Generatia pierdută

lost_generatio A protester shouts slogans during a demonstration in Madrid

 Modificările sociale determinate de criza financiară post 2007 se simt la nivelul întregii lumi, conectata astăzi mai mult ca oricând prin economia globalizata, consumerism şi relaţii financiar-bugetare.

Criza financiară apărută la începutul anului 2007 în SUA a demonstrat tarele sistemului financiar, aceleaşi din anii ’30, când acţiunile au fost supraevaluate, iar tiparniţa de bancnote nu a mai putut ţine ritmul cu nivelul de creditare supralicitat faţă de puterea de cumpărare reală. Odată cu ea a apărut un spectru social la fel de sumbru: imposibilitatea plăţii ipotecilor care a dus la pierderea locuinţelor, dezvoltatorii imobiliari nu au mai putut susţine investiţia, fondurile de investiţii şi pensii (principalii investitori) care au investit în dezvoltări imobiliare şi-au pierdut nu doar lichidităţile dar şi credibilitatea ducând la un domino al pierderilor, atât pentru proprii angajaţi disponibilizaţi dar şi pentru afacerile conexe, care s-au dovedit a fi numeroase.

Pierderile financiare s-au transmis în capacitatea de colectare bugetară, iar odată cu aceasta în reduceri de pensii, salarii (reducerile de 25% ale salariilor bugetarilor si pensiilor din România fiind cea mai mare cotă aplicată), prestaţii sociale (grevele din UK privind bursele şcolare şi universitare care au dus la pierderi colatarele de 140 mil. lire sterline/an –in special cheltuielile asumate de studenţii străini, cazare, masa).

Un impact deosebit a avut asupra tinerilor prin cresterea ratei şomajului în rândul acestora (48% Spania). Lucrurile pot fi nuanţate aici: pe de o parte aşteptările acestora, de multe ori nerealiste la primul loc de muncă, pe de altă parte presiunea care apasă angajatorul pentru calitate şi eficienţă, motiv care îl determină să opteze pentru salariaţi deja experimentaţi. Nu putem nega si imposibilitatea corelarii, in cadrul unei economii contractate, a principiilor de active aging, long life learning si youth jobs, care chiar si in perioada de expansiune economica are limitari numerice  (estimative) de locuri de munca existand dificultati reale sa poata fi ocupata intr-o pondere care sa sustina si populatia varstnica (cresterea varstei de pensionare pastreaza activi varstnicii ocupand locurile din economie care in generatiile trecute erau “regenerate” cu tinerii absolventi) si pe tineri. Expandarea globala ne arata ca pentru acestia din urma solutia poate veni din economiile emergente, spre care marile corporatii se indreapta pentru mana de lucru ieftina, iar pentru tinerii din occident pot fi zone de dezvoltare in cariera.  Daca tinerii din occident pleaca spre economii estice emergente, totusi vedem o migratie a populatiilor din aceste tari catre statele dezvoltate, ducand prin acest flux migratoriu (companii catre est, populatii catre vest) la schimbari culturale dificil de amortizat doar intr-o generatie. Iar de aici, alte tipuri de probleme sociale (multiculturalismul in sine necesita o analiza aprofundata – de la optiunile profesionale, la cele politice si de consum ale celor implicati).

Reducerea gradului de ocupare a generatiei tinere, a facut sa reauzim mai intai in cateva analize sociale si mai nou chiar in discursurile din Westminster a termenului de generatia pierduta.

Un aspect caracteristic generaţiei pierdute este fenomenul de bamboccioni (copii-adulţi) care defineşte o nouă fază a evoluţiei umane în societăţile dezvoltate, de întârziere a adolescenţei sub presiunea instabilităţii economice si care contrastează cu creşterea longevitatii populaţiei. Copilăria lungă aşa cum o cunoaştem astăzi nu este specifică parcursului antropologic, ci este o achiziţie nouă a umanităţii, de sec. XX. Până în urmă de 80 de ani pentru familii era normal ca un copil de 10-12 ani să înveţe o meserie, să lucreze ca ucenic şi, în funcţie de înclinaţii, să urmeze o şcoală de specialitate.  Acest lucru trebuie corelat cu speranţa de viaţă redusă a populaţiei, care în societăţile industrializate era de 40 ani (şi cu mult mai redusă în industriile grele – aprox. 31 de ani în industria minieră din UK a anilor 1920). Perioada de după cel de al doilea război mondial creşte treptat vârsta angajării de la o medie de 17 ani, data la care se considera ca este o persoană responsabilă (acordarea dreptului de permis de conducere la 16 ani în SUA), care să urce în anii ’90 la 21 ani si in alti 30 de ani, aceasta varsta sa creasca la 26 de ani.

Odată cu creşterea speranţei de viaţă coroborată cu vârsta activă mai mare (prin creşterea vârstei de pensionare), tinerii nu simt devreme apăsarea unei responsabilităţi sociale clasice. Dacă până în anii ’90 perioada cuprinsă între 20 şi 30 ani era considerată cea a achiziţiilor majore (loc de muncă stabil, achiziţia unei locuinţe, întemeierea unei familii, apariţia copiiilor) astăzi aceste momente sunt împinse spre 35 ani. Un sondaj aprecia că 25% dintre bărbaţii europeni şi 13% dintre femei trăiesc cu părinţii şi după 29 de ani, fie că o fac din nevoie sau din comoditate. Situatia nu se schimba nici pentru SUA unde 21,5% dinte adultii intre 25-30 ani locuiesc cu parintii fata de 11% in 1980. Locuirea multigenerationala, spre deosebire de generatiile antebelice nu presupune asumare egala de responsabilitatii in gospodarie, din contra, statul cu părinţii şi lipsa locului de munca determina probleme legate de integrare în societate, de asumarea răspunderii, dar si de maturizare sociala. Exista si parti bune, precum beneficiul părinţilor de a rămâne în compania copiilor lor pe măsură ce înaintează în vârstă, ceea ce generaţiei anterioare le-a lipsit (generatia boom).

Un alt aspect al generaţiei pierdute este lipsa de încredere în propriul viitor. Lipsa de perspectivă a finalităţii unei diplome universitare scade tot mai mult interesul faţă de învăţământul convenţional (promovabilitate tot mai mică la examenele educaţionale, rata crescută a abandonului şcolar şi liceal), ceea ce duce cu sine o spirală a precarităţii. Nici diploma in sine si existenta unui loc de munca nu satisface aceasta generatie cu asteptari diferite de cele ale generatiilor anterioare, 78% dintre tinerii din SUA intre 25-34 ani sunt nemultumiti de viata lor, apreciind ca banii sunt insuficienti pentru viata pe care si-ar dori-o, iar un procent egal nu crede ca viitorul le va fi oferi posibilitatea de a duce viata pe care si-o doresc.

Analistii si politicienii au dezbatut in peste 8 summit-uri europene, 2 summit-uri G8, 1 conferinţă anuală OIM, problematica generaţiei pierdute. Proiecte, analize, alocări uriaşe de sume (4 mil euro garantia pentru tineri, la care se adauga Programele Erasmus şi Leonardo Da Vinci, Erasmus pentru Antreprenori, Serviciul Voluntar European – doar in UE). În România pentru garantia pentru tineri se alocă 8 mld. lei (prin acest program, in termen de patru luni, unui tânăr care a absolvit o formă de învăţământ, trebuie să i se găsească o formă de ocupare fie prin continuarea studiilor, fie prin participarea la cursuri de recalificare, fie prin a fi angajaţi).

Timpul va stabili daca acestea au fost cele mai eficiente măsuri de stimulare a angajării tinerilor, sau dacă măsurile directe către angajatori prin stimulente financiare (inclusiv prin reducerea nivelului de taxare a muncii) de dezvoltare şi creare de noi locuri de muncă dedicate pentru tineri ar fi o soluţie. Analiza raportului educatie formala-nonformala si piata muncii arata ca la nivelul intregii Europe sunt sincope majore, motiv pentru care poate, putem aprecia ca paradigma clasica educationala este depasita pentru aceasta generatie, mult mai informata, cu asteptari mari de la societate si de la propria viata dar si generate de presiunea unor angajatori mult mai atenti la eficientizarea profitului decat la calitatea acestuia sau de implicatiile sociale ale companiilor lor.

O societate continuu sub presiune financiara, de la nivel individual la nivel colectiv duce la reducerea antreprenoriatului si cresterea gradului de corporatizare, in care nevoile individuale dispar intr-o dinamica complexa de factori si la fianalul caruia raman doar supravietuitorii. Analizele arata ca societatile in care micii antreprenori reprezinta o pondere de peste 15% societatile au o polaritate redusa social (coeficientul Gini).

Se pare ca statul bunastarii a murit odata cu civismul si goana dupa profitul maximizat.  Clasa medie are alte probleme decat acum 10-20 ani, nevoile individuale raman inca individuale (desi proportia in care costurile de sanatate, educatie si locuire sunt mai mari decat veniturile reprezinta o problema pentru mai mult de jumatate din populatie – este clar ca nu sunt probleme individuale) cu rezolvari punctuale, iar societatea in ansamblul sau nu are raspunsuri la acestea. Romania ramane tara cu cea mai mare saracie a persoanelor ocupate din UE. Nu e de mirare ca tinerii nu vad in propriul viitor implinindu-se asteptarile pe care le au de la propria viata iar dialogul cu restul societatii e unul al surzilor…

One Response

  1. Statul, al arunca pe tânarul absolvent de studii in propria junglă creata sub pretextul crizei mondiale……puținii reușesc in schimb foarte multii rămân prizonierii sistemului pe viata inglobati in datorii si trăind la limita supravietuiri..asta ofera sistemul din Romania

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: