Europa in 2 viteze. Directiva detasarii lucratorilor

imagesModificarea Directivei 96/71 CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii urmare a acordului din seara trecuta a ministrilor muncii in cadrul EPSCO va afecta salariatii romani detasati si firmele, in special IMM-uri implicate in proiecte de detasare transfrontaliera.

Dupa ce Romania a prezentat o pozitie transant impotriva proiectului de Directiva in cadrul EPSCO trecut (martie 2017), ieri reprezentantul Romaniei in cadrul Consiliului ministrilor muncii a votat pentru proiectul de directiva alaturi de initiatorii acestui acord (Franta, Germania, Belgia, Olanda), in timp ce doar 4 state si-au pastrat optiunea initiala de a vota impotriva: Polonia, Ungaria, Lituania și Letonia, iar Marea Britanie, Irlanda şi Croaţia s-au abţinut.

Constatăm că revizuirea Directivei privind detaşarea lucrătorilor a provocat diviziuni profunde între statele membre (aspecte reflectate atât la nivelul Consiliului Uniunii Europene cât şi în Parlamentul European dar şi în reacţiile Parlamentelor Naţionale prin declanşarea cartonaşului galben). În ceea ce priveşte evoluţiile discuţiilor la nivelul Consiliului, România îşi exprimă convingerea că PRES MT va continua eforturile destinate atingerii unui compromis acceptabil pentru toate statele membre, printr-o abordare echilibrată a dosarului. Reiterăm că propunerea de Directivă, în forma actuală, odată adoptată riscă să afecteze competitivitatea companiilor şi să conducă la o fragmentare a Pieţei Interne, introducând sarcini disproporţionate pentru prestatorii de servicii. Prevederile din acest domeniu ar trebui să fie clar exprimate şi reglementate, astfel încât prestatorilor de servicii transnaţionale din toate statele membre să le fie clar care este legislaţia aplicabilă, ce reguli de remunerare a lucrătorilor trebuie să respecte şi cine va furniza informaţiile necesare. Dezbaterile generate de acest dosar au arătat faptul că este necesar şi etic să recunoaştem punctul de vedere al fiecărei părţi, în cadrul unor discuţii echilibrate, în caz contrar existând riscul antagonizării şi creării unei falii între statele membre din vestul Europei şi cele din est, care în final va afecta semnificativ funcţionarea Pieţei Interne“ (Elemente de intervenţie în cadrul punctului AOB destinat prezentării de către PRES MT a evoluţiilor negocierilor, Consiliul Ocupare, Politică Socială, Sănătate şi Afacerile Consumatorului, Bruxelles, 3 martie, 2017).

Amintim pozitia clara atat a reprezentantilor patronatelor (BUSINESSEUROPE) cat si a sindicatelor (ETUC) la nivel european a fost impotriva acestui proiect, aceeasi pozitie avand si reprezentantii patronatelor romanesti (CNIPMMR).

In acest cotext trebuie inteles schimbul neamabil de replici din primava aceasta intre Emmanuel Macron si doamna Beata Szydlo, prim-ministru al Poloniei care a afirmat că, „în interesul lucrătorilor polonezi“, ţara sa va „refuza până la capăt o reformă a Directivei“. Aflat la Sofia, preşedintele Macron a spus că „este o nouă greşeală a Varşoviei“ şi că, astfel, „Polonia se izolează… şi decide să meargă împotriva intereselor europene pe numeroase subiecte. Poporul polonez merită ceva mai bun decât asta şi doamnei Prim Ministru îi va fi foarte greu să explice că este un lucru bun ca lucrătorii polonezi să fie plătiţi prost… Europa a fost creată pentru a crea convergenţă, iar asta este însăşi esenţa fondurilor structurale de care profită Polonia… iar Europa s-a construit şi pe baza libertăţilor publice pe care le încalcă acum Polonia“.

In Romania, Legea nr. 16/2017 transpune Directiva 96/71/CE şi Directiva 2014/67/CE şi a intrat în vigoare la 20 mai 2017, dată la care se abrogă Legea nr. 344/2006.

Lucrătorii „detaşati” sunt angajaţii trimişi de angajatorii lor să presteze anumite servicii într-un alt stat membru pentru o perioadă limitată de timp, pentru executarea unui anumit serviciu, rămânând angajaţii întreprinderii care îi trimite şi raman asigurati în sistemul de asigurări sociale din ţara de origine (dacă detaşarea se face pentru mai puţin de doi ani). Acestora li se aplica au un set de drepturi minimale în vigoare în statul membru gazdă în care sunt îndeplinite sarcinile de serviciu, dincolo de plata salariului (la nivelul a cel putin salariului minim din tara gazda), care se referă la: perioadele maxime de lucru şi perioadele minime de odihnă; durata minimă a concediilor anuale plătite; condiţiile de punere la dispoziţie a lucrătorilor prin intermediul agenţiilor de muncă temporară; sănătatea, securitatea şi igiena la locul de muncă; egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei.

Astfel, astazi un angajat detaşat este plătit cel putin la nivelul salariului minim din ţara în care este trimis să lucreze, dar contribuţiile sale sociale sunt achitate în ţara de origine.

Principala modificare din propunerea de Directivă se referă la nivelul de salarizare la care are dreptul un lucrător detaşat, fiind prevăzută aplicarea aceloraşi norme privind remunerarea din statul membru gazdă, astfel cum sunt stabilite prin lege sau prin convenţiile colective de aplicare generală. Lucrătorii detaşaţi şi cei locali vor fi, prin urmare, supuşi aceloraşi norme în ceea ce priveşte salarizarea, (cum ar fi primele, de exemplu, prima de Crăciun, indemnizaţiile sau creşterile salariale în funcţie de vechime). La un cost egal, atractivitatea muncitorilor estici se reduce foarte mult.

O alta modificare este reducerea la un an (sau maximum un an și jumătate, cu motivare) a duratei maximă până la care un muncitor (estic) poate lucra (în vest) plătind taxele în tara sa de origine. După această perioadă, dacă rămâne pe piața vestică, el își va plăti taxele în țara în care lucrează, ceea ce va reduce considerabil atractivitatea acestora pe piata (vestica) a muncii.

De asemenea, proiectul de directiva prevede ca normele stabilite prin convenţii colective de aplicare generală să devină obligatorii pentru lucrătorii detaşaţi în toate sectoarele economice. În prezent, această obligaţie se aplică numai în sectorul construcţiilor, iar pentru alte sectoare de activitate este la latitudinea statelor membre dacă o aplică sau nu. Statele membre au în continuare libertatea de a decide dacă transformă sau nu convenţiile colective în norme de aplicare generală. În caz afirmativ însă, convenţia respectivă devine aplicabilă şi lucrătorilor detaşaţi.

In domeniul transportatorilor directiva se va aplica de la data intrarii in vigoare a directivei specifice acestui domeniu.

De asemenea, o alta modificare este utilizarea si pentru lucratorii detasati a platformei împotriva muncii la negru pentru a combate frauda și abuzurile și pentru a îmbunătăți schimbul de informații și cooperarea administrativă între statele membre.

Modificarile directivei se vor aplica din 2021 (3 ani pentru transpunerea in legislatia nationala a statele membre a directivei + 1 an pentru punerea in aplicare).

Din totalul angajatilor din Uniunea Europeana, doar 0,4% sunt detasati in alte state pe baza Directivei CE 71/96 (conform analizei privind detasarea lucratorilor, “Posting of workers“, publicata de Directoratul General pentru Ocuparea Fortei de Munca, Afaceri Sociale si Incluziune al Comisiei Europene). Romania are circa 50.000 de lucratori detasati, aproape jumatate fiind in constructii, iar ca tari de destinatie circa 43% se aflau in Germania, 15% in Franta, 13% Italia. Mai degraba se poate dezbate pe tema inechitatii create de lucratorii estici care accepta salarii mai mici si care nu fac parte din categoria celor detasati. Acestia din urma sunt salariati cu o activitate temporara, numeric sunt nesemnificativi pentru a crea “dumping social” si, nu in ultimul rand, au adus multe alte beneficii care se vad in cresterea PIB-ului tarilor respective, dar care sunt greu de cuantificat separat.

Ca ultim argument, libertatea de miscare a serviciilor va fi grav si ireversibil afectata ca principiu de baza al Uniunii Europene. Aplicarea aceloraşi norme de salarizare ca cele pentru salariaţii locali este principial incompatibil cu o piaţa unică veritabilă, care nu aplica inca un salariu minim universal, în cadrul căreia dezvoltarea economică durabilă este determinată de întreprinderi eficiente, inovatoare şi competitive, diferenţele de salarizare constituind un element legitim al avantajului competitiv pe care îl au prestatorii de servicii.

Sursa: http://www.consilium.europa.eu/en/press/press-releases/2017/10/23-epsco-posting-of-workers/ ; http://adevarul.ro/news/societate/criza-diplomaticagrava-franta-polonia-tema-directivei-lucratorilordetasati-pozitia-romaniei-1_59a10f115ab6550cb8539253/index.html

 

Scurtă analiză evolutivă a mișcării sindicale

Articol pentru Sesiunea de lucări științifice a CRIFST – Academia Română 19.10.2017

pta-victorieiApărarea drepturilor salariaților a apărut ca urmare a apariției unor abuzuri din partea angajatorilor. De-a lungul istoriei, îmbunătățirea condițiilor de muncă s-a făcut prin revolte, uneori armate pentru obținerea pas cu pas a repausului săptămânal, a zilei de muncă de 8 ore, a unor condiții de muncă în condiții mai sigure pentru sănătate și securitatea fizică a lucrătorilor. Condițiile de muncă de astazi, reglementate prin acte normative considerate ca fiind o limită minimă de la care se pot negocia drepturi mai favorabile la nivelul angajatorului, s-au obținut cu greu si doar cunoașterea istoriei mișcării sindicale poate să reducă riscul ajungerii la pierderea (uneori cu acordul nevoit al salariatului) a unora din drepturi. Este cunoscut faptul, ca astăzi durata minimă a zilei de muncă lucrate este mai mare decât în urma cu 10-15 ani, depășind limita legală de 40 de ore pe săptămână. De asemenea, faptul ca adesea femeile sunt tinte ale mobbingului la locul de muncă sau ca sunt ingrijorate de efectele asupra protectiei locului de muncă efectiv dupa intoarcerea din concediul de crestere al copilului. Toate acestea nu pot fi apărate in lipsa unei coeziuni a salariaților in sindicate la nivelul angajatorului. Unitatea reduce riscurile de abuz.

Antichitatea

Informațiile despre muncă, ca element distinct, le regăsim odată cu stratificarea socială și diviziunea muncii.

Societățile antice își reglementează activitățile în funcție de vicisitudinile naturii și ritmicitatea anotimpurilor, ce determină necesitatea organizării unitare a vieții în funcție de evoluția factorilor externi, a suprafețelor întinse ce trebuiau administrate și cultivate, a dependenței de unele fenomene climatice cum ar fi revarsarea râurilor Nil, Tigru și Eufrat, precum și datorită nevoilor de apărare ale statelor Orientului Antic (Egiptul, Asiro-Babilonia sau Palestina).

Toate aceste societăți au fost organizate aproape de la început în structuri centralizate. S-a produs astfel o centralizare politică, economică și religioasă ce a condus la una culturală, care, pătrunzând adânc în conștiința colectivă, a devenit o putere unificatoare. La rândul său, acest lucru a condus de-a lungul timpului la realizarea progresului în toate domeniile de activitate.

Percepția dominantă în antichitate despre ordinea naturală și organizarea socială era una fundamental religioasă. Primele texte în care își fac apariția idei economice sunt Upanisadele, Arthashastra, Legile lui Manu, Dharmasatra (India), sau Codul lui Hammurabi (Egipt și Babilon), texte care pe lângă reguli de bază a conduitei morale conțin și o mulțime de învățături cu caracter social și economic. Nu întamplător s-a afirmat că istoria doctrinelor economice a început cu decalogul lui Moise menționat în Vechiul Testament.

În mileniul al III-lea î.e.n. începe să se dezvolte proprietatea privată și, odată cu ea, are loc structurarea societății în clase sociale şi restrângerea economiei naturale în favoarea economiei de mărfuri, intensificarea circulației bănești, precum și apariția primelor instituții de credit.  Apare și ia amploare schimbul de mărfuri în localități, între acestea și chiar între țări. În acest cadru se intensifică exploatarea resurselor umane disponibile, în special sclavii. Condițiile precare de lucru determină revolte, prima cunoscută fiind în timpul lui Ramses al II-lea, (2.000 de ani î.Ch.), realizată de muncitorii care lucrau în Valea regilor la construirea piramidelor şi la alte monumente funerare ale faraonilor, datorită faptului că nu au primit produsele de protecţie a epidermei contra razelor solare, au declanşat o grevă numită ulterior greva demnităţii. Trebuie să avem în vedere, însă, că doar muncitorii liberi puteau declanşa greve, deoarece pentru sclavi, nefiind subiect de drept, doar stăpânii puteau solicita în numele lor acordarea unor drepturi.

 Cu toate acestea, istoria cunoaşte numeroase răscoale, pe care azi le am putea numi şi greve, unele dintre ele cu importante consecinţe economice şi sociale, ducând chiar la destrămarea orânduirii sclavagiste, ca de exemplu „fuga din Egipt” (1.300 î.Ch.) ca urmare a răscoalei a unor triburi silite să muncească gratuit sau răscoala gladiatorilor condusă de Spartacus (73-71 î.Ch.).

Spre sfârșitul mileniului I î.e.n. proprietatea privată tinde să devină dominantă în întreaga Antichitate. Tot acum asistam la formarea primelor imperii sau sisteme coloniale. În linii generale structura socială a statelor antice era formată din sclavi și oameni liberi care devin stăpânii primilor. Indiferent dacă era organizată pe baza proprietății comune sau private, societatea antică a fost diferențiată în întreaga sa existență.

Una dintre cele mai vechi culegeri de legi din lume, Codul lui Hammurabi evidențiază existența în Babilon a unui drept de posesiune și familial, prin care se reglementează starea bunurilor, a persoanelor, contractelor, delictelor și pedepselor ce variau după starea socială. Aflam astfel că Babilonul era organizat în stări sociale: sclavi, servi, muncitori liberi, muncitori aflați pe lângă preoți, nobili și țărani liberi. Din acest document rezultă o organizare stratificată și sprijinită pe proprietatea privată și libera inițiativă, cu o mare libertate individuală de mișcare și cu o intervenție statală în sprijinul categoriilor defavorizate.

Vechiul Testament este la rândul său un document valoros, pentru a ne ajuta să înțelegem modul de organizare și funcționare a societății antice și a economiei, referitoare la raporturile economice, morale și sociale ale societății evreiești anterioare nașterii creștinismului referitoare la mijloacele de existență, proprietate, schimburi, sclavie care erau reglementate de legea mozaică.

Societatea grecească era structurată în 3 clase sociale: nobili, țărani și sclavi – primele două categorii aveau calitatea de cetațeni și se bucurau de anumite drepturi: egalitate în justiție, dreptul de a purta arme, în timp ce sclavii erau lipsiți de orice drepturi. Căile de obținere a bunurilor acceptate erau agricultura, creșterea animalelor, pescuitul, vânătoarea. Iniţial comerțul era considerat o întrepindere nenaturală de obținere a bunurilor şi este condamnat. Schimbul putea fi troc, fără intervenția banilor, care încep să fie considerați naturali abia odată cu introducerea comerțului între țări, bucățile metalice fiind mai ușor de transportat şi au permis dezvoltarea comerțului.

La începutul secolului V î.e.n. Roma era o cetate republicană organizată pe de o parte pe baza distincției între nobili (patricieni) și nenobili (plebei), și pe de alta parte, pe baza împărțirii societății în clase, în funcție de avere. Cuceririle militare au dus la îmbogățirea unora și săracirea altora. Pe măsura extinderii granițelor s-a extins și utilizarea sclavagismului. Aparția imperiului a determinat o redistribuire a puterilor și aparița unor clase sociale noi. Astfel, pe primul loc erau senatorii, ce puteau fi numiți guvernatori de provincii, cavalerii ce puteau obține în exclusivitate ranguri de ofițeri superiori, plebea, străinii care erau tratați în funcție de rangul ocupat și sclavii care nu aveau drepturi. În dreptul roman erau legiferate două tipuri de mişcări sociale, apreciate drept greve: grevele legate de nevoile esenţiale de existenţă a societăţii, legate de supravieţuirea acesteia (cele ale marinarilor care transportau cereale, ale brutarilor și ale lucrătorilor la pompele funebre) şi grevele legate de serviciile publice. La începutul secolului III e.n. clasa dominantă este formată din colectorii de taxe, perceptorii, a căror autoritate se transmite ereditar. La mijlocul secolului, sistemul administrativ începe să-și arate limitele datorită mai multor factori, astfel pentru a ușura încasarea impozitelor, statul i-a legat pe țărani de pământ, transformându-i în coloni. Proprietățile se concentrează din ce în ce mai mult, iar micile proprietăți încep să dispară fiind acaparate de cele mari, fapt ce a dus un declin de autoritate odată cu căderea imperiului roman şi a autorităţii administrative.

In Dacia preromană, monarhia sclavagistă are o serie de trăsături specifice. Regele dac este vârful nobilimii sclavagiste și totodată vârful ierarhiei aparatului de stat care are un puternic caracter militar. Acesta trebuie privit în corelație cu pericolul extern, de nevoia de apărare a teritoriului, specific întregii societăți antice. Regele dac putea exercita și atribuții religioase (Deceneu și Comosycus au fost totodata și mari preoți nu doar regi) și deținea monopolul asupra minelor de aur. Informațiile despre aparatul de stat sunt lapidare. Potrivit inscripției de la Dionysopolis activitatea desfășurată de Acorion la curtea lui Burebista a fost “cea dintâi și cea mai mare cinste”, ceea ce conturează o ierarhie a dregătoriilor. Marii preoți dețineau o putere aproape regală. Astfel, Deceneu avea atribuțiile unui vicerege inclusiv atribuții judecătorești[1]. În Dacia, înaintea instaurării dominației romane ,erau “unii puși mai mari peste treburile agricole, iar alții, din jurul regelui erau împărțiți la paza cetăților[2]”. Organizarea socială în societatea daco-getă se baza pe statificarea socială și criteriul teritorial, diferențierea socială în tarabostes și comati fiind facută nu pe rudenia de sânge ci pe apartenența la o colectivitate în funcție de teritoriul locuit.  Informațiile referitoare la proprietate[3] se limitează la câteva date privitoare la modalitatea de stăpânire a pământului de către obște și oferit spre folosință fiecărei familii pe o durată de un an, criteriul atribuirii fiind tragerea la sorți. Munca pământului se baza, în special, pe aportul familiei iar pentru clasa superioară și pe munca sclavilor[4].

Ocuparea Daciei de către Imperiul Roman a determinat schimbări în structura societății dace, conducerea provinciei fiind înfăptuită de către un guvernator, numit de către împărat din rândul membrilor ordinului senatorial cu rang consular, motiv pentru care era investit cu imperium, în virtutea căruia exercita la nivel central atribuții militare, administrative și judecătorești. Deciziile administrative, în special, erau discutate anual cu Concilium trium Daciarum, o adunare formată din reprezentanții orașelor.

Conducerea administrativă este ierarhizată, un rol important revenind colectării taxelor, ceea ce determină o circulație mai accentuată a monezilor în defavoarea trocului. In virtutea dreptului civil roman, cetățenii provinciei se bucurau de plenitudinea tuturor drepturilor, inclusiv dreptul la negoț și la folosirea forței de muncă salariate. Despre acest din urmă drept avem dovezi scrise, în tripticele din Transilvania[5], din cele 13 tăblițe lizibile 3 sunt contracte individuale de muncă.

 Evul mediu

În perioada feudală gândirea economică era subordonata teologiei şi supusă unor norme juridice și psihologice de origine religioasă. Biserica creștină urmărea o evoluție bazată pe percepte morale rigide: condamnarea comerțului mare, cămătăria, a luxului și profitului exagerat, potrivit percepţiei conform căreia câștigul trebuia să rezulte din muncă și nu din manevrarea banilor.

Odată cu dezvoltarea economică şi de dorinţa de extindere a teritoriilor este acceptată ideea de credit bănesc, care implică un nivel destul de ridicat al dobânzilor. Banii erau priviți ca instrumente ale circulației mărfurilor, iar valoarea lor nu depindea de valoare metalelor nobile încorporate, ci era stabilită arbitrar de puterea politică prin căpeteniile statelor. În ceea ce privește proprietatea feudală, ea era considerată de origine divină, corespunzând legilor naturale, fiind derivată din posesiune și justificată pentru că stimula muncă. Se face deosebirea dintre munca intelectuală, având un caracter nobil și muncă fizică, acesta fiind criteriul al împărțirii societății în clase sociale.

În Dacia, perioada retragerii romane a determinat dispariția administrației centralizate și, odată cu aceasta, s-a diluat capacitatea de organizare teritorială. Un prim efect l-a avut restrângerea comunităților în jurul unui punct nodal, unde continuau să existe o organizare administrativă ierarhizată în jurul adunării obștii[6] care era o adunare democratică cu baze elective dar cu organe specializate: adunarea megieșilor având atribuții legislative generale, oamenii buni și bătrâni aveau sarcini judiciare, juzii sunt conducătorii armatei și se ocupau de paza hotarelor dar și de păstrarea ordinii interne. Obștea se baza pe munca în devălmășie a pământului, un recul față de perioada romană când proprietatea privată era baza organizării sociale. Nevoia de specializare a activităților, în special pornind de la meșteșugari, face să continue ideea de muncă salariată, prin prestarea de servicii. Organizarea acestor meșteșugari în bresle este cu mult mai redusă decât în cazul altor state, nefiind un specific local, ci asimilat de la populațiile conlocuitoare care s-au așezat pe teritoriul fostei provincii romane Dacia în special în sec.IX-XII[7]. Numărul mare al tezaurului de monede din sec.IX-XI din regiuni diferite (Bizanț, Balcani, Ungaria și regiunile stăpânite de mongoli și genovezi) ne oferă  indicii indirecte asupra nivelului comerțului și muncii salariate. Este, de altfel, începutul organizării de tip feudal și a aservirii specifice acesteia.

Dacă, perioada de început a evului mediu, cneazul sau judele era ales de obștea sătească, începând cu sec.VI-IX se restrânge arealul electivilor la stratul superior al societății, devenind ulterior o instituție ereditară. Specific instituției voievodatului transilvan este tocmai faptul că nu este o instituție ereditară, acesta fiind, în continuare, electiv din cadrul cnezilor. Relațiile feudale restrâng arealul muncii salariate, fiind adeseori o formă de plată către feudal în zile de muncă. Orice domeniu feudal era împărțit în două părți: rezerva, care se afla în servirea absolută a proprietarului și era cultivată prin munca țăranilor aserviți și moșia, reprezentând cam 2/3 din ea și era repartizată în loturi spre folosința acelorași țărani[8].

Asemănător într-o oarecare masură dreptului scolastic catolic apare dreptul religios și în cadrul obștilor. Legea religioasă are un puternic caracter moral și determină o conduită general acceptată.

În procesul centralizării puterii în mâinile domnului concomitant cu restrangerea imunităților boierilor la jumătatea sec.XV sunt menţionați dregătorii plătiți, subordonați exclusiv domnului pentru ca, la sfârșitul aceluiași secol, sfatul domensc să fie format doar din aceștia[9]. Informații directe despre munca salariată avem doar în sectorul militar unde se practica la scară din ce în ce mai mare utilizarea mercenarilor. Abia începând cu sec. XVIII prestările în muncă față de domnie erau numite slujbe (fiind o forma de taxă) și puteau fi răscumpărate în bani.

În paralel, începuturile revoluției industriale redefineau în Europa, atât granițele sale prin apariția coloniilor cât și în interiorul său prin apariția unor noi clase sociale, prin creșterea influenței breslelor și a noii burghezii.

Procesul de cristalizare nu este lin, apar adesea ciocniri ale intereselor angajaților și ale proprietarilor de utilaje. În 1280 postăvarii francezi din Province au refuzat să lucreze mai multe ore pe zi, cum li se impunea. În 1360 regele Charles al V-lea acuză asociaţiile de lucrători că, sub pretextul carităţii şi a întrajutorării, zdruncină disciplina, favorizând dezmăţul.

Odată cu dezvoltarea manufacturilor apar numeroase conflicte între calfe şi patroni (1688, 1696, 1706). Mecanizarea muncii aduce noi forme de greve precum „afurisenia” promovată de lucrătorii din întreprinderile producătoare de hârtie – cea mai cunoscută fiind cea de la 1744 Lyon – sistem prin care muncitorii nu aveau voie să intre în întreprinderile respective.

 Renașterea

Evoluțiile geo-politice din jurul Țărilor Române cumulate cu contactele cu Bizanțul dar și cu Ungaria determină o efervescență legislativă.

Situația din Transilvania nu este mult diferită, dar are elementele sale distinctive pornesc de la statutul provinciei în cadrul regatului maghiar. Prima reglementare scrisă apare în 1222 fiind un decret al regelui Andrei al II-lea prin care se stabileau privilegii diferențiate ale nobilimii în funcție de originea etnică, fiind un decret al lui Ludovic I din 1351 prin care se stabilesc obligațiile iobagilor și o restructurare a armatei și a obligațiilor populației față de armată.

      Ca urmare a Sfatului de la Căpâlna din septembrie 1437 s-a realizat Uniom trium nationum[10] puterea politică urma să fie exercitată de către nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și nobilimea secuiască. Prima codificare a legilor este făcută de Matei Corvin prin Decretum Maius din 1486 care va fi completat în 1517 de colecția Verböczi și Diploma Leopoldină din 1619 şi vor rămâne în aplicare până la 1848. Sub formă de colecție de legi acestea sunt retipărite în 1540 și 1653 sub denumirea Approbatae Constitutiones Regni Transilvania et partium Hungariae esidem anexarum, respectiv Compilatae Constitutiones. Prin aceste legiferări se consacră relațiile dintre feudali și țărani fiind amplu reglementată munca iobagilor și legarea acestora de pământ[11].

Instaurarea regimului turco-fanariot în Țara Românească și Moldova respectiv dominația habsurgică din Transilvania au determinat schimbări în organizarea socio-juridică a țărilor române. Condiționarea recunoașterii titlului de noblețe de îndeplinrea unei slujbe diminuează caracterul ereditar al boieriei. În același timp, o mare parte a imunităților feudale trec de la boieri către domn[12]. Obținerea slujbelor pe bază de plată are ca efect creșterea abuzurilor față de țărani, deoarece se renunță la aplicarea reglementărilor scrise, lăsând loc liberului arbitru. În virtutea lui dominium eminens domnul putea dispune de pământul aflat în ocoalele orașelor ceea ce a dus la diminuarea puterii boierilor asupra orașelor, unde încep să se dezvolte meșteșugurile și organizarea breslelor.

Limitarea monopolului Turciei asupra comerțului exterior al țărilor române după semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainardji a determinat o dezvoltare a comerțului dar reformele lui Constantin Mavrocordat cresc influența boierilor prin extinderea dreptului acestora asupra moșiilor țăranilor, ceea ce duce la un monopol al acestora asupra forței de muncă.

În anul 1646 apare prima codificare legislativă laică din dreptul românesc, Cartea românească de învățătură[13], completată în 1652 de Îndreptarea legii[14]. Ambele documente sunt structurate pe capitole, secțiuni, articole, fiind adevarate coduri juridice ce reglementează un spectru larg al activităților socio-umane. Un capitol important este cel al muncii în agricultură, care reglementau raporturile dintre boieri, țăranii liberi și cei aserviți și stabileau dreptul primului asupra punerii în aplicare a pedepselor în cazul neîndeplinirii muncilor celor din urmă. Astfel, dacă boierul considera munca țăranului ca fiind necorespunzătoare, avea dreptul să rețină întreaga recoltă obținută de acesta din lotul dat în folosință[15].

Totuși, diversificarea cererii de produse face să crească ponderea manufacturilor care utlizează forță de muncă specializată plătită, în special după 1746 când prin hrisov domnesc sunt eliberați toți rumânii fără plată și 1774 când se acordă breslelor un regim fiscal mai avantajos.

La sfârşitul sec. XVIII-lea şi mai ales în sec. XIX-lea, odată cu intrarea în era maşinilor, în marile întreprinderi grevele devin o metodă ades utilizată pentru obţinerea unor drepturi, în special în Anglia, ţara cu economia cea mai dezvoltată a momentului. În acest context apar noi forme de grevă – ludismul manifestat prin distrugerea maşinilor, considerate a fi vinovate de apariţia şomajului, generator de stări sociale negative cu multiple consecinţe asupra societăţii industriale; o altă manifestare a grevei este cea cu substrat politic. Finalitatea acestor mişcări sociale a fost îngrijorarea clasei politice, din unele state europene, care a considerat că dacă va scoate greva în afara arealului legal, va reuşi să le controleze. Astfel, la puţin timp după primele manifestări sociale cu caracter politic, greva şi dreptul la asociere au fost interzise.

Epoca modernă

Începutul sec.XIX reprezintă un moment de efervescență legislativă în întreaga Europă. Țările Române au fost puternic influențate de Codul Civil francez de la 1804 și de cel austriac din 1811. Astfel Codul Calimach a intrat în vigoare în 1817 iar Legiuirea Caragea în 1818.

Cele doua documente reprezintă o reformă juridică pentru Țările Române. Interesantă este schimbarea opticii asupra proprietății, astfel originea pământului aparține domnului și ca atare, proprietatea individuală nu poate exista fără hrisov de danie. Totuși această prevedere nu a avut aplicabiliate largă, boierii justificând în continuare proprietatea bazându-se pe principiul prescripției de 40 de ani. De asemenea au fost mărite zilele de clacă la 12.

Pentru prima oară sunt reglementate persoanele juridice (denumite persoane moralicești sau tovărășie): regimul juridic al acestora, modalitatea constituirii capitalului, administrarea, răspunderea, încetarea tovărășiei. Consolidarea economiei de schimb a determinat sancționarea celor care, în mod fraudulos, se declarau faliți pentru a nu-și plăti datoriile[16]. Se resimte puternic influența codului civil francez în aceste reglementări, la fel ca întregul capitol desemnat obligațiunilor. O altă premieră este dreptul la muncă recunoscut pentru prima dată în legislația română de Codul Calimach conform căruia „tot omul se socotește vrednic de a-și câștiga drituri, în condițiile legiuirii[17]”. Sunt incriminate abuzurile față de locuitori, corupția și mita. Noua organizare administrativă se baza pe delimitarea atribuțiilor, specializarea activității și salarizarea slujbelor[18].

Situația juridică a Transilvaniei rămâne în această perioadă în urmă celorlalte ţări române, continuând să fie aplicabile codificarea cuprinsă de colecția Verböczi din 1517. Totuşi în 1785 prin patenta dată de Iosif al II-lea este desființată iobăgia. Situația incertă juridic a populației române face ca acesteia să i se aplice două rânduieli juridice: obiceiul pământului creat și aplicat încă de la începutul evului mediu, fără reglementări scrise și dreptul suprapus, creat prin hotărâri ale Curții de la Viena și ale Dietei Transilvaniei.

Abia în anul 1747 prin diplomele acordate nobililor români uniți împărăteasa Maria Tereza le recunoaște acestora dreptul de a ocupa funcții publice. Acestea sunt completate de patenta din 1764 când le sunt recunoscute libertatea personală și autonomia organizării sociale a grănicerilor români[19]. Aceștia primesc dreptul de a poseda bunuri imobile în districtele de pe graniță, au dreptul la arenda pământuri, dreptul la împrumut cu o dobândă de 6% și erau remunerați în schimbul prestării serviciului militar. Fiind una din puținele activități remunerate și în care se oferă școlarizare gratuită (într-o epocă cu o rata foarte mare a analfabetismului) mulți români aleg această activitate, ceea ce duce la creșterea prestigiului lor în întreaga administrație a Imperiului Habsburgic.

Construirea unor ateliere, în special de prelucrare a metalului, intrarea în funcțiune a primelor laminoare acționate de abur, lărgirea căilor ferate dezvoltă comerțul și activitatea de credit, aducând bunăstare orașelor, în cadrul cărora breslele capătă o influență tot mai mare. Un element important în obținerea drepturilor la comerț pentru populația română îl constituie presiunea breslelor, în care influența financiară o domină pe cea etnică. În timpul Mariei Tereza apare prima reglementare a persoanelor juridice fiind reglementat falimentul, regulile cambiale și obligațiile părților, care sunt preluate în Codul civil austriac de la 1811.

În 1785 Iosif al II-lea desființează dependența personală a țăranilor şi dobândesc astfel, libertatea de a se căsători, de a învăța, de a exercita arte și meserii, de a se muta de pe un domeniu pe altul și dreptul la proprietate cu excepția celei imobiliare[20].

În anul 1826 printr-o anexă la Convenția de la Akkerman, Rusia și Turcia au formulat normele fundamentale de organizare a Ţărilor Române. Potrivit Regulamentelor Organice, domnul era ales de boieri pe timp de 7 ani, cu consimțământul Porții care îi acorda investitura. Hotărârile domnului puteau fi luate numai de comun acord cu Divanul, care capătă calități legislative și executive, o primă separaţie a puterilor statului. Deasemenea, se restrâng prerogativele fiscale ale domnului, care se transferă Obișnuitei obșești adunări, iar visteria statului este separată de cămara domnească şi se stabilește un impozit diferențiat, țăranii indiferent de puterea materială plăteau un impozit de 30 lei pe cap de familie, negustorii și meseriașii plăteau impozitul direct în funcție de activitate, dar și impozite indirecte, boierii și clerul fiind scutiți de impozit[21].

Ca șef al puterii administrative, domnul numește și stabilește plata principalilor dregători, el rămânând șeful puterii executive. Organizarea administrativă se separă de cea executivă, atribuțiile fiind preluate de Sfatul administrativ. O altă premieră adusă de Convenţia de la Akkerman este faptul că orașele au dobândit personalitate juridică și dreptul de a se administra prin intermediul unui sfat ales de orășeni, confirmat de domn care alegea primarul dintre cei aleși.

Adunarea obștească extraordinară este cea care alege domnul și este formată din 190 de membri în Țara Românească, respectiv 132 în Moldova, în mare majoritate boieri, dar și reprezentanți ai burgheziei.

Influența franceză și italiană în modernizarea dreptului este covârșitoare. Deși apar primele cursuri de drept, perioada 1821-1848 se caracterizează prin juriști formați la cele două școli de drept, care resimt nevoia reglementărilor scrise și a restructurării legislative prin coduri.

Imediat după Revoluția de la 1848 prin Convenția de la Balta-Liman, Rusia și Tucia au impus statelor române un sistem politic cu elemente tipice feudale, a reintrodus Regulamentele Organice ca lege fundamentală cu anumite nuanțări. Una din modificări este cea a numirii domnului dintre nobili de către puterea suzerană (Turcia) și de cea protectoare (Imperiul Țarist) în același timp. Adunarea obștească a fost înlocuită de Divanul ad-hoc. În Divanurile obștești intră pe lângă reprezentanții boierilor și reprezentanți ai clerului, aceasta fiind puterea legiuitoare, care se pronunță în special asupra reglementărilor fiscale dar și administrative. Prin noua reglementare se desființa armata, deoarece se alăturase revoluționarilor. Se fac şi paşi înainte, ca de exemplu înființarea ministerului de interne cu atribuții foarte largi: ordine publică, agricultură, sănătate și lucrări publice (unde intra și domeniul social).

Presiunile unioniste şi contextul extern favorabil fac ca la Conferința de la Paris din 1857 să fie adoptată o convenție care reconfigura poziția statelor române în special în plan extern. Cele 7 puteri semnatare au propriile interese strategice în zonă, astfel prin convenție se înființează Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, dar cu puţine elementele de coeziune: comisia centrală cu sediul la Focșani, cu rol de parlament al federației, o curte de casație unică, conducerea unitară a armatei succesiv de către un comandant din fiecare din state. Folosindu-se de dreptul de a-și alege singure domnitorul, Adunările ad-hoc din cele două țări române îl aleg ambele pe Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1959. Prin Conferința din 1859 Turcia și Austria recunosc unirea sub același domnitor, dar abia în 1862 este recunoscută de către toate cele 7 puteri.

Prin Convenția de la Paris se cerea statelor române să-și revizuiască legislația pentru a o pune pe baze moderne. Una din temele conferinței internaționale din 1862 a fost regimul juridic al proprietăților Patriarhiei de la Constantinopol, care reducea patrimoniul statului cu un sfert din suprafața agricolă a țării[22]. Fără a aștepta hotărârea conferinței, Adunarea electivă a procedat la 1863 la exproprierea acestor averi, deschizând calea spre reforma agrară când 2/3 din latifundiile moșierești și mănăstirești au trecut în patrimoniul țăranilor. O altă reformă a fost făcută în domeniul electoral, alegătorii având minim 25 de ani și fiind împărțiți în direcți și primari.[23] Alegătorii primari erau cei care plăteau un impozit de 48 lei/rural, 80-100 lei/ urban (în funcție de marimea localității). 50 de alegători primari alegeau un alegător direct. Alegătorii direcți erau cei care plăteau un impozit de peste 100 lei precum și cei care aveau diplome de licență recunoscute de guvern și conducătorii instituțiilor. Puteau fi aleși în Adunare cetățenii care aveau 30 de ani și un venit de 200 de galbeni.

Modificările aduse legislației electorale au dus la schimbări structurale ale Adunării și implici asupra activității acesteia. Într-un răstimp foarte scurt au fost adoptate Codul Civil, Codul Penal și codurile de procedură ale celor două coduri menționate.

Codul civil din 1864 a fost inspirat din Codul italian Pisanelli, din Codul Civil al lui Napoleon de la 1804, dar și din legislația belgiană. Datorită a două importante articole (1471 și 1472) codul civil a fost denumit al patronilor și proprietarilor. Art.1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenții prin care o persoană își angajează munca sau serviciile. Această prevedere trebuie privită din perspectiva acelor timpuri, pentru a împiedica vânzarea sau închirierea forței de muncă pe viață, care ar fi dus la reînvierea relațiilor de tip feudal. Potrivit art.1472 în litigiile dintre patroni și muncitori cu privire la condițiile salarizării și la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt[24]. Între persoanele fizice este pus principiul egalității tuturor în fața legii. Majoratul este fixat la 21 ani și se face distincție între capacitatea de folosință și cea de exercițiu. Persoanele juridice sunt împărțite în două categorii: cu scop lucrativ sau fără acest scop. Primele sunt reglementate de Codul de comerț iar cele din a doua categorie erau înființate prin decret domnesc. Este amplu reglementată proprietatea, răspunderea civilă și răspunderea personală pentru fapta proprie.

In 1853 este menționată prima greva de pe teritoriul Romaniei, greva pantofarilor din Sibiu, iar 4 ani mai târziu la Moldova Nouă se pun bazele Asociației de ajutor reciproc a muncitorilor minieri.

Prin Constituția de la 1866 sunt reglementate pentru prima oară în același act normativ dispoziții despre teritoriul României, despre drepturile fundamentale ale românilor și legătura acestor drepturi cu cetățenia română, precum și despre finanțe și armată.

În 1881 România este proclamată regat iar monarhul ei a fost proclamat rege. În acest sens este modificată în 1884 Constituția. Regele este cel care confirma funcțiile publice, sancționa și promulga legile, era semnatarul actelor externe ale României, conferea decorații și medalii și era șeful armatei. Guvernul era format din ministere sub conducerea unui prim-ministru. Un rol important în cadrul administrație publice centrale îi revine în continuare Ministerului de Interne care exercita și conducerea generală a administrației, asigura ordinea publică și siguranța cetățenilor.

O reglementare importantă a anului 1866, alături de Constituție, este legea învoielilor agricole, având ca obiect arendarea suprafețelor de pământ, care era transcrisă într-un registru ținut la primăria comunei, prin transcriere devenind autentic și investit cu formulă executorie la simpla solicitare a moșierului, autoritățile locale fiind cele care îl puneau în executare. Executarea contractului de arendare putea fi impusă pe 3 căi: plata unei despăgubiri, executarea de către terți ce urmau să fie plătiți de către țăran sau obligarea țăranului la executare. În 1872 această a 3 formă de executare este reformulată, prin acordarea dreptului moșierului de a folosi dorobanții (regiment armat) pentru a-i obliga pe țărani la executarea contractului. Rata mare a analfabetismului determina numeroase abuzuri, de multe ori semnarea contractului de arendare și înregistrarea lor făcându-se în necunoștiință de cauză. După răscoala de la 1907 această reglementare este abrogată și înlocuită cu o lege care permite câteva concesii. Astfel, este desființată dijma la tarla, prin care țăranii erau obligați să muncească pentru moșier o suprafață egală cu cea arendată, dar nu sunt permise învoieli la dijmă, ceea ce permite sechestrarea recoltei țăranului, în cazul întârzierii la plată; se recomandă formarea de islazuri la dispoziția țăranilor pentru pășunatul animalelor, s-a stabilit o limită minimă a prețului plătit pentru pământ și pentru munca agricolă şi s-a constituit un corp de inspectori regionali care să asigure respectarea dispozițiilor legii.

În acelaşi an, la Chicago, are loc greva din 1 mai 1866 a Cavalerilor Muncii care a avut o deosebită importanţă în stabilirea duratei maxime a timpului de lucru la 8 ore pe zi dar şi pentru susţinerea drepturilor salariaţilor, în general. Greva a fost reprimată sângeros, iar în semn de solidaritate ziua de 1 Mai a fost declarată ziua solidarităţii internaţionale a muncitorilor, fiind cunoscută ca ziua internaţională a muncii, în anul 1890 a fost primul în care s-a celebrat această zi. Totuşi în primii ani ai sec.XX ziua de 1 mai reprezenta o ocazie importantă pentru ca sindicatele să manifeste pentru revendicarea unor drepturi de natură politică, civică și pentru respectarea drepturilor omului, mai exact: dreptul la vot universal, dreptul la condiții de muncă decente, dreptul la un salariu minim, dreptul la repaus duminical, introducerea impozitului progresiv, stoparea bătăii în armată.

În anul 1872 se înființează Asociația tuturor lucrătorilor din România, care își propune să unească toți muncitorii din România, pentru ca 7 ani mai târziu să se înființeze Societatea Generală a lucrătorilor tipografi din România “Deșteptarea” care va fi constituită exclusiv din tipografi. Rolul acestei societăți este unul important deoarece prin lobby reuşesc în 1881 introducerea unui contract de muncă care să fie impus tuturor patronilor din ramura respectivă.

Prin legile sanitare din perioada 1874[25] și 1885[26] precum și prin Regulamentul industriei insalubre din 1894 s-au adoptat diverse măsuri privind durata zilei de muncă, dar limitate la grupurile vulnerabile: copii și femei şi care nu impuneau sancțiuni în caz de nerespectare, motiv pentru care se creau adesea abuzuri, ziua de muncă ajungând uneori și la 16 ore pe zi. Aceste legi  cuprindeau dispoziţii referitoare la securitatea muncii, prevenirea bolilor profesionale etc. Astfel, în art.5 din Regulamentul industriilor insalubre se prevedeau următoarele: „în orice stabiliment industrial cu mai mult de 10 lucrători, atelierele vor avea un spaţiu de cel puţin 5 m3 de fiecare lucrător, iar plafonul va avea înălţimea de cel puţin 3 m”, iar în art. 6 se stipula: „Pentru a înlătura pericolul rănirii lucrătorilor în timpul funcţionării maşinii, va trebui prevăzut un spaţiu liber, destul de larg pentru a permite circulaţia, iar organele de transmitere ale maşinilor, ascensoarele, roţile legate de vreun motor se vor împrejmui cu parapete de siguranţă”. De asemenea, este pentru prima dată făcută o menționare a duratei muncii copiilor. Astfel, băieții între 12 și 14 ani și fetele după 14 ani lucrau fără întrerupere de la ora 5 dimineața și până la 8 seara, cu o întrerupere de 2 ore, o oră la amiază și câte o jumătate de oră la prânz și pentru masa de după-amiză.

La 21 aprilie 1895 este adoptată Legea minelor prin care se instituie asigurarea socială obligatorie a minelor şi a lucrătorilor din industria petrolieră, precum şi înfiinţarea unei case de ajutor şi a uneia de pensii ale căror fonduri să fie alimentate din contribuţia egală a angajatorilor şi a salariaţilor. Calitatea de membru al acestor case era recunoscut oricărei persoane peste 16 ani sub condiţia bunei purtări (neparticiparea/neinstigarea la grevă).

Condițiile grele de muncă ale muncitorilor au dus la un val de greve, cele mai cunoscute fiind greva muncitorilor din Portul Constanța, din 1868, greva celor peste 1200 caruțași din portul Brăila din 1884, greva de la Atelierele CFR București, din 1887, la care au participat peste 1000 de muncitori, greva tipografilor (1888), sau grevele feroviarilor din Transilvania și a minerilor din Valea Jiului, din 1904 și, respectiv, 1906. Intre 1893 – 1899 s-au întreprins aproximativ 140 de activități greviste.

Contextul extern nu era mult diferit. În Franţa, după revoluţie este condamnată greva şi dreptul la asociere al muncitorilor, până în 1864 când este abrogat din Codul Penal delictul de asociere. Totuşi, până la Constituţia din 1946, care a statutat legitimitatea grevelor, jurisprudenţa franceză a considerat că muncitorul care se asociază la grevă îşi asumă propria răspundere, concedierea pentru activitatea sindicală sau pentru participarea la grevă fiind o practică comună. Actuala legislaţie franceză cu privire la conflictele de muncă, în vigoare din data de 11.02.1950, permite declanşarea grevelor fără restricţii privind domeniul de activitate, a îndeplinirii unei proceduri prealabile, cu excepţia serviciilor publice, prevăzând răspunderea juridică, inclusiv penală, pentru grevele ilegale.

În România în anul 1897 este introdus repausul duminical și a fost reglementat la o jumătate de zi.

După anul 1900 asemeni celorlate state moderne, muncitorii s-au organizat în sindicate, cu toate că nu se adoptase o lege în acest sens. Datorită creșterii numărului sindicatelor bazate pe solidaritate, în 1902 s-a adoptat o lege prin care se recunoștea dreptul muncitorilor de a organizarea în corporații dar doar alături de patroni, Legea meseriilor cunoscută ca şi Legea Missirr, care reglementează în detaliu ucenicia, un tânăr putând fi ucenic de la vârsta de 12 ani. Perioada de ucenicie dura între 3-5 ani şi erau stabilite prin lege condițiile în care ucenicul putea deveni lucrător. Un element important adus de această lege este introducerea asigurărilor sociale de boală. Se reglementează pentru prima dată o jurisdicţie profesională instituindu-se în cadrul fiecărei corporaţii o comisie de arbitri competentă să soluţioneze neînţelegerile dintre meseriaşi, ori dintre aceştia şi patroni. Comisia era formată din 5 membri, câte doi aleşi de patroni, respectiv de muncitori şi un reprezentant al Guvernului. Legea instituia obligativitatea procedurii de împăciuire în faţa comisiei, fără de care nu era legal posibilă sesizarea instanţelor. Dacă prin parcurgerea procedurii de împăciuire nu se ajungea însă la un acord, arbitrajul avea caracter facultativ, deoarece depindea de voinţa părţilor să fie judecate de către comisia de arbitri. În ipoteza în care părţile consimţeau ca litigiul să fie soluţionat prin arbitraj, comisia se pronunţa printr-o hotărâre irevocabilă şi executorie.

Între 1900 – 1904 au avut loc 119 greve, în 1905 au avut loc 122 greve,în 1906 au avut loc 340 de greve, printre care  greva celor 6.000 de muncitori cizmari din Bucureşti – aprilie 1906, greva celor 1.000 de muncitori tâmplari din București – mai, iunie 1906, urmată de greva celor 7.000 de mineri din Valea Jiului – august, septembrie 1906[27].

În anul 1906 a avut loc conferinţa sindicatelor şi cercurilor socialiste, care a adoptat statutul sindicatelor din România. S-a creat Comisia Generală a Sindicatelor ca organ conducător şi coordonator al mişcării sindicale. Prima organizaţie a muncitorilor a fost înfiinţată în 1905, respectiv sindicatul tâmplarilor, care reunea 15-20 de membri. După exemplul acestora, cizmarii și croitorii se organizează și ei în sindicate. În 1906, în România existau aproximativ 30 de sindicate, care grupau peste 4.400 de membri, pentru ca, un an mai târziu, organizațiile sindicale să ajungă la 55, cu un număr dublu de membri. Se înființează primele uniuni sindicale pe ramuri, în 1907 – Uniunea Generalã Sindicală a Chelnerilor din România,  1908 – UGS a Lucrătorilor din Lemn, 1908 – UGS a Lucrătorilor din Încălțăminte, 1909 – UGS a Lucrătorilor Metalurgiști şi în 1909 – UGS a Muncitorilor de la CFR.

Pe plan mondial primele legi care au recunoscut şi reglementat convenţiile colective au fost Legea austriacă din 1910 cu privire la angajarea funcţionarilor comerciali şi Codul elveţian al obligaţiilor din 1911, în Germania în 1911 iar în S.U.A. în 1935.

Din acest punct de vedere, România a fost una din ţările avangardiste în istoria dreptului muncii, adoptând încă de la începutul secolului diverse acte normative de protecţie a salariaţilor: Legea asupra cooperativelor de muncitori şi meseriaşi (1909), Legea asociaţiilor (1909), Legea pentru încurajarea industriei naţionale (1910), Legea pentru locuinţe ieftine şi sănătate (1910), Legea pentru măsurile de siguranţă la cazane, maşini şi instalaţii mecanice (1910). Iniţiatorul acestor legi, ministrul industriei din aceea perioadă, M. Orleanu a avansat şi un proiect de lege privind greva.

În anul 1909, Legea contra sindicatelor interzicea dreptul de asociere profesională a funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice. Aceasta lege însă, lasă să se înţeleagă că nu interzice salariaţilor particulari să se asocieze. În expunerea de motive se arata chiar că este îngăduită asocierea acestora, inclusiv să declare grevă. De asemenea, la conducerea acestor sindicate urmau să fie numiți și reprezentanți ai statului cu drept de control[28]. Prin legea sindicatelor, asociaților profesionale ale funcționarilor statului, județelor, comunelor și stabilimentelor publice din 1909 li s-a interzis dreptul la grevă. Legea este cunoscută ca „Legea Orleanu[29]”, iar reacția muncitorilor a fost marele miting de la 19 decembrie 1909 din fața sălii “Dacia”din București.

Cu ocazia prezentării în Parlament a proiectului de lege, s-a menţionat pentru prima dată la nivelul forului legislativ necesitatea reglementării contractului colectiv de muncă în România. Amendamentul prin care se urmărea consacrarea legală a acestui tip de convenţie a fost însă respins. Dreptul la grevă şi libertatea de asociere au fost recunoscute de legiuitor, dar într-o formă indirectă, prin reglementarea expresă a interdicţiei de a face grevă a următoarelor categorii profesionale: funcţionarii, meseriaşii, muncitorii din întreprinderile statului şi, în general, orice salariaţi ai statului, judeţului sau comunei. În acelaşi an au fost adoptate şi Legea asociaţiilor şi Legea privind cooperativele de muncitori şi meseriaşi, precum și primul proiect al legii contractelor colective de muncă[30].

La 22 februarie 1905 este adoptată Legea asupra muncii minorilor şi femeilor în industrii şi exploatări miniere, iniţiată de ministrul Lahovary, lege dată în urma participării României la Congresul Internaţional al Muncii  de la Berna din anul 1905. Această lege, ca și Regulamentul de la 1894 a fixat la 12 ani vârsta minimă de angajare, iar pentru munciile periculaose sau lucrările insalubre ca și pentru munca de noapte vârsta minimă era 15 ani băieții respectiv 17 ani fetele.

La 10 februarie 1910 este adoptată Legea privind măsurile de siguranţă pentru cazane, maşini, instalaţii mecanice şi electrice, fiind prima reglementare unitară privind siguranța și sănătatea salariaților într-un domeniu cu expuneri ridicate la risc de accidente de muncă și boli profesionale.

Modificarea Codului Civil din 1912 cu privire la asigurarea de riscuri reprezintă un element de noutate referitor la accidentele de muncă. Potrivit reglementării anterioare muncitorii accidentați la locul de muncă trebuiau să facă dovada că patronul a încălcat o obligație contractuală sau a produs o faptă care să produce accidentul de muncă, lucru greu de realizat. Prin modificarea de la 1912[31] se schimba mult viziunea, astfel angajatorul care folosea mașini în procesul lucrativ creează o sursă de pericol pentru muncitori, ceea ce mută obligația probării în sarcina angajatorului, culpa acestuia fiind prezumată, muncitorului rămânându-i doar sarcina de a dovedi accidentul și daunele sale. Singura exonerare de răspundere a angajatorului este culpa exclusivă a angajatului. În privința riscurilor de accident sarcina cădea asupra patronului[32] iar asigurarea de boală cădea în sarcina muncitorului[33]. Această lege creează și o reglementare unitară a regimului de pensii pentru bătrânețe, boală și pierderea totală a capacității de muncă, stabilind obligația asigurării muncitorilor din toate întreprinderile care foloseau mașini la contribuţiile pentru pensia de bătrâneţe prin suportarea acesteia în părţi egale de către muncitor, patron şi stat. Limita de vârstă era de 65 ani, iar perioada maximă de cotizare de 23 ani. Un alt aspect reglementat de codul civil era organizarea meseriilor (patroni si lucrãtori) în bresle, mai multe dintre acestea formând o corporaţie. Legea reglementează și relațiile care se nasc din contractul de ucenicie, drepturile și obligațiile fiecărei părți și cazurile în care acest contract putea fi desfăcut de către patron sau de către ucenic[34], cu o durata a contractului de ucenicie fixată între 3 și 5 ani.

Această reglementare este puțin diferită ca abordare de sistemul asigurărilor de bătrânețe pay as you go creat de Otto von Bismark  în 1889[35] care se baza pe principiul potrivit căruia fiecare persoană trebuie sa contribuie la un sistem de pensie de-a lungul vieţii, din suma colectată plătindu-se pensionarii (aflaţi la acel moment în plată). Anuitatea era platită persoanelor care împlineau vârsta de 70 de ani, în condițiile unei speranțe de viață de 45 de ani, la acel moment. Sistemul se baza și pe contribuția guvernului federal egală cu o treime din costul de subscriere. Cancelarul german și-a prezentat proiectele de reformă în celebrul mesaj adresat Reichstag-ului la data de 17 noiembrie 1881, prin care a emis ideea revoluționară la acel moment, conform căreia statul trebuie să aibă nu numai misiunea defensivă vizând apărarea drepturilor existente dar și pe cea de a promova pozitiv, prin instituții specifice și utilizând mijloacele de care colectivitatea dispune bunăstarea tuturor membrilor săi, în special a celor aflați în nevoie.

Tot prin Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului și a asigurărilor sociale din anul 1912 se acordă angajatorului dreptul de a desface contractul de muncă dacă muncitorii primejdiau activitatea fabricii, cu referire în special la activitatea sindicală. Sunt create comisiile de împăcare pentru soluționarea conflictelor dintre muncitori și angajatori, iar în cazul în care nu se reușea soluționarea acestuia, litigiul ajungea la judecătoria de ocol.

Perioada interbelică

Perioada care a urmat încetării primului război mondial a fost una grea pentru România, care trebuia să-şi refacă economia. Condiţiile grele de trai au acutizat conflictele colective şi au generat şomaj. Pacea din 1919 aduce schimbări fundamentale în România. Astfel, teritoriul ţării se măreşte de la 131.353 km2 (1914) la 295.000 km2, iar populaţia de la 6 milioane locuitori (1914) la 15 milioane locuitori. Industriei din Vechiul Regat i se adaugă importante obiective industriale din Transilvania şi Banat. Prin urmare, în privinţa legislaţiei, lucrurile se complică deoarece fiecare teritoriu alipit avea legile lui industriale şi de protecţie socială. De exemplu, în Transilvania se aplicau prevederile Legii XVII a industriei maghiare din 1884, care era un Cod al Industriilor, Comerţului şi Meseriilor. Bucovina şi Basarabia aveau legile lor specifice, precum Statutul meseriaşilor şi Statutul muncii industriale din 1883, modificat în 1912 care reglementa condiţiile de muncă din fabrici şi întreprinderi.

Primul război mondial lasă în urmă orfani şi văduve de război, iar guvernul se vede obligat să reglementeze protecţia acestora. Prin Înaltul Decret nr. 1037 din 8 mai 1918 avea să fie recunoscută calitatea de „persoană morală“ a „Societăţii pentru ocrotirea orfanilor din război“, cu sediul în Iaşi, societate ce avea drept scop ocrotirea fizică, dar şi moralăa orfanilor de război. Pentru recunoaşterea acestei societăţi, ministrul de război, generalul Constantin Hârjeu, avea să întocmească raportul nr. 51411/1918, pe care l-a înaintat M. S. Regele prin care se menţiona că Societatea a asigurat îngrijirea şi asistenţa în orfelinate şi cămine a aproape 2.000 orfani, iar la domiciliu a altor 5.000 de orfani din război. Ministerul de Război a organizat, la fiecare regiment „cămine pentru orfanii de război“ şi s-au dat instrucţiuni precise corpurilor de armată pentru a-i primi, prin intermediul societăţii înfiinţate, pe toţi cei care, în urma războiului, rămăseseră orfani. În instrucţiuni s-a insistat asupra sistemului de educaţie, fără a se urmări însă militarizarea copiilor, ci numai buna lor creştere pentru a deveni „conştienţi şi puternici“ în viaţă. În aceste adăposturi sociale se primeau copiii până la vârsta de 18 ani[36].

Perioada interbelică a fost din dificil de suportat pentru anumite categorii sociale. Efectele socio-economice ale primului război mondial, completate de pandemii și cu primul crah financiar au schimbat ireversibil imaginea asupra pieței economice libere (unii economiști afirmă că este momentul dispariției liberalismului). Mișcarea socialistă devine importantă în toate statele cu economie dezvoltată, iar în perioada 1922-1936, grevele au preluat modelul revoluţionarilor ruşi, prin ocuparea uzinelor în Italia (1922), Spania, (1933), Anglia (1935) şi S.U.A. (1937).

Condițiile precare de muncă multiplică numărul acțiunilor greviste. În decembrie 1918 are loc greva celor 600 de tipografi, înăbușită cu ajutorul regimentului de vânători de munte și soldată cu zeci de morți și răniți. Acțiunea a fost aspru criticată în presă de personalitățile culturale ale vremii.

Jumătate de an mai târziu, în luna iulie 1919 are loc una din cele mai ample mișcări sindicale, greva petroliștilor de pe Valea Prahovei la care au participat peste 25.000 de muncitori şi a durat 7 săptămâni cu întreruperea completă a lucrului. Revendicările erau atât de natură salarială cât și în privința îmbunătățirii condițiilor de muncă.

Reușita acestei greve dă un impuls nesperat sindicatelor, ministrul muncii  dl. Grigore Trancu-Iași consemna că în perioada martie-aprilie 1920 numai în București erau câte 50-60 greve pe zi. În această situaţie, Guvernul este obligat să înfiinţeze o instituţie centrală care să ocrotească interesele salariaţilor şi să reprezinte un partener de dialog social. Astfel, preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Alexandru Averescu, prezintă regelui Ferdinand spre aprobare decretul de înfiinţare a Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Greutăţile de început în funcţionarea şi stabilirea atribuţiilor ministerului rezultă din raportul de prezentare a proiectului de decret ,,nu s-a putut prezenta un proiect de organizare completă a ministerului. Este tot provizorie. Se impune elaborarea unei legislaţii a muncii care lipseşte aproape cu desăvârşire. Organizarea definitivă a ministerului este în funcţie de acea legislaţie”.

Efervescența legiferării drepturilor muncitorilor în plan internațional ca urmare a fondării în 1919 a Organizației Internaționale a Muncii, organizaţia specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu conducere tripartită[37] are un impact și asupra României, ca stat fondator. România a adoptat o serie de convenții cu privire la securitatea socială: Convenția nr.3/1919 privind protecția maternității, Convenția nr.12/1921 şi nr.17-18/1925 privind ajutoarele în caz de accidente de muncă și boli profesionale, Convenția nr.35-40/1933 privind asigurările de bătrânețe, de invaliditate și de deces, Convenția nr.44/1944 privind asigurările de șomaj.

Sunt adoptate legi fundamentale pentru relațiile de muncă, a căror principii sunt încă valabile, după aproape 100 de ani: Legea conflictelor de muncă din 1920, Legea sindicatelor profesionale din 1921, Legea repaosului dominical din 1925, Legea privind organizarea serviciului de inspecția muncii din 1927, Legea asupra contractelor colective de muncă, Legea asupra asigurării plății lucrului efectuat și organizării muncii în porturi din 1931, Legea carențelor de muncă din 1932, Legea pentru jurisdicția muncii din 1933, Legea pentru pregătirea profesională din 1936, Legea breslelor din 1938. Astfel, au fost reglementate cele mai importante măsuri de protecție preluate din convențiile ratificate: stabilirea vârstei minime pentru adminterea copiilor în muncă la 14 ani; interzicerea muncii de noapte a femeilor și tinerilor sub 18 ani; interzicerea muncii femeilor și copiilor în mine; măsuri de protecție pentru femei gravidă și lehuze; fixarea duratei zilei de muncă la 8 ore pe zi pentru muncitorii adulți din întreprinderile industrial.

Greva generală din 21 octombrie 1920 determină autoritățile să desființeze sindicatele, bazându-se pe faptul că a fost instrumentată de propagandiști bolșevici, pornind de la condițiile de muncă preacare. Mișcarea sindicală număra la acel moment aproximativ 200.000 de membri.

La 5 septembrie 1920 este adoptată Legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă, denumită şi Legea Trancu-Iaş. Mişcarea sindicală, datorită impulsurilor date de mişcarea socialistă, a fost stopată de guvern în urma grevei din 21 octombrie 1920. Interdicţia nu a putut dura mult din cauza presiunii muncitorilor şi a evenimentelor politice care se derulau în Europa. Prima grevă generală a fost consemnată în 1920 – greva muncitorilor forestieri din Valea Mureşului, apoi în 1925 grevele muncitorilor de la Reşiţa şi de la Lupeni, în 1926 respectiv 1929. Ulterior, în 1933 este organizată greva de la fabrica Saturn, din Bucureşti, fiind prima greva în care muncitorii au ocupat fabrica (după modelul american).

Pentru a putea vorbi de o încetare colectivă a lucrului, în sensul legii române, era nevoie ca încetarea activităţii să fie dispusă de cel puţin 1/3 din numărul total al salariaţilor din respectiva unitate. Încetarea colectivă a lucrului se putea face atât din inţiativa salariaţilor cât şi din cea a patronului. Se considera grevă când încetau lucrul cel puţin 1/3 din numărul total al salariaţilor stabilimentului industrial sau comercial, care întrebuinţa în mod obişnuit cel puţin 10 salariaţi. Pentru prima dată se instituie o etapă obligatorie – concilierea organizată de Ministerul Muncii, printr-un delegat desemnat, dacă se ajungea la un acord, acesta devenea legea părţilor şi o etapă facultativă- arbitrajul, asigurat de o comisie de arbitrii, fiind totuşi obligatorie parcurgerea acestei etape pentru conflictele de muncă declanşate în anumite sectoare de activitate înaintea declanşării grevei.

Prin Legea sindicatelor din 26 mai 1921, influenţată de legea asupra sindicatelor franceze elaborată de Waldeck-Rousseau în 1884, s-a creat un cadru juridic mişcării sindicale, recunoscându-se existenţa sindicatelor, dar cu importante limitări în activitatea lor, astfel sindicatele erau obligate să se ocupe exclusiv de interesele lor profesionale şi să se declare independente de orice politică. Această lege a uşurat formalităţile de constituire a personalităţii juridice, fără aviz prealabil şi s-a înlăturat orice control. Multe din prevederile acestei legi au fost menţinute în legile ulterioare. Legea de organizare a sindicatelor profesionale, adoptată în 1921, recunoştea nu numai personalitatea juridică a acestora, dar şi dreptul muncitorilor de a încheia cu patronii „învoieli” de muncă, reglementându-se dreptul sindicatelor de a acţiona în judecată patronul pentru nerespectarea acestor învoieli.

Legea sindicatelor din 1921 preciza că sindicatul are ca obiect apărarea şi dezvoltarea intereselor profesionale, în ordinea morală, culturală şi materială, fără a urmări însă împărţirea de beneficii. Deci, societăţile de agrement, politice şi religioase nu puteau fi sindicate. Prin această lege se recunoştea dreptul de sindicalizare tuturor grupelor profesionale, cu excepţia funcţionarilor publici (lucrătorii salariaţi de stat aveau acest drept), ca urmare, se puteau constitui sindicate de patroni, de salariaţi şi de liberi profesionişti. Se garanta libertatea deplină fiecărei persoane, nimeni nu putea fi constrâns de a face parte, de a nu face parte sau de a înceta să facă parte dintr-un sindicat sau asociaţie profesională contra voinţei sale. Sindicatelor li se recunoştea, prin legea din 1921, următoarele drepturi: dreptul de a figura în justiţie ca parte principală sau ca parte alăturată, nu numai pentru atingerile aduse personalităţii sale sau patrimoniului propriu, ci şi al membrilor săi, însă în legătură cu profesiunea şi cu interesele colective ale membrilor săi; dreptul de a încheia convenţii colective; dreptul de a se asocia în uniuni şi federaţii sindicale.

În anul 1909 şi 1920 a fost respins de către Parlament un proiect de lege asupra contractului colectiv de muncă, totuşi în fapt au fost încheiate contracte colective de muncă, încă din 1909 la Căile Ferate Române, la Întreprindeile Petroliere de pe Valea Prahovei, la Uzina de Gaz şi Electricitate Bucureşti şi la Postăvăria Buhuşi.

Prin legea persoanelor juridice din anul 1924, prin obligarea la obtinerea avizului prealabil de înfiinţarea asociaţiilor, s-a frânat mult dezvoltarea sindicatelor.  Spre exemplu, art. 106 desfiinţa dreptul de sindicalizare prin dispoziţia: “legile speciale privitoare la asociaţiile profesionale sau sindicate profesionale rămân în vigoare (…) întrucât nu contravin dispoziţiunilor de ordine publică din legea de faţă”. Această dispoziţie anulează complet libertatea de sindicalizare. Două treimi din dispoziţiile Legii persoanelor juridice erau considerate de ordine publică şi se aplicau şi legii sindicatelor din 1921. Principalele piedici care se ridicau în faţa mişcării sindicatelor, erau următoarele: avizul prealabil al puterii executive (Ministerul Muncii); controlul puterii executive în timpul funcţionării; sindicatele puteau fi dizolvate de puterea executivă, iar nu prin justiţie, cum prevedea Legea Sindicatelor din 1921. Condiţia avizului prealabil a fost estompată printr-o lege din 22 aprilie 1927 care permitea tribunalului să dea autorizarea de funcţionare şi fără acest aviz. Această lege fost abrogată prin Legea pentru recunoaşterea şi funcţionarea breslelor din 12 octombrie 1938.

La  5 aprilie 1929 este adoptată Legea asupra contractelor de muncă reglementând în mod amănunţit negocierea colectivă și prin care sunt stabilite principii pe care şi astăzi le avem în vedere, printre care “încheierea valabilă” a contractului era condiţionată de “respectarea regulamentului de muncă”, dar și de anumite dispoziții care restabileau echilibrul, dintre părţi, reducând diferenţa de poziție pe care se situau părțile. Având capitol distinct în funcție de natura contractului, această lege reglementa contractul individual de muncă, contractual colectiv de muncă, contractual de ucenicie, contractual de echipă. Este una din cele mai moderne și importante legi în domeniul social reglementate în România, bazate pe principiul egalității părților contractuale.

Perioada 1930 –1940 este foarte activă în adoptarea de acte normative în domeniul social. Astfel, în 1930 este adoptată legea pentru protegiurea muncii indigene, la 21 aprilie 1931 legea pentru organizarea muncii în porturi, prin care se instituia în fiecare port (fluvial sau maritim) o comisie a muncii, competentă să soluţioneze litigiile dintre muncitorii din porturi şi patroni. În data de  11 octombrie 1932  prin Legea pentru înfiinţarea şi organizarea camerelor de muncă se creează “Fondul camerelor de muncă” constituit din: impozitul adiţional în limita legii pentru unificarea contribuţiilor directe şi pentru înfiinţarea impozitului pe venitul global din 1932; amenzi în folosul camerelor de muncă; subvenţii, donaţii; contribuţii ale Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, ale statului, judeţelor, comunelor; cota – parte, fixată de minister din fondul căminelor de ucenici.

La 15 februarie 1933 este adoptată legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii prin care se instituiau judecătorii de muncă pe lângă camerele de muncă asimilate judecătoriilor de ocol. In același an este adoptată legea Ioaniţescu, prin care este unificat sistemul de pensii. Conducerea sistemului de asigurări revine statului şi patronilor dar printre elementele negative ale legii sunt neincluderea în sistem a agricultorilor şi a pensiilor de bătrâneţe şi a ajutorului de şomaj. Anul următor, în 1934 este adoptată Legea pentru perceperea şi urmărirea veniturilor publice.

În ianuarie-februarie 1933 are loc greva muncitorilor de la Atelierele Griviţa din Bucureşti, care avea iniţial revendicari salariale, dar protestul s-a transformat în mişcare politică şi separatistă sub influenţa bolşevică. Greva a fost înabuşită violent având ca urmări 4 morţi şi 34 de răniţi de partea protestarilor şi 3 morţi de partea soldaţilor. Totuși fundalul protestelor înăbușite violent începuse în 1929 când în timpul protestelor minerilor de la Lupeni, au fost omorați 23 de muncitori și alte câteva zeci au fost răniți.

Pentru o imagine a mișcării sindicale din anul începutului de crah financiar, astfel cum era consemnată în rapoartele Confederaţiei Generale a Muncii rezulta că în perioada 1926 – 1930 organizaţia avea în structura ei 13 uniuni, 36.609 membri şi un venit 24 milioane lei. În 1933 în România erau în egală măsură sindicate independente politic, sindicate confederate (afiliate internaționalei de la Amsterdam) dar și sindicate roșii[38]. La sfârșitul anului 1936, Confederaţia Generală a Muncii avea 14 uniuni, 310 sindicate cu un total de 57.584 membrii.

În anul 1938 este modificată Legea Ioniţescu şi este introdusă pensia de bătrâneţe printre beneficii dar sunt suprimate contractele colective de muncă.

Pentru mişcarea sindicală Legea breslelor din 1938 este foarte imporatantă, iniţierea ei fiind puternic influenţată de legile corporatiste italiene şi portugheze. Aceasta a urmărit instituirea sistemul sindicatului unic pe profesie şi pe ţinut. Nu se putea recunoaşte personalitatea juridică decât unei singure bresle pentru fiecare categorie de profesii în cuprinsul aceluiaşi ţinut, în consecinţă, o singură uniune de bresle pe ţară pentru o anumită profesie şi deci se menţinea concepţia legii din 1921 care considera breasla o persoana de drept privat. Formal, breasla nu era obligatorie, ci din contră, legea afirma libertatea de asociere şi sancţiuni pentru cei care exercită constrângeri (dispoziţii păstrate din Legea din 1921), dar libertatea sindicală, aşa cum a fost concepută în anul 1921, a fost grav atinsă prin Legea breslelor din 1938. Breasla nu mai putea lua fiinţă decât prin decret regal, ceea ce constituia o condiţie prealabilă foarte severă, în plus, instituia controlul permanent al ministerului muncii asupra breslelor, putând să ajungă chiar la dizolvarea lor. La 18 decembrie 1940 legea breslelor din anul 1938 a fost abrogată.

Un puternic recul este înregistrat după anul 1938, în urma instaurării dictaturii regale. Asociațiile, grupările și partidele politice au fost dizolvate prin Decretul-lege nr.63/1938; este înființat Frontul Renașterii Naționale prin Decretul-lege nr.17/1938. Confederația Generală a Muncii și sindicatele afíliate au fost desființate, organizându-se bresle pentru lucrători, funcționari particulari și meseriași prin Decretul-Lege nr.505/1938, dar care a abrogat dreptul de sindicalizare. Cenzura oprea orice manifestare a revendicărilor muncitoreşti.

Al doilea război mondial

Intrarea României în cel de-al doilea război mundial a dus la militarizarea întreprinderilor și instituțiilor de stat, prin Legea nr.881/1940[39].

La 24 iulie 1940  este adoptat Decretul-lege pentru stabilirea regimului muncii în condiţii excepţionale care a reprezentat o primă reglementare adoptată în contextul declanşării în Europa a celui de-al doilea război mondial prin care s-a urmărit instituirea unui regim juridic, aplicabil raporturilor de muncă în respectivele condiţii, ce prezenta particularităţi evidente. În temeiul revederilor cuprinse în acest act normativ, ziua de lucru a fost mărită iar dreptul salariaţilor la concediu de odihnă a fost suspendat.

În planul conflictelor de muncă, greva şi lock-out-ul au fost interzise, greva a devenit un delict iar conflictele colective de muncă erau soluţionate exclusiv pe calea arbitrajului, în conformitate cu prevederile Decretului-Lege din 24.07.1941 privind regimul muncii în împrejurări excepţionale.

La 14 septembrie 1940 pentru reducerea costurilor administrative se reunește ministerul muncii cu ministerul sănătăţii şi ocrotirii sociale, rezultând ministerul muncii, sănătăţii şi ocrotirii sociale.

Starea de război impune măsuri speciale, la 2 octombrie 1941 s-a adoptat Decretul-lege nr.2741/1941 asupra regimului muncii în timp de război prin care se interzicea orice încetare a lucrului în întreprinderile militarizate fără încuviinţarea prealabilă a comandantului militar al întreprinderii, a îndrumătorului militar sau a directorului stabilimentului militar al armatei, iar, în cazul celorlalte întreprinderi, fără încuviinţarea prealabilă a inspectoratului de muncă, dată, exceptând cazurile de forţă majoră, cu avizul conducerii întreprinderii. Încălcarea acestor prevederi constituia faptă penală – „crimă de sabotaj” – şi se pedepsea cu închisoare de la 5 la 20 de ani.

Conceptul de securitate socială a fost revoluționat în anul 1942 ca urmare a raportului lui William Beveridge “Social insurance and alliend services” – având un obiectiv ambițios: eliberarea omului de teamă și nevoie, fiind motivată de ideea unui drept de securitate socială, ce a făcut ulterior obiectul unor documente internaționale[40].

Perioada comunistă

După 23 august 1944 majoritatea reglementărilor au fost abrogate, fiind înlocuite cu reglementări specifice economiei centralizate, care a avut efecte şi asupra dreptului muncii şi securităţii sociale, îndepătându-ne de la principiile fundamenale ale acestora: dreptul (şi nu obligaţia) la muncă, dreptul la negociere colectivă, etc.

La scurt timp după schimbarea poziţiei României în contextul celui de al doilea război mondial, sub influenţa şi conducerea Partidului Comunist Român aflat în ascensiune, fără a exista o lege a sindicatelor, s-a trecut la organizarea de sindicate profesionale în toate ramurile incluzând şi funcţionarii publici, precum şi liberii profesionişti, ceea ce a inaugurat o nouă etapă de mişcare sindicală din ţara noastră şi anume a sindicatelor total politizate.

Cu toate că au fost introduse elemente noi în ceea ce priveşte conflictele de muncă – arbitrajul şi medierea – nu au fost eliminate grevele, acestea s-au desfăşurat într-un cadru legal, legislaţiile naţionale adaptându-se la realitatea socială, pierzându-se caracterul brutal, spontan şi canalizându-se pe găsirea de soluţii constructive.

Consfiinţirea libertăţii sindicale şi protecţia dreptului sindical precum şi a dreptului de organizare şi negociere colectivă prin Convenţiile nr.87/1948, respectiv 98/1949 ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii creează cadrul juridic internaţional, la care legislaţiile naţionale trebuie să se armonizeze.

La data de 21 ianuarie 1945 este aprobată Legea Sindicatelor, în care sunt preluate 50 de articole din reglementarea din 1921. În temeiul acestui act normativ, sindicatele dobândeau personalitate juridică, aveau un patrimoniu propriu şi puteau sta în justiţie de sine stătător. Dreptul sindicatelor de a încheia în numele salariaţilor contracte colective de muncă a fost atribuit în mod exclusiv sindicatelor profesionale, prin acest act normativ, iar de la acel moment, contractul colectiv de muncă a devenit izvor al dreptului muncii, reglementând cele mai importante aspecte ale raportului juridic de muncă (salarizare, tipurile concedii de odihnă și medicale, condiţiile de muncă).

În baza acestei legi au fost încheiate în decembrie 1945 şi aprilie 1947 contracte colective de muncă în toate ramurile economice. Au fost reglementate şi comitetele de întreprindere sau de fabrică, a căror principală atribuţie o constituia urmărirea respectării de către angajator a dispoziţiilor legale ce aveau ca obiect reglementarea raporturilor juridice de muncă şi a celor cuprinse în contractele colective de muncă. Sindicatele, investite cu personalitate juridică, aveau următoarele drepturi: dreptul de a sta în justiţie ca parte principală sau alăturată, nu numai pentru atingerile aduse personalităţii sale sau patrimoniului său, dar chiar şi unele fapte care nu sunt ale sale proprii, ci ale membrilor săi, însă în legătură cu exercitarea profesiei şi cu interesele colective ale membrilor săi; dreptul de a dobândi fără o prealabilă autorizare, orice fel de avere mobilă sau imobilă (gratuit sau oneros); alte drepturi materiale.

Alte prevederi privind sindicatele profesionale de muncitori şi funcţionari particulari sunt: dreptul de a încheia contracte colective de muncă; dreptul de a desemna delegaţi în toate comisiile de conciliere şi arbitraj. Sindicatele aveau următoarele atribuţii: să facă inspecţia muncii; să participe, împreună cu organele statului şi cu delegaţii organizaţiilor patronale la aplicarea legilor şi regulamentelor referitoare la şcolile profesionale; să participe la funcţionarea unui serviciu public şi gratuit de plasare; să controleze aplicarea asigurărilor sociale; să înfiinţeze oficii de plasare; să întreprindă, în cadrul legilor, orice fel de acţiuni pentru apărarea şi garantarea intereselor profesionale ale membrilor.

Revenirea la starea de pace presupune abrogarea reglementărilor excepționale și reorganizarea administrativă. Legea nr.711/1946 privind reorganizarea jurisdicţiei muncii a reglementat existenţa unor instituţii noi: Comisia de Arbitraj colectiv, organism ce funcţiona pe lângă secţia de muncă a tribunalelor; Comisia de Recurs a muncii, instanţă de recurs pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. În anumite sectoare de activitate, vitale pentru societate, conflictele de muncă se soluţionau prin arbitrajul asigurat de Ministerul Muncii, decizia acestuia fiind obligatorie pentru părţi.

La 26 aprilie 1946 este adoptată Legea nr. 314/1946 prin care s-au stabilit noi dispoziţii referitoare la durata zilei de muncă şi la concediile de odihnă și prin care a fost abrogat Decretul-Lege din 1941 privind regimul muncii în timp de război și la 6 septembrie 1946 este adoptată Legea nr.71/19461 pentru reorganizarea jurisdicţiei muncii. Potrivit acestei reglementări, s-au constituit, la nivel de tribunal, secţiile de muncă, care erau competente să judece, în primă instanţă, conflictele de muncă. Hotărârea pronunţată se putea ataca numai cu recurs. Referitor la conflictele colective, Ministerul Muncii a devenit instanţă de arbitraj, iar decizia sa dobândea caracterul de contract colectiv de muncă. De la 1 decembrie 1946 Ministerul muncii se unifică cu Ministerul asistenţei şi asigurărilor sociale formând Ministerul muncii şi asigurărilor sociale.

Constituția din 1948 înscria pentru prima dată principiul dreptului la muncă și garanțiile lui. Conform art.19 cetățenii au dreptul la muncă, iar statul asigură treptat acest drept prin organizarea și dezvoltarea planificată a economiei naționale. Art.20 reglementa dreptul la odihnă, egalitatea de drepturi între femei și bărbați (art.21), dreptul la învățătură (art.22), dreptul la asociere (art.32). Pe baza prevederilor Constituției de la 1948 au fost adoptate o serie de acte normative referitoare la drepturile și obligațiile muncitorilor, funcționarilor și personalului de conducere (Decretul nr.29/1949); retribuirea muncii după cantitatea și calitatea ei (Decretul nr.118/1949); asigurările sociale de stat (Legea nr.10/1949); protecția muncii (Decretul nr.359/1949)[41].

În februarie 1945 are loc Congresul general al sindicatelor care a hotărât înfiinţarea Confederaţiei Generale a Muncii (C.G.M) în scopul coordonării întregii mişcări sindicale din ţară. Astfel, dreptul la asociere începe să devină o obligaţie.

Consfințirea libertăţii sindicale şi protecţia dreptului sindical precum şi a dreptului de organizare şi negociere colectivă prin Convenţiile nr.87/1948, respectiv 98/1949 ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii au creat cadrul juridic internaţional la care legislaţiile naţionale trebuiau să se armonizeze la momentul aderarii la Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.), aceste convenții fiind parte a legislaţiei primare a O.I.M.

Legea nr.30/1948 privind regimul rezolvării conflictelor colective de muncă instituia noi reguli potrivit cărora sindicatul sesiza pe şeful judecătoriei populare, care înainta cererea inspectoratului teritorial de muncă pentru concilierea conflictului. În cazul în care conflictul nu era aplanat, cererea se soluţiona de către Judecătoria Populară prin Comisia de Arbitraj a conflictelor de muncă.

În anul următor este adoptată Legea 10/1949 potrivit căreia toate fondurile publice sau private au fost incluse în bugetul de stat. Asigurările sociale, după 1949, încep să constituie pilonul de bază al protecţiei sociale în România, alocaţiile pentru şomaj şi cele de asistenţă socială fiind nerecunoscute. În aceste condiţii, fondului de asigurări sociale îi era alocat un procent ridicat din cheltuielile pentru protecţia socială, cheltuielile fiind centrate în special pe furnizarea de pensii (de bătrâneţe, invaliditate, urmaş), dar au fost introduse şi alte beneficii cum ar fi indemnizaţia de boală, de deces, de matenitate etc. În legea pensiilor din 1949 era prevăzut un cuantum al pensiei de bătrâneţe de 50-80% din salariul mediu lunar pe ultimele 12 luni de activitate, plafonat la o sumă maximă.

La 8 iunie 1950 este adoptată Legea nr.3/1950, aceasta fiind primul Cod al Muncii din România. Este o lege-cadru cuprinsul său constituind un drept general al muncii[42] şi care a stabilit ca formă de principiu a viitoarelor coduri ale muncii din România prin reglementarea unor capitole distincte privind contractul individual de muncă, timpul de muncă şi principiile sănătăţii şi securităţii în muncă, fără a fi un compendiu de acte normative, precum codul muncii francez.

Prin acest cod al muncii se stabilesc criteriile de retribuire a salariaților în funcție de vechime, ocupație, tipul unității în care lucrează. Este actul normativ care prevede pentru prima dată plata unui spor distinct pentru munca din timpul nopții. În dezvoltarea principiilor stabilite de noul cod au fost adoptate o serie de acte normative, precum: Legea nr.5/1965 privind protecția muncii, Legea nr.27/1966 privind asigurările sociale de stat, Legea nr.26/1967 privind concediul de odihnă, Legea nr.259/1968 privind jurisdicția muncii, Legea nr.1/1970 privind organizarea și disciplina muncii, Legea nr.2/1971 privind perfecționarea profesională, Legea nr.11/1971 privind organizarea și conducerea unităților de stat, Legea nr.12/1971 privind încadrarea și promovarea în muncă.

