuşi, deşi art.1 din Legea nr.61/1993 prevede faptul că „se instituie alocaţia de stat pentru copii ca formă de ocrotire a statului acordată tuturor copiilor, fără discriminare şi că beneficiază de alocaţe de stat pentru copii toţi copiii în vârstă de până la 18 ani” există deja diferenţe de cuantum în funcţie de vârsta acestora fără a se ridica o excepţie de neconstituţionalitate pe motiv de vârstă, astfel potrivit art.3 alin.(1) din aceeaşi lege „cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se stabileşte în raport cu indicatorul social de referinţă, denumit în continuare ISR (500 lei), după cum urmează:  a) 0,4 ISR pentru copiii cu vârsta de până la 2 ani (sau de până la 3 ani, în cazul copilului cu handicap); b) 0,084 ISR pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 2 ani şi 18 ani”.

De asemenea, prevederile art.49 alin.(2) din Constituţie nu limitează posibilitatea legiuitorului de a susţine diferenţiat copiii cu nevoi speciale sau din grupuri vulnerabile, din contră menţionează această obligaţie de protecţie în sarcina statului. „Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege.”

%d bloggers like this: