Denisapatrascu's Blog

Articol publicat în vol VI-2013 al Revistei Studii şi Comunicări, Academia Română  

Curentul criminologic de la Chicago considera că noţiunea de delicvenţă este relativ nouă, iar delicvenţa juvenilă – un fenomen social nou. În motivare sunt aduse argumentele: restrânsa utilizare a conceptului înainte de sec. XIX şi apariţia instanţelor pentru minori abia la sfârşitul sec. XX.

Se acceptă existenţa acestor fapte încă din cele mai vechi timpuri, dar se arată că acestea nu au fost considerate întotdeauna ilegale şi nu au fost denumite ,,delicvente”.

Delicvenţa juvenilă este la fel de veche ca şi modalităţile de maltratare şi victimizare a copilului. Asemenea practici au culminat cu infanticidul – uciderea deliberată a copilului – o practica regulată în societăţile antice. Din Orientul Mijlociu, la Roma, până la societăţile celte şi scandinave, copiii nou-născuţi erau aruncaţi în râu, sacrificaţi în cadrul unor ritualuri religioase. Au fost descoperite oase de copii sacrificaţi, în zidurile clădirilor  construite pe toată perioada existenţei civilizaţiei umane cunoscute, începând cu anii 7000 i.e.n până în 1843 e.n..

Încă din cele mai vechi timpuri au existat reglementări privind regimul de sancţionare a delicvenţilor minori.

 Antichitatea

În dreptul antic se făceau, în anumite situaţii, diferenţieri de tratament între minori şi adulţi. Legislaţia Chinei antice prevedea posibilitatea ca minorii sub 7 ani să fie iertaţi de pedeapsă de către împarat, daca nu se făceau vinovaţi de trădare. Pentru această infracţiune ei erau castraţi. În Grecia antică, minorii beneficiau de un tratament special. Platon (427-347 i.e.n.) arăta că un copil, întocmai ca şi un nebun care a săvârşit un omor, putea fii exilat pe timp de un an, iar în caz că nu respecta termenul exilului, pedeapsa se transforma în închisoare timp de 2 ani. Aristotel (384-322 i.e.n.) scrie că minorul se pedepsea doar în caz de ,,omucidere cu voinţă”[1].

Dreptul roman în epoca celor XII Table (sec.V i.e.n.) constituie o evoluţie în privinţa condiţiei juridice a minorului delicvent ; legea romană făcea distincţie între puber şi impuber, primul având o răspundere diminuată. Un exemplu elocvent este oferit de Ion Peretz în ,,Originile Dreptului Roman” astfel, dacă puberul în caz de furt, putea fii omorât de către victimă după ce era bătut cu nuielele, pentru aceeaşi faptă impuberul era doar bătut cu nuielele şi trebuia să plătească despăgubiri prin cei care exercitau autoritatea părintească asupra lui. Legiuirea lui Iustinian prevedea că minorul până la 7 ani este incapabil şi nu răspundea penal, între 7-14 ani răspundea doar dacă a făcut fapta cu ,,pricepere”, la 18 ani era vârsta tinereţii depline şi după 25 ani era asimilat adultului.

În legiuirile barbare limita de la care minorul răspundea penal era la împlinirea vârstei de 12 ani, iar în dreptul canonic la 7 ani[2].

Evul mediu şi Renaşterea

Primele legiuiri româneşti care se referă la sancţionarea minorilor au fost ,,Cartea Românească de Învăţătură” (1646, Iasi) editată de Vasile Lupu şi ,,Îndreptarea Legii” (1652, Târgovişte) a lui Matei Basarab. În aceste lucrări minorii sub 7 ani sunt consideraţi incapabili şi nu răspund penal, celor între 7-14 ani li se aplicau pedepse uşoare, iar baieţii între 14-20 ani şi fetele între 12-25 ani beneficiau de o micşorare a pedepsei[3].

În ,,Legiuirea lui Caragea” (1818) minoritatea îşi păstrează aceleaşi limite. Până la 7 ani minorul nu răspundea penal, între 7-14 ani ,,se osândeşte după împrejurări la bătaie sau la închisoare în vreo mănăstire”. La segmentul de vârstă între 1-5 ani se făcea diferenţiere de clasă socială (fii de boier nu sunt supuşi bătăii) ; între 14-20 ani pentru infracţiunile care aveau prevăzută pedeapsa cu moartea pentru infractorii majori, maximul pedepsei admis era 10 închisoare. O particularitate a acestei legi este creerea posibilităţii pentru nevârstnici (20-25 ani) de a cere domnitorului ,,iertarea vârstei”[4].

Sub influenţa iluminiştilor apar în a doua parte a secolului XVIII-lea, lucrări ce vor juca un rol important în evoluţia ştiinţelor penale. Una din cele mai importante lucrari aparţine lui Cesare Bonesana Beccaria, ,,Dei Delitti e dele pene” (1764), în care autorul pledeaza cu convingere pentru ,,ridicarea omului împotriva violenţei” şi a sistemului inchizitorial, subliniind importanţa prevenirii delictelor şi rolul pedepselor[5].

La rândul său, Jeremy Bentham în lucrările sale ,,An Introduction to the Principles of Morals and Legislation” (1780) şi ,,Panopticon: or the Inspection House” (1787) dezvoltă principiul utilitarismului, pledează pentru o umanizare a sistemului penal şi anticipează reforma sistemului execuţional penal[6].

Aceste opere juridice magistrale ar fi fost lisite de suport practic dacă nu s-ar fi ţinut cont de ele la reactarea Codului Francez din 1791 bazat pe principiile egalităţii în faţa legii şi legalităţii sancţiunii. Reproşul care i se aduce acestui cod este ignorarea circumstanţelor în particularizarea pedepselor şi a motivelor care determina criminalitatea. Delicventul minor beneficia de acelaşi tratament ca şi majorul, bolnavul era tratat ca şi cel sănătos.

Concepţiile criminologice apărute în epocă aduc schimbări şi în codurile moderne româneşti – Condica Criminaliscească a lui Ion Sandu Sturdza, (1826) şi Condica Criminală a lui Barbu Ştirbei, (1852). Se renunţă la pedeapsa bătăii, se ridică limita răspunderii penale la 8 ani, iar pentru minorii între 8-15 ani puteau fii pedepsiţi doar dacă se dovedea premeditarea. În acest caz durata pedepsei era între 3 luni- 3 ani şi se executa într-o mănăstire, dacă nu se dovedea premeditarea erau încredinţaţi părinţilor pentru îngrijire, supraveghere şi sub răspunderea civilă a acestora. Minorii între 15-21 ani răspundeau necondiţionat. Alte inovaţii erau: separarea în închisori a minorilor de majori, crearea unei jurisdicţii speciale pentru această formă de delicvenţă, individualizarea pedepselor.

 Epoca modernă

Primul Cod Penal Român apărut în 1865 reglementează tratamentul penal aplicat minorilor. Până la vârsta de 8 ani nu răspund penal, între 8-15 ani se prezumă lipsa de pricepere care înlătură caracterul penal al pedepsei, putându-se face proba contrară. În prima situaţie sunt încredinţaţi părinţilor spre educare, sau sunt trimişi la o mănăstire fără să se depăşească 20 de ani. Tinerii între 15-20 ani beneficiază de o reducere a pedepsei, dar răspund   penal necondiţionat. Acest cod reglementează creerea unor instituţii de reeducare a minorilor delicvenţi, dar abia în 1914 ia naştere la Mălureni (Argeş) o colonie disciplinară al cărei scop era reeducarea cerşetorilor şi a vagabonzilor minori – viitori candidaţi la închisoare. La 31 martie 1919 şi-a început activitatea primul Institut de Educaţie Corectivă Român la Gherla (Ardeal), înfiinţat în anul 1886. În acest institut erau internaţi minorii neinfractori dar şi minorii infractori care după executarea pedepsei cu închisoarea, erau supuşi educaţiei coercitive până la majorat. Deşi institutul era organizat după principii moderne erau menţinute şi pedepsele cu bătaia, cu nuiaua şi carcera.

Curentul pozitivist aflat la summul existenţei sale în Europa aduce cu el o alta percepţie asupra crimei şi a dreptului penal. Reprezentanţii pozitivişti: Cesare Lombrosso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Jacques Quetelet, Andre-Michel Guerry, Hanry Mathew deşi provin din ţări diferite, cu legislaţii diferite, teoriile lor au ca puncte comune centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului, teoria deterministă ca fundament al acţiunii umane, teoria proporţio-nalizării pedepsei cu periculozitatea făptuitorului.

Aproximativ în aceeaşi perioadă se desfăşoară la Iaşi, sub conducerea pedagogului Constantin Meissner, o adevarată campanie în vederea înfiinţării unor şcoli speciale pentru copiii cu ,,rele porniri”. În 1910 i-a naştere la iniţiativa acestuia ,,Societatea Ocrotirea Copiilor” cu scopul de a întemeia o şcoală pentru minorii delicvenţi şi cei aflaţi în pericol de a deveni delicvenţi. Aceasta şcoală urma să funcţioneze pe lângă Mănăstirea Bistriţa. Spiru Haret, în acel moment ministrul cultelor a alocat acestei instituţii un buget de 5000 lei. Venirea primului război mondial a întrerupt aceasta iniţiativă.

Perioada primului război mondial aduce la cunoştinta publicului larg concluziile Şcolii de la Chicago prin apariţia în 1914 a carţii Dr.William Healy, ,,The Individual Deliquent” bazată pe cercetările clinice de caz. În aceeaşi perioadă are loc prima Conferinţă Naţională de Drept Penal şi Criminologie (S.U.A.), când se înfiinţează Institutul American de Drept Penal şi Criminologie, unul din cele mai importante foruri de resort. În 1924 Edwin Sutherland publică cartea ,,Criminology” ce pune bazale unei teorii noi, implicit a unei orientări noi care domină o perioadă criminologia americană. Aceasta este teoria asocierii diferenţiate care explică comportamentul criminal ca unul de imitaţie, învăţat[7].

Situaţia socială de la sfârşitul primului război mondial din România creează oportunitatea realizării reformei juridice. Cele mai importante acte normative în materia delicvenţei juvenile elaborate în aceasta perioada sunt: ,,Legea pentru înfrângerea vagabondajului şi cerşetoriei şi pentru protecţia copiilor” (D.2908/4 iulie 1921) şi ,,Legea asupra închisorilor şi institutelor preventive” (M.O. 167/30 iulie 1929).

,,Legea pentru infrângerea vagabondajului şi cerşetoriei şi pentru protecţia copiilor” prevedea: înfiinţarea şcolilor de îndreptare şi ocrotire, a unor colonii de muncă pentru minorii vagabonzi şi cerşetori, sau care ,,exercită meserii nepotivite cu vârsta lor”; înfiinţarea unor birouri de triaj care să asigure depistarea urgentă, cercetarea şi înaintarea cauzelor pentru judecare.

Cea de-a doua lege crează cadrul legal pentru înfiinţarea instituţiilor corecţionale pentru minorii părăsiţi, vagabonzi, întârziaţi mintal sau cu purtări rele. Aceste instituţii au ca scop principal calificarea într-o meserie. Cele două legi deşi se limiteaza la câteva infracţiuni, au contribuit la cristalizarea unui sistem de tratament modern pentru infractorii minori.

Codul Penal de la 1936 încheie procesul de unificare juridică din  România. Majoratul penal a fost fixat la 19 ani. Se disting două etape de vârstă ale minorului: până la 14 ani (minorul nu răspunde penal) şi între 14-19 ani când minorul nu este responsabil pentru săvârşirea faptei afară de cazul când se dovedeşte că a lucrat cu discernământ. Pentru ambele categorii sunt prevăzute măsuri cu caracter preventiv-educativ, tutelare şi de protecţie, care încetează la împlinirea vârstei de 21 ani. Pentru adolescenţii care au lucrat cu discernământ se poate lua una din măsurile de siguranţă: libertate supravegheată, educaţie corectivă, iar ca pedepse se prevedeau: mustrarea sau închisoarea corecţională.

Prin Codul de Procedură Penală se înfiinţează instanţele pentru minori, iar măsurile de siguranţă se executa în Institute de Educaţie Corectivă în care copiii sunt separaţi de adolescenţi, fetele de băieţi. Dacă după un an de la internare minorul a dat probe de îndreptare obţinând calificativul foarte bine, Comisia de Supraveghere încredinţa minorul reprezentantului legal. Minorii care nu se adaptau tratamentului comun erau supuşi unui tratament individual sau erau repartizaţi într-un grup de internaţi greu adaptabili[8].

Minorii condamnaţi la închisoare corecţională sau detenţiune simplă îşi executau pedeapsa în cadrul institutelor de corecţie. În funcţie de gravitatea faptei se individualiza şi regimul de deţinere (regim de izolare de noapte, de zi).

Pe plan internaţional, activitatea în domeniul criminologiei se reia în 1934, când se înfiinţează, la Paris, Societatea Internaţională de Criminologie, cu scopul promovarii la nivel internaţional a studiului ştiinţific al fenomenului criminalităţii. Astfel, în 1946, Consiliul Eco-nomic şi Social al O.N.U. a însărcinat Comisia pentru Probleme Sociale să studieze mecanismele eficace ce ar putea fii promovate pentru prevenirea criminalităţii şi pentru recuperarea delicvenţilor.

În România, dispoziţiile speciale referitoare la regimul juridic aplicat infractorilor minori se păstrează în Codul Penal de la 1948. Modificările acestui cod vor apărea destul de repede. Prin Decretul 75/ 30 august 1951 se transfera responsabilitatea reeducarii delicvenţilor minori Ministerului Afacerilor Interne. Acesta creează colonii de educare pentru minorii cu probleme de adaptare socială. O altă modificare o aduce Hotărârea Consiliului de Miniştrii 809/4 iunie 1954 conform căreia Ministerului Afacerilor Interne îi revine obligaţia de a crea puncte de primire regionale, interregionale în care să fie îndrumaţi copiii între 3-18 ani, cei sub 3 ani fiind în grija Ministerului Sănătăţii prin intermediul ,,Casei Copilului”[9].

 Perioada comunistă

Prin Decretul 212/ 17 iunie 1960 se menţionează că nu se aplică pedeapsa cu moartea infractorilor minori, nu se aplică pedeapsa amenzii decât infractorilor care au minim 15 ani şi avere proprie sau profesie. În acelaşi an  prin Decretul 213/ 18 iunie 1960 se revine la procedura judiciară pentru minorii neinfractori existent în Codul Penal de la 1936 (art. 144, art. 597).

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod Penal. Acesta renunţă la clasificarea în crime şi delicte şi adoptă conceptul generic de infracţiune pentru orice fapt ilicit cu natură penală. Acest cod este în vigoare şi azi, cu mici modificări.

Conform acestui cod minoritatea nu mai este considerată ca o circumstanţă personală, ci ca o stare tranzitorie, de devenire a faptui-torului cu o problematică specifică.

Sunt prevăzute 3 categorii de vârstă. Prima categorie este formată din minorii sub 14 ani care fiind consideraţi a nu avea capacitatea psiho-fizică de a înţelege consecinţele faptelor lor, nu răspund penal[10].

A doua categorie priveşte minorii între 14-16 ani. Aceştia beneficiază de prezumţia legală de incapacitate penală, dar cu caracter relativ, care poate fii răsturnat prin proba contrarie.

Ultima categorie include minorii între 16-18 ani, consideraţi a avea, în mod absolut, capacitate penală. Caracterul absolut nu exclude posibilitatea pentru aceştia de a dovedi că se găsesc în vreuna din situaţiile reglementate de art. 48-49 (stări patologice sau anormale), care înlătură răspunderea penală.

Minorii predelicvenţi şi cei care nu răspund penal pentru faptele comise vor fi supuşi măsurilor educative şi sociale adoptate de organele de protecţie socială. Reglementări asemănătoare sunt întâlnite şi în alte legislaţii : Legea Scotiana din 1968 instituie competenţe pentru fiecare autoritate legală (Children’s Penal), Decretul-Lege nr. 314/ 27 octombrie 1968 din Portugalia prin care se instituie Comisia de Protecţie a Copilului sub 12 ani (vârsta minima a răspunderii penale), Social Service Act de la 1 ianuarie 1982 în Suedia, în Canada (în special în provincia Quebec) au intrat în vigoare o serie de acte normative (1974, 1977, 1982) care au lărgit competenţa organismelor extrajudiciare în materie.

Prin Decretul  nr. 218/1977 sunt instituite măsurile educative ce pot fi acordate de către instanţă, delicvenţilor juvenili. În general aceste măsuri au fost păstrate, cu excepţia celei privind încredinţarea minorului colectivului în care acesta munceşte sau învaţă. Conform acestui decret, în anumite condiţii delicventul juvenil poate fii sanc-ţionat cu închisoarea. Termenele în care este instituită această măsură sunt de jumătate faţă de cuantumul acordat pentru aceeaşi infracţiune, în condiţii similare, majorului[11].

Perioada postdecembristă

Evoluţia societăţii româneşti postdecembriste a determinat unele schimbări şi în materia delicvenţei juvenile. Astfel prin Legea nr.104/1992 au fost abrogate  atât Decretul nr. 218/1977 cât şi Legea nr. 59/1968, prevăzându-se, de asemenea, că pedeapsa închisorii ce se aplica minorilor se reduce la  jumătate.

Ulterior Legii nr. 104/1992 şi în conformitate cu dinamica de-licvenţională, pentru a facilita situaţia minorilor în dificultate a fost aprobată Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr. 26/1997. În capitolul III, a acestui act normativ este reglementată situaţia juridica a delicventului juvenil. Împotriva acestuia se pot lua doar măsuri educa-tive – mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-o instituţie medical-educativă.

Prin Rezoluţia 1991/ 1 februarie 1992, a Consiliului Economic şi Social din cadrul O.N.U. s-a creat o Comisie Interguvernamentală pentru Prevenirea Criminalităţii şi a Justiţiei Penale (aceasta instituţie nu e de dată recentă, existând sub diverse denumiri încă din 1946), 3 ani mai târziu creându-se o Divizie Specializată cu sarcina de a formula opţiuni de politică penală şi de promovare a rezoluţiilor O.N.U. în acest domeniu[12].

Un rol  important în dezvoltarea criminologiei îl are şi Direcţia de Probleme Criminale din cadrul Consiliului Europei. Acesta a elaborat mai multe studii în ceea ce priveşte delicvenţa juvenilă, precum: ,,Delicvenţa juvenilă în Europa după război” (Strasbourg, 1960), ,,Eficacitatea programelor în curs privind prevenirea delicvenţei juvenile” (1963), ,,Presa şi protecţia tinerilor” (1967), ,,Cinematograful şi protecţia tinerilor” (1968), ,,Rolul şcolii în prevenirea delicvenţei juvenile”(1972), ,,Tendinţe în reeducarea adolescenţilor şi a tinerilor adulţi”(1974), ,,Transformările sociale şi delicvenţa juvenilă”(1979), ,,Raport asupra decriminalizării”(1980), ,,Prevenirea delicvenţei juvenile, rolul instituţiilor de socializare într-o societate  în evoluţie” (1982)[13].

Conferinţele de politică penală constituie o forma importantă de activitate a Consiliului Europei în materia delicvenţei juvenile.

Un loc important în orientarile de principiu ale Consiliului Europei îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvârşite de minori, precum şi ideea evitării procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor săvârşite de minori.

Noul Cod de Procedură Penală publicat in Monitorul Oficial, nr. 486 din 15.07.2010 alocă un capitol distinct minorităţii din punct de vede al răspunderii penale.

Ca modificări fondamentale se numără reducerea vârstei de la care minorul răspunde penal de la 14 la 13 ani, înscriindu-se astfel într-o tendinţă europeană
a dreptului european al minorilor, de exemplu în Franţa, Marea Britanie şi Elveţia limita de vârstă de la care minorul răspunde penal este de 10 ani, în Grecia şi Olanda de la 12 ani.  Astfel, poltrivi art.114 din Noul Cod de procedură penală minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani nu răspunde penal.

Minorul care are vârsta între 13 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

O altă modificare legislativă vizează tendinţă reducerii numărului şi caracterului măsurilor privative de libertate în favoarea celor educative, astfel faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani se ia o masura educativă neprivativă de libertate. Se poate lua o masură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: a) daca a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o masură educativă ce a fost executată înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţia pe viaţă.

Măsurile educativă neprivative de libertate sunt: a) stagiul de formare civica; b) supravegherea; c) consemnarea la sfarsit de saptamana; d) asistarea zilnica. Măsurile educativă privative de libertate sunt: a) internarea intr-un centru educativ; b) internarea intr-un centru de detenţie.

O altă inovaţie legislativă priveşte refereatul de evaluare. Potrivit art.117 din Codul de Procedură Penal în vederea efectuarii evaluarii minorului, instanţa va solicita serviciului de probatiune intocmirea unui referat care va cuprinde si propuneri motivate referitoare la natura si durata programelor de reintegrare sociala pe care minorul ar trebui sa le urmeze, precum si la alte obligatii ce pot fi impuse acestuia de catre instanta. Referatul de evaluare privind respectarea conditiilor de executare a masurii educative sau a obligatiilor impuse se intocmeste in toate cazurile in care instanta dispune asupra masurilor educative ori asupra modificarii sau incetarii executarii obligatiilor impuse, precum si la terminarea executarii masurii educative.

Supravegherea zilnica nu presupune o implicare directa a serviciului de probaţiune in realizarea activitatilor din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul in care minorul isi respecta programul obisnuit. In schimb, asistarea zilnica, presupune o interventie activa a serviciului de probatiune, care intocmeste programul zilnic al minorului, incluzand in acest program – alaturi de elementele obisnuite in raport de varsta si situatia scolara sau profesionala a minorului  si pe cele impuse de instanţa judecătorească potrivit art. 122 – mai exact, orice activitate necesara realizarii scopului masurii educative.

 Bibliografie

1. Nicolae Popa ,,Teoria Generală a Dreptului”, ed. Actami 1996

2. Graham Gilles ,,Rolul Integrării sociale în Pedepsirea Infractorilor”, Revista de Cercetări Penitencare, nr.1/1995 pag. 128

3. Ortansa Brezeanu ,,Delincvenţa Juvenilă în Uniunea Europeană”, revista ,,Dreptul”, nr. 3/1996

4. Constantin Mitrache, Dongoroz ,,Drept Penal Special”, ed. Actami, 1999

5. Tudor Amza “Criminologie”, 2000

Filed under: Analize juridice | Tagged: delicventa juvenila, infracţiuni, istoricul delicvenţei juvenile, minori, pedepse, Şcoala de la Chicago | Leave a comment »