Cu toate că, şi după adoptarea Codului Muncii în 1950 se păstrează caracterul instituţional de normă juridică al contractului colectiv de muncă, datorită naţionalizării industriei şi centralizării economiei, prin eliminarea mecanismelor economiei de piaţă, rolul contractelor colective de muncă a început să se restrângă la documente cu valoare politică. Aceasta a fost determinată atât existenţa statului în calitate de unic proprietar al întreprinderilor cât şi de partenerul său social, sindicatele fiind subordonate politic, ceea ce a condus la un dialog social fictiv.

În 1959 sunt introduse în sistemul obligatoriu de asigurări personalul casnic şi muncitorii agricoli, legea este completată de Legea nr.27/1966 privind asigurările sociale de stat şi asistenţă socială prin care se stabilesc noi cuantumuri ale pensiilor prin diminurea acestora, iar vechimea integrală necesară pentru pensionarea de bătrâneţe se stabileşte diferenţiat pentru femei fiind 20 ani, iar pentru bărbaţi, 25 ani. Se introduce şi noţiunea de pensie suplimentară pentru care este obligatorie o contribuţie personală de 2% din salariu. Prin această lege se preiau din sistemul Ministerului Apărarii Naţionale pensionarii I.O.V.R. (invalizi, orfani, văduve de război) care vor fi plătiţi din fondul muncii (viitorul buget al asigurărilor sociale) până în anul 2001 când aceste plăţi vor fi suportate din bugetul de stat.

Primele semne ale ineficacității sistemului apar în 1968 când, datorită politicii de creştere a natalităţii din acea perioadă şi a faptului că alocaţiile de stat pentru copii se plăteau din fondul de asigurări sociale, s-a ajuns la cheltuieli mari ale fondului, ceea ce a dus la diminuarea cuantumului pensiei.

În perioada 1961-1973 Consiliul Europei a adoptat Charta socială europeană (1961), Codul European de securitate social (1964), Convenția europeană de securitate social (1973), Charta comunitară privind drepturile fundamentale ale muncitorilor. Potrivit art.10 din acest ultim document fiecare muncitor al Comunității are dreptul la o protecție social adecvată și la prestații de securitate social la un nivel suficient.

În 1965 este adoptată Legea nr.5/1965 privind protecţia muncii şi o nouă  Constituție care a condus la necesitatea elaborării unui nou cod al muncii. La 25 noiembrie 1972 este adoptată Legea nr.10/1972- Codul Muncii al Republicii Socialiste România, care modifică codul din 1950. Este un cod prin care se realizează câteve modificări de fond si anume se creşte vechimea necesară (viitorul stagiu de cotizare) pentru pensia de bătrâneţe, care, de acum se va numi pensie pentru limită de vârstă, cu 5 ani ajungându-se la 25 ani pentru femei si 30 ani pentru bărbaţi; scad sever beneficiile pentru pensie de invaliditate, iar baza de calcul a pensiei se stabileşte ca fiind cei mai avantajoşi 5 ani ani la alegere din ultimii 10 de activitate. În preambulul său se precizează faptul că “prezentul cod cuprinde principiile și normele de bază privind relațiile de muncă, reprezintă carta muncii, și consființește drepturile și îndatoririle celor care muncesc în țara noastră”. În aplicarea sa au fost adoptate următoarele acte normative: Legea nr.57/1974 a retribuirii după cantitatea și calitatea muncii, Legea nr.25/1976 privind încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor apte de muncă, Legea nr.5/1978 privind organizarea și conducerea unităților socialiste de stat, precum și funcționarea acestora pe baza autoconducerii muncitorești și autogestiunii economico-financiare, Legea nr.3/1983 cu privire la contractual-angajament, Legea nr.6/1988 privind statutul juridic al unităților socialiste de stat pe baza principiilor autoconducerii muncitorești și a autogestiuni economico-financiare.

În această etapă dreptul muncii reprezintă o concepție etatistă, centralizatoare, în sensul că drepturile și obligațiile părților în relațiile de muncă (nivelul salariilor, durata concediului de odihnă) erau stabilite prin lege și nici o derogare nu era permisă. Orice convenție contrară era înlocuită de drept cu prevederea legală. Există un paradox, pentru că, pe de o parte adunările oamenilor muncii aveau, potrivit unor texte legale, largi atribuții în ceea ce privește încadrarea și promovarea în muncă, desfacerea contractului individual de muncă[43], iar pe de altă parte, datorită centralismului democratic, tot prin lege orice inițiativă individuală era îngrădită[44].

În 1976 este adoptată Legea nr.25/1976 privind încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor apte de muncă, prin care dreptul la muncă devine o obligație a tuturor celor apți medical de a lucra. Această lege ca și Legea nr.24/1976 privind recrutarea și repartizarea forței de muncă instituiau obligația tuturor persoanelor apte de muncă, care au împlinit 15 ani și nu urmau o formă de învățământ sau de calificare profesională ori nu sunt încadrate de acestea să se înscrie la direcția pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale – ori la oficiile  acesteia- în raza căreia își aveau domiciliu și să ceară repartizarea în muncă. Decretul nr.54/1975 se înscria în aceeași linie, astfel absolvenții învățămânului superior cursuri de zi erau repartizați în producție, dispoziția de repartiție fiind obligatorie pentru ambele părți, fiind baza contractului individual de muncă. Persoanele care nu se încadrau în muncă erau sancționate contravențional. Cea mai mare parte a orașelor mari erau închise, unitățile economice din acestea neputând face angajări, ceea ce limita angajările către oraşele mici şi mijlocii, ducând la limitări mari ale dreptului la viaţă privată. Toate cele 3 reglementări au fost criticate adesea de Organizația Internațională a Muncii, pentru încălcarea libertății muncii și interzicerea muncii forțate.

Legea pensiilor din 1966 se abrogă odată cu adoptarea Legii nr. 3/1977 prin care se realizează câteve modificări de fond şi anume creşterea vechimii necesare pentru pensie pentru limită de vârstă, cu 5 ani ajungându-se la 25 ani pentru femei şi 30 ani pentru bărbaţi, în condiţiile menţionate de codul muncii. Scad sever beneficiile pentru pensie de invaliditate iar baza de calcul a pensiei se stabileşte ca fiind cei mai avantajoşi 5 ani ani la alegere, din ultimii 10 de activitate.

Condițiile de muncă ale unor categorii socio-profesionale au determinat câteva mișcări sindicale. Doua momente merită a fi menţionate, şi anume refuzul minerilor din Valea Jiului de a intra în subteran, în 1977, din cauza condiţiilor de muncă din mină şi protestele din noiembrie 1987, de la uzina Steagul Roşu din Braşov, despre care se spune ca a reprezentat momentul care a declanşat manifestările din decembrie 1989, care au dus la răsturnarea regimului comunist.

Perioada de după 1990

Începând cu anul 1990 apare o efervescenţă legislativă în acest domeniu ca urmare a nevoii de a reglementa noile realităţi sociale. Într-o primă fază au fost adoptate noi acte normative care au privit, în special, eliminarea unor inechități în salarizarea personalului, reducerea timpului de lucru prin introducerea săptămânii de 5 zile lucrătoare, acordarea unor noi drepturi salariale, creșterea cuantumului indemnizațiilor și pensiilor din fondurile asigurărilor sociale de stat.

La 18 ianuarie 1990 este adoptat Decretul-lege nr.31/1990 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vîrstă de până la un an, una din cele mai așteptate legi alături de cea privind legalizarea avorturilor, iar la 14 martie 1990 este adoptat Decretul-lege nr.95/1990 privind trecerea la săptămâna de lucru de 5 zile în unităţile de stat. În data de 28 iunie 1990 Ministerul muncii şi ocrotirilor sociale revine la denumirea Ministerul muncii şi protecției sociale.

Printre primele acte normative luate în acest domeniu a fost Decretul –lege nr.35/1990 pentru modificarea unor reglementări privind salarizarea, eliminând limitările la categoriile de salariați care aveau acces la sporuri de salariu, eliminarea limitării salariaților care pot fi trecute în categoriile tarifare 4-7, prin reducerea vechimii necesare promovării cu 50% față de reglementarea anterioară,  încadrarea în grupele I și II, îmbunătățirea condițiilor de pensionare pentru aceştia, astfel, la calculul vechimii în muncă, sunt incluse sporuri de 6 luni respectiv 3 luni la un an lucrat în condiţii de grupă I, respectiv grupa II, se acorda reducerea vârstei de pensionare și încadrarea în procente mai ridicate pentru stabilirea pensiilor.

Decretul-lege nr.31/1990 prin care se instituia concediul plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 1 an a fost înlocuit apoi de Legea nr.120/1997 care majora la 2 ani acest drept, instituind dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în valoare de 85% din veniturile anterioare, oferind și tatălui dreptul de a beneficia de aceste drepturi.

Anul 1991 este momentul confruntării cu primele efecte ale tranziției: închiderea multor întreprinderi de stat și apariția șomajului. Este nevoie de noi reglementări pentru a face față acestor noi realități: pe 7 ianuarie 1991 este adoptată Legea nr.1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională.

În data de 8 februarie 1991 este publicată Legea nr.13/1991- Legea privind contractul colectiv de muncă și 3 zile mai târziu se adoptă Legea nr.15/1991 – Legea conflictelor de muncă. Legile dialogului social sunt adoptate înaintea reglementării celui de-al doilea partener social: patronatul. La 26 iulie 1991 este adoptată HG nr.503/1991 privind organizaţiile patronale ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital integral de stat. Aceste acte normative sunt baza reglementărilor în domeniul social, deși modificate și abrogate prin alte acte normative principiile lor sunt preluate în noile reglementări. Este cazul Legii nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, Legii nr.168/1999 privind conflictul de muncă, Legii nr.356/2001-Legea Patronatelor, Legii nr.54/2003-Legea sindicatelor preluate ulterior în Legea nr.62/2011 privind dialogul social, respectiv Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.

După anul 1950 şi până la apariţia  Legii nr.15/1991 în România nu au mai existat reglementări cu privire la conflictele de muncă şi la grevă. Dacă anterior anului 1990 rolul contractului colectiv de muncă a fost redus, după apariția Legii nr.15/1991 acesta a devenit principalul izvor specific al dreptului muncii. Acesta semnifica sintetic rolul negocierii colective, acela de lege a părților,  rol pe care Constituția i-l atribuie prin prevederile art.38. Această lege era menită să corespundă noilor realităţi sociale şi conţinea 48 de articole fără a  făce distincţie între conflicte de drept/individuale (astăzi) şi conflicte de interese/colective, generic, conflictele cu privire la interesele profesionale cu caracter economic şi social ale salariaţilor constituiau conflicte colective de muncă. Se interzicea greva cu caracter politic şi conflictele colective de muncă a căror rezolvare impunea adoptarea unei legi. De menţionat este faptul că atât concilierea directă patronat –sindicat cât şi cea orgnizată de minister erau obligatorii, statul prin acest organism avea un rol consultativ.

Principiul dialogului social constă în dreptul la negociere colectivă precum și dreptul la grevă. Negocierea colectivă poate avea ca finalitate încheierea contractului colectiv de muncă care reprezintă baza de negociere a drepturilor prevăzute de contractul individual de muncă.

În anul 1991 este adoptată şi Constituția României (care a suferit modificări în 2005). Sunt reglementate în categoria drepturilor fundamentale dreptul la muncă, la grevă, la asociere şi la egalitatea de șanse. Astfel, potrivit art. 41 „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă. Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege. Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore. La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații. Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.

În completare art.42 din Constituție stabilește faptul că “munca forțată este interzisă”, iar art.43 reglementeză dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale. În conformitate cu dispozițiile art.34 dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii, iar potrivit art.33 alin.(1) “dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare”.

În anul 1996 se adoptă Legea nr.130/1996, legea cadru care reglementa contractul colectiv de muncă, ale cărei principii sunt preluate de Legea nr.62/2011-Legea dialogului social. Prin aceasta se stabilește o ierarhie piramidală a însemnătăţii contractelor colective de muncă, pornind de la contractul colectiv de munca unic la nivel național, la cele de ramură, grup de unităţi, respectiv, unitate economică. Importanţa primului este dată de faptul ca devine izvor de drept pentru întreaga piața a muncii, el fiind obligatoriu pentru toți salariații din Romania şi era baza de pornire a negocierii drepturilor la nivelul contractelor colective de muncă la nivel inferior.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel național reprezenta un pact tripartit, Guvernul prin ministerele de resort (educație, sănătate si cultura) fiind parte semnatară, alături de sindicatele şi patronatele reprezentative la nivel naţional. Acest tip de contract colectiv de muncă nu se mai regăseşte în reglementarea din 2011. La nivelul Uniunii Europene există state membre care au contract colectiv de munca la nivel naţional precum Belgia, Cehia, Franţa, Germania, Italia, Olanda, (atât la nivel de land cât şi la nivel de federaţie, prin ordin al ministrului muncii),  Spania iar din afara Uniunii Europene, Turcia şi Ucraina.

Dispariția contractului colectiv de munca unic la nivel național creează o lacuna legislativă importantă. Rolul sau nu se limita doar la stabilirea unor plați compensatorii, un număr de zile libere pentru evenimentele salariaților sau a unui număr de zile mai mare de preaviz decât cel prevăzut de Codul muncii ci stabilea care sunt ramurile pentru care se pot încheia contracte colective de munca la nivel de ramură precum şi stabilirea salariului minim la nivel național şi a coeficienților de ierarhizare (de  la 1 la 2 pentru studii superioare). Astfel, pentru un salariat cu studii superioare salariul minim trebuie să pornească de la dublul salariului minim pentru un salariat necalificat, de exemplu dacă pentru acesta este 850 lei, pentru cel cu studii superioare nu poate fi mai mic de 1700 lei, aspect care acum nu-l mai prevede nicio reglementare. Renunțarea la contractul colectiv de muncă reduce exponențial şi rolul confederațiilor sindicale, pentru că rămân fără cel mai important mijloc de acțiune sindicală pașnică.

În cursul anului 1999 a fost aprobată şi Legea nr.168/1999, legea-cadru în domeniul conflictelor de muncă. Prin aceast act normativ legiuitorul şi-a propus să reglementeze conflictele de muncă clasificându-le în două categorii: conflicte de drepturi (izvorul dreptului solicitat fiind într-o lege sau contract colectiv de muncă) şi conflicte de interese (ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă). Principiile acestei legi au fost preluate de Legea nr.62/2011 privind dialogul social, cu menţiunea schimbării denumirii conflictelor de interese în conflicte de colective, iar a celor de drepturi în conflicte individuale. Soluţionarea acestor conflicte este diferită: primele sunt soluţionate de către instanţa judecătorească competentă, pentru conflictele de interese legiuitorul a stabilit ca fiind obligatorie doar etapa concilierii prin Ministerul Muncii prin direcţiile teritoriale, etapele arbitrajului sau a medierii fiind facultative. Greva este amănunţit reglementată. Există 3 tipuri de grevă: de avertisment (cu o durată de maxim 2 ore), propriu-zisă şi de solidaritate. Dreptul la grevă este limitat pentru anumite categorii de salariaţi, astfel: nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi al unităţilor din subordinea acestor ministere, personalul Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, personalul militar încadrat în Ministerul Justiţiei, precum şi cel din unităţile din subordinea acestuia, personalul din transporturile aeriene, navale, terestre de orice fel nu poate declara grevă din momentul plecării în misiune şi până la terminarea acesteia; pot declara greva dar cu asigurea serviciilor esenţiale şi condiţionat de nepunerea în pericol a viaţii şi sănătăţii oamenilor: în unităţile sanitare şi de asistenţă socială, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice, în unităţile de transporturi pe căile ferate, inclusiv pentru gardienii feroviari, în unităţile care asigură transportul în comun şi salubritatea localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electrică, căldură şi apă, salariaţii in unităţile sistemului energetic naţional, din unităţile operative de la sectoarele nucleare, din unităţile cu foc continuu.

La sfârşitul anilor 90 deficitul bugetului de pensii creşte şi este începută reforma sistemului de pensii. Astfel, în data de 17 martie 2000 este adoptată Legea nr.19/2000 – Legea pensiilor şi a altor asigurări sociale prin care se realizează o reformă a sistemului de pensii bazat pe principiul contributivității, pensia fiind o medie a punctajului obținut de slariat ca urmare a veniturilor realizate și la care a contribuit la fondul asigurărilor sociale de stat. Pentru administrarea acestuia se înfiinţează Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS), în prezent Casa Naţională de Pensii Publice (CNPP), instituţie care administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale precum şi sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Principalele responsabilităţi ale CNPP sunt: îndrumarea şi monitorizarea aplicării dispoziţiilor legale de către casele teritoriale de pensii şi de către persoanele fizice şi juridice investite cu drepturi şi obligaţii în domeniu; colectarea şi virarea contribuţiilor de asigurări sociale pentru asiguraţii individuali şi a altor venituri, potrivit legii; furnizarea datelor necesare pentru fundamentarea şi elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat; organizarea evidenţei naţionale a contribuabililor la sistemul public precum şi a drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale; îndrumarea şi monitorizarea reexaminărilor medicale şi a activităţilor de recuparare a capacităţii de muncă; reprezentarea în faţa instanţelor.

La data de 8 mai 2002 este adoptată Legea nr.202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. O instituţie specializată se înfiinţează abia în aprilie 2005 Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES), instituție însărcinată cu implementarea acestui principiu şi a politicilor referitor la accesul la angajare, pregătirea profesională şi promovarea, precum şi la condiţiile de muncă, ulterior devenită ulterior direcţie în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în prezent departament în cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

Un act normativ important, adoptat la 5 iunie 2002 este Legea nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, care stabilește obligativitatea asigurării la fondul de accidente de muncă și boli profesionale a angajaților de către  angajator, cu o contribuție diferențiată în funcție de ramura activității și expunerea la riscuri. Fondul este administrat prin Casa Națională de Pensii Publice.

Anul 2003 este unul important în domeniul social fiind anul adoptării la 24 ianuarie a Legii nr.53/2003-Codul Muncii. Este un cod al muncii modern, realizat în contextul pregătirii integrării României la Uniunea Europeană. Pentru prima dată sunt consecrate principiile non-discriminării, reglementarea obligației de informare anterior momentului semnării contractului individual de muncă, obligația de non-concurență cu fostul angajator, protecția maternității la locul de muncă, regimul juridic al concedierilor colective, protejarea creanțelor salariale în cazul insolvabilității angajatorului, munca prin agent de muncă temporară, munca în străinătate. Totuși sunt multe reglementări inflexibile referitor la birocația și costurile administrative ale angajării și concedierii angajaților, care au atras nemulțumiri ale mediului de afaceri, reglementări greoaie care continuă să existe chiar după modificările codului, cele mai importante având loc în anul 2005, 2006 respectiv 2011, data republicării acestuia. Modificările au vizat în special relaxarea procedurii de concediere (fără efecte mari, termenele fiind în continuare lungi).

Al doilea moment important al reformei pensiilor este crearea sistemului multipilon, prin diversificarea surselor de venit ale asiguraților și creșterea resurselor venitului de înlocuire la bătrâneţe. La 18 octombrie 2004 este adoptată Legea 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat.

Obligația de transpunere a aquis-ului comunitar a determinat mari schimbari în special în domeniul sănătății și securității în muncă. La data de 12 iulie 2006 a fost adoptată Legea nr.316/2006 privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă, care reglementa înființarea comitetelor de sănătate și securitate în muncă cu participarea reprezentanților salariaților, procedura constatării accidentelor de muncă și bolilor profesionale.

  1. Concluzii

La nivel istoric nu putem decât să remarcăm că munca forțată, lipirea de glie au reprezentat fundamentul relaționării social-economice. România nu a fost stat colonial și nu a depins de munca sclavilor în formula cunoscută, dar șerbii și robii reprezentau forță de muncă nesalariată subordonată complet moșierului, având în fapt drept de viață și moarte asupra lor.

Principiul salarizării pentru munca depusă, a libertății de mișcare, a condamnării muncii forțate și a dreptului la muncă sunt drepturi legiferate de mai puțin de 120 de ani. Deși principiul general este cel al obișnuirii rapide cu binele, totuși resorturile dependenței rămân încrustrate în comportamentul social. Acest lucru este vizibil în intervenția statului destul de adâncă în viața cetățenilor săi, prin stabilirea unor reguli sub care nu se poate negocia individual, dar şi prin rămânerea într-o stare de dependență față de prestațiile de asistență socială, (aproximativ 40% din populația României se găsește într-o formă de dependență față de o prestație sau alta).

Mecanizarea sfârşitului de sec-XIX a adus cu ea stabilirea principiului salarizării dar lipsa de coeziune sindicală a limitat dreptul la o negociere reală a acestuia sau a duratei timpului de muncă, care putea ajunge la 16 ore/zi, dublu față de reglementările actuale. Infrastructura orașelor nu s-a adaptat ușor afluenței de muncitori, ceea ce a dus la o calitate redusă a locuirii și a stării de sănătate.

Economia centralizată nu a ajutat prea mult nici ea în privința calității locuirii și nici a stării de sănătate a populației, creând un regres în principiul, cu greu câștigat, al dreptului la muncă sau al libertății de mișcare, prin stabilirea centralizată a repartițiilor în muncă. Nici dreptul la negocierea salariului sau corelarea acestuia cu productivitatea muncii nu au fost respectate. Efectul pozitiv adus de această perioadă a fost accesul larg la infrastructura de învăţământ, în special a celui profesional şi tehnic (reprezenta o expresie a ideologiei comuniste privind structura economiei) dar şi reducerea masivă a analfabetismului.

Elementele negative menţionate din perioada comunistă au fost eliminate după 1990 dar perioada de tranziție a adus altele noi, s-au tradus într-o creștere a ratei șomajului, care a atins în 1999 nivelul istoric de 11,4%, reprezentând aproape 1.120.000 de persoane. Alternativele reduse pe piața internă a muncii au generat un exod masiv de emigrări temporare sau permanente, în special în state ca Italia, Spania și Canada. Se estimează că aproximativ 4.000.000 de persoane active au plecat din România în ultimii 20 de ani, ceea ce reprezintă un procent de aproximativ 84% din forța de muncă actuală din România. Exodul acesta masiv a dus la un raport de dependenţă salariați/pensionari, în scădere continuă începând cu anul 1990, ajungând de la un raport de 3,43/1 persoane active/pensionari cât era în acest an la 0,82/1, în 2006, față de un raport de 2,6/1, considerat viabil pentru orice sistem de pensii de tip redistributiv. În anul 2012 raportul angajat/pensionari era de 1 la 1,2. Acest fapt a determinat un deficit istoric al bugetului de asigurări sociale, redresat temporar în perioada 2006-2008, aceasta fiind şi singura perioada în care s-a înregistrat excedent.

De asemenea, rata de dependență față de prestațile sociale a rămas mare, pe de o parte datorită existenței unui procent mare de sărăcie și de sărăcie absolută, pe de altă parte prin diversificarea tipurilor de prestații acordate, ceea ce a permis unui număr mare de beneficiari să se regăsească în parametrii legali pentru o prestație sau alta. Rata sărăciei a crescut de la 4% în anul 1989, la 35,9%  din populația țării[45], în anul 2000, cu o scădere în perioada 2006-2008, cu un minim al acestui indicator la 5,7% în anul 2008, pentru a reîncepe să crească în 2009 la 7,4%[46].

Pe fond de criză economică, domeniul social, atât prin serviciile sociale cât și prin reglementările în domeniul forței de muncă, asigurărilor și asistenței sociale, – trebuie să ofere garanția unui nivel mimim de existență și al respectării art.47 din Constituția României potrivit căruia statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.

[1] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”, pag.16, editura Șansa SRL, București, 1996

[2] Suidas, „Lexicon”, editura Ada Adler, Cambridge, 1939

[3] oferite de Horațiu și Ovidiu

[4] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”, pag.16, editura Șansa SRL, București, 1996

[5] Cernea Emil, Molcuț Emil, „Istoria statului și dreptului românesc, pag.28, editura Șansa SRL, București, 1996; mai sunt denumite Tripticele de la Roşia Montana

[6] Iorga Nicolae, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol.V Vitejii, România Dunăreană, Editura Enciclopedica, București, 2002

[7] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”,, pag.73, editura Șansa SRL, București, 1996

[8] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”,, pag.73, editura Șansa SRL, București, 1996

[9] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”,, pag.77, editura Șansa SRL, București, 1996

[10] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”,, pag.135, editura Șansa SRL, București, 1996

[11] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”,, pag.140, editura Șansa SRL, București, 1996

[12] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”,, pag.140, editura Șansa SRL, București, 1996

[13] Realizată de Vasile Lupu

[14] Din porunca domnitorului Matei Basarab

[15] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”,, pag.132, editura Șansa SRL, București, 1996

[16] Legea Caragea, titlul V, 4

[17] Art.1173 Codul Calimach

[18] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”,, pag.158, editura Șansa SRL, București, 1996

[19] C. Gölner, „Regimentele grănicerești din Transilvania, 1767-1851”, București, 1973

[20] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”,, pag.184, editura Șansa SRL, București, 1996

[21] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”,, pag.168, editura Șansa SRL, București, 1996

[22] Giurescu Constantin C., Studii XII, Suprafața moșiilor mănăstirești secularizate la 1863, pag.149, Editura Eminescu, București, 1993;

[23] Legiuirea electorală, 1864

[24] Catacuzino Matei, „Elementele dreptului civil”, Editura All, Bucureşti,1998, ed.II, pag.680

[25] Legea pentru asigurarea serviciului sanitar

[26] Legea sanitară

[27] Matichescu Olimpiu, Georgescu Elena, „1 Mai în România”,  Bucureşti, 1973

[28] Cernea Emil, Molcuţ Emil, „Istoria statului și dreptului românesc”, pag.221, editura Șansa SRL, București, 1996

[29] Ministrul muncii la acel moment

[30] Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Tufan Constantin, Ţichindelean Marioara, Ţinca Ovidiu, „Dreptul Muncii”, pag.53,  Editura Rosetti, Bucureşti, 2004

[31] Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului și a asigurărilor sociale, 1912

[32] art.140 din Codul Civil, cu modificările şi completările aduse în anul 1912

[33] art.125 din Codul Civil, cu modificările şi completările aduse în anul 1912

[34] art.48-49 din Codul Civil, cu modificările şi completările aduse în anul 1912

[35] Încheind triada legilor de asigurări pentru muncitori începută cu Legea asigurărilor de sănătate, 1883 și Legea asigurărilor de accidente de muncă 1884

[36] Elena Zîrnă, dr. Iulian Boţoghină „Cadrul legislativ, organizarea şi activitatea pentru ocrotirea orfanilor din război în românia postbelică (1918-1920)”, pag.69 vol. Armata română şi societatea civilă, coordonator  comandor Marian Moşneagu, col. Petrişor Florea, dr. Cornel Ţucă, Piteşti 2012

[37] Condusă de reprezentanţii guvernelor statelor membre ONU, a organizaţiilor sindicale şi patronale reprezentative la nivel naţional

[38] George Strat, „Organizaţia socială a muncitorilor din România”, Bucureşti, 1938

[39] Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Tufan Constantin, Ţichindelean Marioara, Ţinca Ovidiu, „Dreptul Muncii”, pag.53,  Editura Rosetti, Bucureşti, 2004

[40] Alexandru Țiclea, Constantin Tufan, Dreptul Securității Sociale, pag.14, ed. Global Lex, București, 2005

[41] Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Tufan Constantin, Ţichindelean Marioara, Ţinca Ovidiu, Dreptul Muncii,pag.54,  Editura Rosetti, Bucureşti, 2004

[42] Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Tufan Constantin, Ţichindelean Marioara, Ţinca Ovidiu, Dreptul Muncii,pag.54,  Editura Rosetti, Bucureşti, 2004

[43] Art.64 lit.t și x din Legea nr.5/1978

[44] Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Tufan Constantin, Ţichindelean Marioara, Ţinca Ovidiu, „Dreptul Muncii”, pag.55,  Editura Rosetti, Bucureşti, 2004

[45] Barometrului Opiniei Publice 1998-2007, realizat de Fundatia Soros

[46] Raport UNICEFprivind sărăcia copiilor în România 2010

%d bloggers like this: