Labirintul lui Putin, Steve LeVine

@Cartile Mariei – Raftul Denisei

Discutiile de pe diverse medii de informare despre Rusia si relatiile oamenilor politici si de afaceri din Romania cu aceasta, dar mai ales aratarea unei fantome a comunismului de propaganda de partid, m-au facut sa ma gandesc din ce in ce mai mult la o atmosfera a la Kafka…

Poate ca niciuna din societatile actuale nu se apropie mai mult de atmosfera lugubra si de neputinta personala ca cea a Rusiei actuale. Multe carti s-au scris in ultima vreme pe aceasta tema, unele mai pasionale, altele mai documentate iar altele care iti permit tie ca cititor sa concluzionezi. Sunt adepta celor din urma, de aceea va propun cartea lui Steve LeVine “Labirintul lui Putin”.

O carte scrisa in stil de reportaj care prezinta un colaj de evenimente si persoane din care cititorul sa inteleaga organizarea si raportul de forte actual al Kremlin-ului. Cartea desi aparuta anul trecut se opreste la sfarsitul mandatului prezidential al lui Vladimir Putin, amintind doar in postfata situatia incordata din timpul summit-ului NATO privind integrarea Ucrainei in alianta Nord-Atlantica sau crizei gazelor din iarna trecuta cand administratia Putin a santajat cu inchiderea gazelor catre Europa. Cu sinceritate recunosc ca astept continuarea acestei carti…

Autorul acestei carti locuieste la Washington si este redactorul-sef al departamentului de stiri externe al cotidianului Business Week, aspect care mi s-a parut important de mentionat avand in vedere profilul celui care iti descrie o societate pe care a cunoscut-o punctual la anumite paliere. Nu sunt adepta generalizarilor si a etichetarilor, asa ca nu ma raliez la punctul sau de vedere ca cetatenii rusi prefera lideri autocrati. Prezentarea istoriei Rusiei cu lideri doar precum Ivan cel Groaznic si Stalin poate crea o astfel de imagine… uitand-o pe parca intentionat pe o figura mai luminoasa precum Ecaterina cea Mare. Istoria rusa are o nota de tragism in contextul drepturilor omului asa cum le cunoastem din Declaratia din 1948 dar ele nu erau respectate nici in statele europene contemporane lui Ivan cel Groaznic.

O societate multiculturala si multietnica, intinsa teritorial pe 2 continente, cu zone discrepant dezvoltate a trecut de la un ev mediu direct la comunism iar apoi la o economie de piata “pragmatica” cum o denumeste autorul sau. Diferenta, din punctul meu de vedere, intre Rusia si Europa este revolutia industriala, revolutia burgheza, cea care schimba perceptia asupra capitalului si a circulatiei acestuia in societate. Pentru a te dezvolta intr-o economie bazata pe liber schimb trebuie sa se ajunga la o stare de incredere, pornind de la statul de drept si continuand cu drepturile cetatenesti. Nu vei cumpara un produs daca il poti fura (aici e o larga discutie inca actuala, vezi softurile pirat). Codul civil al lui Napoleon (pentru care era sigur ca va ramane in istorie mai mult decat pentru strategiile militare) a venit din aceasta nevoie…

Acest episod al istoriei cred ca a disciplinat mai mult societatea decat ghilotina, cum ar spune un prieten de-al meu. Uciderea adversarilor politici nu a fost o practica doar a Rusiei, diferenta este insa ca aceasta practica nu a ramas intr-un ev mediu indepartat ci este prezenta in viata acestei tari. Autorul este uimit de reactia rusilor de compasiune fata de evenimentele teroriste de la 11 septembrie 2001, dar mult mai putin interesati de evenimentele asemanatoare care au avut loc in august si septembrie 1999 cand 4 blocuri au fost distruse in urma unor explozii care au ucis 300 de moscoviti. La fel si reactia autoritatilor, Putin fiind primul lider care si-a transmis compasiunea sa si a poporului rus fata de tragedia americana, dar in cazul evenimentelor din capitala in care era premier nu a demarat decat cu intarziere o ancheta, si aceasta dupa ce locul exploziilor fusesera compromis din punctul de vedere al anchetatorilor…

Totusi acest episod, pus pe seama teroristilor ceceni l-a facut pe necunoscutul sef al FSB-ului, in acel moment premier, sa declare stare de asediu, ceea ce a creat panica in intreaga Rusie, iar 6 luni mai tarziu a fost ales cu 52,6% din voturi. Cariera lui Putin destul de romantata de propaganda iconografiei liderului care a readus Rusia in cercul strans al polilor de putere, nu este cel putin in prima parte foarte glorioasa. Ca agent al KGB maximul carierei sale a fost o detasare de 6 luni in Germania de Est, la Dresda, loc considerat un satelit sovietic care a luat sfarsit in 1990, odata cu caderea Zidului Berlinului. La intoarcerea acasa a fost trimis la Sankt Petersburg, si nu la Moscova.

Preluarea puterii de catre Boris Eltan a dus la o diminuare a controlului centalizat in favoarea unor persoane aflate in serviciile de informatii (nu doar KGB) dar si in sferele de influenta ale acestora care au preluat conducerea marilor companii comuniste, capitalizarea facandu-se doar prin schimbarea proprietarului. In aceasta perioada inflatia crestea, multi oameni si-au pierdut locurile de munca (in prezent ca urmare a crizei financiare a fost declarata in 2009 o rata a somajului de 12%, datele din acea perioada fiind secretizate) iar economiile rusilor depozitate in banci au disparut de 2 ori. Intr-un climat de crestere a criminalitatii, in care bandele isi rezolvau disputele prin impuscaturi in plina strada siguranta personala era mai importanta decat analiza cine ce a preluat pentru cetatenii de rand.

De aceea eu nu as fi prea categorica in a-i eticheta pe rusi ca servili unei conduceri autocrate, ci cred ca raman in continuare prizonierii unei istorii pe care nu si-o pot decide, si in care siguranta personala si a familiei pot depinde inca de o lume corupta, in care statul nu e partenerul care sa te apere.

Anul 1998 a reprezentat o adancire a crizei economice, pretul petrolului a scazut la mai putin de 10 dolari pe baril. Presedintele Eltan intr-o stare din ce in ce mai grava de sanatate este tot mai absent, desi schimba 3 premieri in acest an. Isi cauta un succesor care sa nu-i creeze probleme, cum ar fi punerea sub acuzare a sa sau a membrilor familiei sale. Numirea recenta a lui Putin venit de la Sankt Petersburg la conducerea FSB-ului il aduce pe acesta in apropierea lui Eltan care la scurt timp (in 1999) il numeste premier, probabil considerandu-l prea putin carismatic. Dar exploziile din Moscova il aduc in prim plan si ii cresc popularitatea. Totusi un episod denumit cazul Ryazan pun semne de intrebare si asupra evenimentelor din Moscova, dupa ce cativa locuitori din orazul Ryazan alerteaza politia referitor la un potential atac cu bomba, care este gasita. Ancheta demonstreaza ca cecenii acuzati de atacurile din cele 2 luni ale anului 1999 nu au nicio legatura ca bomba, pentru ca apoi sa se declare ca nu a fost decat un exercitiu al fortelor antitero, desi bomba era armata, la momentul gasirii ei.

Cartea analizeaza cateva dosare de morti suspecte prin care administratia Putin, careia i se recunoaste meritul de a aduce Rusia in G8 si de a obliga NATO sa ia decizii dupa propriile interese, este una care nu se sfieste sa scape de persoanele non-grata, intr-un stil care sa inspire teama si altora. Lichidarea unor jurnalisti, descrisa cu amanunte, care au avut o pozitie fata de razboaiele cecene sau chiar a unuia din sustinatorii ideii de Marea Rusia dar devenit dezirabil, uciderea prin folosirea unui element radioactiv foarte rar a unui fost agent prea vorbaret cazul Litvinenko sau reactia autoritatilor in cazul atacului terorist din teatrul din Moscova din 2002 sau a submarinului Kursk sunt descrise in aceasta carte prezentand elemente de conexiune intre personaje si evenimente intr-un stil jurnalistic care capteaza.

Dincolo de fictiune raman multe elemente de ancheta ramase nefinalizate si la care autoritatile ruse nu au raspuns. Este dimineata din nou in Rusia, dar doar pentru un numar limitat de persoane. Moscova, unul din cele mai scumpe orase ale lumii ramane un oras cu discrepante sociale in care drama personala a cetatenilor nu intra inca in atributiile administratiei. Acest lucru nu pare prea curand sa se schimbe atat timp cat nu exista o separatie a puterilor in stat. Rusia este considerata una din cele mai corupte tari ale lumii, sa nu uitam ca singura miliardara a acestei tari este sotia primarului Moscovei fara de care nicio investitie imobiliara nu are sanse de succes, lucru cunoscut de investitorii din capitala rusa.

Privind la evolutia societatii romanesti din ultimii 20 de ani trebuie sa remarc ca in ciuda unor evenimente tragice cum este lista mineriadelor, Romania nu si-a cladit capitalismul si statutul actual pe pistolete ascunse in portigaret sau bombe ascunse in sapun. Ziaristii nu sunt gasiti morti in lift sau cand isi plimba catelul in parc. Sa nu uitam aceste lucruri cand din diverse interese e simplu sa cataloghezi si sa generalizezi.

Cat despre carte pentru o parere completa asupra societatii ruse va recomand aceasta carte, dar si altele care au teme asemanatoare precum cele scrise de 2 din victimele analizate de aceasta carte si anume Rusia lui Putin scrisa de Anna Politkovkaya (s-ar putea sa vedeti razboiul cecen dincolo de ingustimea unor lideri drama unor musulmani dar si compasiunea fata de soldatii de rand rusi, fara ca atrocitatea crimelor sa schimbe fondul problemei) si Blowing Up Russia scrisa de Alexander Litvinenko.

România electorală azi

Traim intr-o tara in care serviciile de informatii intercepteaza ilegal telefoanele si isi aloca resursele pentru urmarirea candidatilor prezidentiali… dincolo de imoralitatea demersului vorbim de o structura bugetara, platita din banii contribuabililor pentru a apara interesele nationale care isi foloseste resursele de putere pentru a deveni unelta de santaj, incalcand Constitutia si legile proprii de organizare si functionare. Sunt convinsa ca sunt ofiteri din aceste structuri demoralizati de astfel de practici si care nu se regasesc moral in acest tip de activitate, care au idealuri si datorita acestora si-au imaginat cariera in folosul Romaniei si a cetatenilor sai.

Din pacate jocul de-a dosarele, filmuletele compromitatoare,  urmaririle si interceptarile ilegale (fara nicio relevanta in instanta judecatoreasca, atata timp cat nu sunt in cadrul unei anchete legale) dar capabile sa decredibilizeze adversarul fac parte din ce in ce mai des din armamentul greu al unei campanii electorale. Acceptarea acestei situatii ne face complicii adancirii intr-o situatie in care statul de drept paleste si ne apropiem tot mai mult de o tara ca cea din Labirintul lui Putin de Steve LeVine. Sper sa nu ajungem la asasinarea si nationalizarea avutului celor care indraznesc sa aiba alta opinie decat a conducerii autocrate sau la generarea de evenimente tragice pentru a justifica un conducator jucator.

Dezinformarea cu titlul de informare nu poate fi benefica pe termen lung nici macar celor care o practica azi cu succes. M-a intristat sincer titlul unui articol (de altfel intreg articolul) despre dezbaterea candidatilor prezidentiali de aseara de pe hotnews.ro.. ca sa nu spun ca e neprofesionist sa faci un colaj de declaratii scoase din context pentru a sustine unul din candidati… Dezgustul fata de clasa politica creste pe zi ce trece, lasand in urma ignoranta pe care se cladesc monstrii din cele mai negre frici ale noastre… evocarea unor fantome ale trecutului (trebuie privit ca parte a unui istorii pe care nu putem sa acceptam sa se intoarca)… trebuie sa fie valabil pentru toti actorii sai… Daca vorbim de mineriade si comunism sa analizam toti actorii implicati in aceste tragice momente ale istoriei noastre, fara a privi doar intr-o singura directie.

Dezbinarea sociala pe care am observat-o in ultimele saptamani cuplata mai ales de pasiunea argumentelor ma fac sa cred ca la 20 de ani de la Revolutie, si la 18 ani de la aprobarea unei Constitutii bazata pe principiile statului de drept, o mare parte a electorilor sunt inca inocenti politic si inca sunt in cautarea unui stat si lider paternal.

Imi pare rau sa ii dezamagesc pe acestia spunandu-le ca nu exista negru si alb in zona politica doar mii de nuante de gri mai aproape de una sau alta din cele 2 non-culori. Nu exista doctrina politica a unui partid politic (nescos in afara cadrului legal) care sa fie total buna sau total rea. Nu exista partid care sa nu aiba macar un membru controversat… asa cum nu exista politica fara mediu de afaceri. Politica se adreseaza societatii si nu se afla in afara ei, intr-un turn de fildes. Creearea de politici se face pornind de la o nevoie si cu o adresabilitate prestabilita, nu generala, ceea ce ii va face pe unii beneficiari ai acelui tip de politica (a se vedea situatia asistentei sociale: toti contribuim la bugetul de stat dar banii se intorc la cei aflati in nevoie)… Politiciile macroeconomice au la randul lor acelasi tip de gandire, dar la o alta scara. Lobby-ul mediului de afaceri nu este malign si nu trebuie etichetat negativ, sa nu uitam ca acesta este furnizorul unei mari parti din veniturile bugetului si e creatorul locurilor de munca.

Sper ca ziua de duminica sa imi arata ca ma insel si ca electoratul roman este mai intelept decat ma lasa sa vad starea mea de spirit de azi.

Recenzie “Arhitect sub comunism”, Ion Mircea Enescu

@Cartile Mariei – Raftul Denisei

Televiziunea Română a lansat de puţină vreme o campanie vizând restaurarea monumentelor istorice, creând o competiţie între 30 de clădiri  aflate in stare de degradare, la sfârşitul căreia publicul o va alege pe cea care va fi restaurată.

Evident iniţiativa nu poate fi decât salutară, dar cu o floare nu se face primăvară. România are foarte multe clădiri reprezentative, chiar unele dintre ele monumente istorice, aflate într-o stare de degradare avansată, ceea ce periclitează în ansamblu patrimonial cultural. Pare uşor patetic să discut în aceşti termeni despre o cladire parte a patrimonial cultural, dar, aşa cum am mai spus şi într-un articol recent, cred că arhitectura poate aduce imagine unei ţări şi implicit mai mulţi banii, decât căutarea unui brand de ţară cvasiagricol.

Pentru cei care văd în România un stat pitoresc îi rog să privească mai atent în jur. Ţăranii nu se îmbracă de mai bine de 3 generaţii în ii şi iţari, nu aşteaptă nimeni cu ardoare hora din sat, când există alte metode de petrecerea timpului, iar programele tv specializate de muzică vizionate la sat nu transmit etnologie şi folclor, ci o muzică la limita kitch-ului. Cred că vânzarea unei imagini care nu are legătură cu realitatea nu poate fi decât păguboasă.

Căutarea frenetică a unui brand de ţară face ca în clipurile de promovare să vedem puse laolaltă imagini care nu aparţin aceluiaşi registru: Poarta Sărutului a lui Brâncuşi pare să aibă nevoie de alt cadru decât păsările de baltă din Delta Dunării iar Castelul Peleş este alăturat ouălor încondeiate bucovinene… Cred că promovarea imaginii unei ţări trebuie gândită la fel ca promovarea unui produs. Alegi publicul ţintă, stabileşti evenimentele în care îţi promovezi produsul şi alegi campania publicitară ţintită. Pentru cei intreresaţi de agroturism vei alege un tip de mesaj, care va fi altul decât turismul de bussines, ecumenic şi cel mai important cel pentru turismul cultural. Acesta din urmă se face în localităţile mari, nu la sat. Aici promovezi muzeele şi galeriile de artă, clădirile cu obiectiv cultural (Ateneul, Filarmonica, Opera, Teatrul Naţional), proiectele urbane simbol (clădiri, bulevarde, parcuri şi zone de recreere) semnate de marii arhitecţi.

Din păcate cultura urbană este precară. Puţini din locuitorii unui oraş îţi pot identifica 10 monumente istorice din oraşul în care trăiesc. De aici şi stima scăzută faţă de patrimoniul comunităţii respective, ce rezultă şi în slaba reacţie la devastare sau furt al obiectelor aparţinând patrimoniului primăriei.

Comunismul a adus “omul nou” cu rădăcini sănătoase, iar generaţiile care au reuşit să creeze o acumulare culturală au reprezentat un pericol asupra dogmei proletare, motiv pentru care a fost necesară înlocuirea “elementelor distrubatoare”. Cu toţii trăim, la o generaţie distanţă chiar după încetarea comunismului, efectele acestui experiment istoric. Uitati-vă în jur: blocuri care strivesc individualitatea, cu spaţii meschine, atât de dese încât reprimă intimitatea, fără spaţii verzi, fără retrageri de la stradă… Nu voi aborda şi problema traficului şi a locurilor de parcare.

M-am întrebat adesea cum a fost posibil să construieşti aşa? România are o şcoala de arhitectură bună, iar clădirile de pe arterele principale ale marilor oraşe confirmă asta. Ieşiţi la plimbare în zonele frumoase ale oraşului în care locuiţi şi priviţi clădirile construite în perioada interbelică, şi imi veti da dreptate.

Pentru a găsi un răspuns la întrebarea asta vă propun lectura unei cărţi, puţin cunoscută, la fel ca şi autorul său, “Arhitect sub comunism” scrisă de Ion Mircea Enescu.

Am citit pe nerăsuflate cartea aceasta la momentul apariţiei sale în 2006 şi a fost tema multor dezbateri cu prietenii mei, arhitecţi de generaţie post 2000. De curând am recitit-o şi m-am gândit că într-o perioadă în care atenţia tuturor este îndreptată spre lucruri concrete precum şomajul şi devalorizarea leului şi a clasei politice nimeni nu mai are timp să citească ceva atât de superfluu. Totuşi reacţiile la articolul precedent în care vorbeam despre arhitectură în contextul comisiilor prezidenţiale m-a făcut să mă gândesc că nu e un demers inutil să vă propun această carte.

Autorul s-a născut la Cluj la puţin timp după unirea din 1918, într-o familie de intelectuali si a urmat Facultatea de Arhitectură din Bucureşti între 1939-1946. Stilul cărţii te atrage de la primele paragrafe. Deşi este o carte pe care autorul său a gândit-o cu adresabilitate limitată, prin care să îi familiarizeze pe tinerii arhitecţi cu situaţia acestei profesii nobile in special în perioada 1947-1989, este o lectură necesară tuturor celor care vor să înţeleagă de ce trăiesc în oraşe în care nu se regăsesc.

O carte în care descoperi natura umană atemporală: creativitate şi invidie, imitantism şi respingere a noului alături de inovaţie, capacitate de sacrificiu şi muncă volunară. Vei descoperi din nou, că nimic nou sub soare în ceea ce priveşte oamenii şi faptele lor. Numai că, dacă eroarea profesională în cazul unui medic poate duce la decesul pacientului, cea a arhitectului siluieşte ansamblul urban în care e încadrată rămânând ca o rană pe retină pentru multe generaţii. Arhitectura trebuie să ofere soluţii de locuire într-un context dat, dar trebuie să ofere mai mult decât simple funcţiuni locatarilor sau imagini de perspectivă unui oraş, fără a fi  transformată în scenografie, deoarece consecinţele le vor suporta cei care locuiesc în acea clădire (vezi cazul Muzeului de Artă Medievală al soţilor Minovici).

Pornind de la o prezentare a anilor de facultate, subliniind importanţa practicii din timpul facultăţii, domnul Enescu ne oferă şi o imagine umana a marilor arhitecţi din perioada interbelică (Ion Mincu, Horia Creangă, Duiliu Marcu, Petre Antonescu, George Matei Cantacuzino, Haralambie Georgescu, Octav Doicescu, Richard Bordenache, Mircea Alifanti[1]), unii dintre ei fiindu-i profesori. Anii premergători celui de al doilea război mondial, deşi în plină dictatură regală, cu o cenzură a presei şi o limitare a posibiltăţilor de exprimare politică, nu disturbă posibiltăţile de afirmare în domeniile creaţiei artistice. Au fost anii cei mai rodnici poate, pentru dramaturgia românească, pentru muzică (atât cea clasică cât şi jazz-ul atât de in vogă) dar şi pentru arhitectură. Să nu uităm că atunci s-au construit cele mai multe programe arhitecturale care au schimbat ireversibil faţa Bucureştiului.

Pentru generaţiile ulterioare oameni precum Duiliu Marcu echivalează cu Palatul Victoria, Palatul Telefoanelor, Academia Militară, Casa Magistraţilor, Palatul CFR, în timp ce pentru generaţia domnului Enescu era pe lângă un mare architect şi profesorul de istoria arhitecturii. O persoană tangibilă, deci… de la care poţi fura de la cum să te îmbraci şi să te comporţi la cum să priveşti o soluţie de arhitectură…

Orice student este interesat să-şi decripteze profesorul şi cum e vârsta potenţialului creativ maxim, este şi vârsta marilor provocări intelectuale. Ce poate fi mai savuros decât să descoperi că unul din profesorii celebri are o lacună sau că nu e la curent cu o nouă tehnologie…. Cu siguranţă însă demitizarea marelui profesor lasă în urmă şi gustul amar al unui succes prea uşor obţinut.

Generaţia domnului Enescu a început facultatea înaintea celui de-al doilea război mondial, într-o febrilitate culturală şi informaţională extraordinară. În aceea perioadă se schimbă faţă celor mai multe oraşe din lume. America locativă se schimbă la “faţă” cu ajutorul lui Frank Lloyd Wright iar după apariţia teoriilor din anii 30 ale lui Le Corbusier, imaginea despre arhitectură se schimbă total în special in Europa. Perioada războiului şi reconstrucţia de după război impun restricţii financiare la care arhitectura epocii găseşte soluţii: utilizarea prefabricatelor şi a betonului armat aparent, precum şi construcţiile metalice cu noi soluţii de armonizare urbană.

Ideologia comunistă este „vizionară” însă. În epoca construcţiei Operei din Sidney sau a Centrului Pompidou în România programele de arhitectură publică trebuie să insufle puterea şi dominaţia. Casa Presei Libere este o dovadă, pe care o regăsim în multe state foste comuniste…

Autorul prezintă greşelile făcute de generaţia sa fără a individualiza vinovaţii. Nici nu e acesta obiectul cărţii. Cel care are în portofoliu lucrări precum Maternitatea Polizu, sălile de sport din Cluj, Piteşti, Iaşi, Deva (în carte este relatată modalitatea de realizare şi soluţiile constructoare inovatoare la acel moment) , Facultatea de Mecanică din Cluj-Napoca ne prezintă pe multe pagini un proiect de inimă: complexul taberei studenţeşti de la Costineşti, realizat într-un colectiv restrâns de câţiva prieteni, cu artişti plastici care aveau poate singura ocazie să realizeze lucrări de anvergură în stil abstract si non-figurativ, folosind unul din cele mai ieftine materiale de construcţie: betonul armat aparent…

Dorinţa de inovare leagă prietenii care pot dezvolta soluţii constructive. Autorul ne prezintă cum discuţiile cu specialiștii diverselor fabrici de materiale de construcţii (betoane dar şi sticlă) reuşesc uneori să aibă şi rezultate precum cărămida de sticlă sau geamul termopan sau construcţii metalice bazate pe travee spectaculoase… Toate acestea ascunse in devize dar cu sentimentul ca încerci sa îţi faci meseria…

Vă recomand sincer sa cititi această carte care are fără îndoiala adresabilitate generală.  Iar arhitecţilor în devenire le recomand să fie mai avizi în a descoperi si inova decât în a imita iar pentru asta trebuie să îşi cultive cultura arhitecturală şi urbană prin lecturi de calitate.


[1] Facultatea de Arhitectura, Aerogara Baneasa, APACA, Palatul Sindicatelor (azi Ministerul de Externe)

Arhitectura si comisiile prezidentiale

Domnul presedinte Basescu ne-a obisnuit sa ia “atitudine” (copyright EBA) in special dupa ce si-a prezentat raportul asupra activitatii din timpul mandatului sau. A fost surprins ca nici gazetele de casa nu au aplaudat realizarile prezentate. Acum se foloseste de propunerile comisiilor prezidentiale, care stiu mai bine decat guvernul (girat) ce si cum trebuie facut, pentru a oferi subiect de prim-plan in dezbaterile media.

De la reforma in educatie, la legalizarea drogurilor si a prostitutiei, la reforma pensiilor pana la estetica urbana a capitalei se pare ca aceste comisii policalificate ofera surse continue de dezbatere. Si nu numai, pentru ca in deceniile de comunism lupta de clasa era ridicata la nivel de doctrina de partid, iar domnia-sa a stiut sa o foloseasca electoral continuu in ultimii ani, iata ca ne vedem astazi pusi in situatia in care primul om in stat arata cu degetul categorii intregi de profesii, care nu mai servesc interesului sau de moment. Sa ne amintim: au fost magistratii, apoi diplomatii, acum sunt profesorii (de care s-a folosit la momentul oportun prin semnarea controvesatei legi de majorare a salariilor cu 50%) si mai nou arhitectii. Asteptam cu interes si alte categori socio-profesionale dar cu o conditie: sa fie intelectuali. Sa ne amintim ca avem nevoie de ospatari si tinichigii. Cu siguranta avem nevoie si de ei, dar eu una nu vreau sa traiesc intr-o tara fara magistrati, diplomati, profesori si arhitecti.

Daca fiecare din noi realizam anarhia ce ar rezulta intr-o lume fara magistrati, nevoia de diplomati este recunoscuta de marea majoritate a celor care s-au confruntat cu orice element de straneitate de la lipsa vizelor in calatoria in afara granitelor pana la negocierea unor acorduri internationale care sa le acorde niste drepturi avantajoase, iar lipsa profesorilor este de neimaginat, despre arhitecti se vorbeste mult prea putin.

Ce pacat ca in curicula scolara din Romania nu exista o materie care sa studieze estetica si istoria artei. Astfel poate am avea mai mult respect fata de aceasta meserie nobila. Este singura profesie care are darul de a integra proprietatea individuala intr-un context urban si de a face dintr-o aglomerare urbana un oras, in care concitadinii sa simta apartenenta si nevoie de a se integra social.

Unde se afla atunci Bucurestiul? O megaaglomerare urbana sau poate avea chiar statut de oras, de “cita”? Votez pentru oras, fara doar si poate: avem axe care impart orasul, avem bulevarde gandite de urbanisti, avem cladiri simbol. Nu ne regasim insa in el. Aici e vina tuturor si nu doar a arhitectilor “care cedeaza in fata omului cu bani”. Arhitectul propune o solutie constructiva pe care insa avize ale primariei o transforma in autorizatie de constructie. In caz ca nu va amintiti domnul Basescu a fost primar, l-am avut si pe domnul Videanu si isi mai aminteste cineva de doctorul-continuu candidat Oprescu, actualul primar? Oare in timpul carui mandat am discutat despre aparitia cladirii Milenium langa Catedrala Sf. Iosif sau cazul Parcul Bordei? E vina arhitectilor si aici?

Daca au o vina este ca poate au cedat prea usor in timpul comunismului si au lasat sa se distruga elemente de identificare ale acestui oras si am pierdut ansamblul Vacaresti, biserica Sf, Vineri, ca a fost distrusa zona Uranus. Ca au gandit cartiere-dormitor, ca nu au avut viziunea erei motorizarii, desi in aceasi epoca vestul Europei se confrunta cu problema traficului auto sufocant. Ca au transformat mici orase in poluri urbane fara legatura ca spiritul zonei, motiv pentru care poti confunda un cartier din Sibiu, cu unul din Targoviste sau din Suceava.

Daca avem poluri urbane care cresc in Nordul Bucrestiului fara nicio legatura cu infrastructura urbana nu e vina arhitectilor. Aici e treaba primariei ca avizeaza si aproba PUD-uri si PUZ-uri pe care dezvoltatorii construiesc folosind fiecare centimetru patrat de teren, iar in caz de incendiu, masina de pompieri trebuie sa aiba un furtun foarte lung, pentru ca pe roti nu va incapea pe strazile prea stramte ale cartierelor VIP. Totusi aceeasi primarie face un PUG in care apare zona forestiera acolo unde este un cartier, disparand strazi intregi… pentru ca miza electorala e mai mare decat realitatea de pe teren.

Astazi ascultam pe jumatate amuzata faptul ca echipa de la Top Gear a parcurs in 45 de minute o distanta pe care o apreciau la 15 minute. Pacat ca nu i-a salvat autostrada suspendata a domnul doctor. Probabil e mai usor sa plantezi copaci de-a lungul autostrazii intre Otopeni si intrarea in Bucuresti in plina vegetatie si care sa se usuce absolut toti. Ma intreb daca tot vina arhitectilor e si aici… probabil estetica vazuta de ei implica un decor autumnal….

Regret ca ajungem sa discutam despre aceasta profesie pe care o respect in acest context. Am crescut cu respectul pentru constructii probabil pentru ca ansamblul de blocuri construit de tatal meu crestea mai repede decat imi crestea mie la acea varsta numarul la pantof. Astazi am multi prieteni arhitecti. Este regretabil insa ca putini din absolventii facultatilor de arhitectura, dupa 6 ani de facultate si inca 2 de stagiu aleg sa practice aceasta meserie (sau sa o practice in Romania) si asta pentru ca “sistemul ticalosit” nu le-a oferit nicio sansa in afara retelei… Presa a scris mai vast si cu o penita mai ascutita despre fostul arhitect sef al capitalei… Un exemplu de care m-am lovit chiar eu: am primit un certificat de urbanism pentru o modificare minora dupa 9 luni de la depunerea documentatiei si mi se cereau avize de la toate institutiile posibile si asta pentru ca nu “am intervenit”. Pentru cineva care profeseaza din asta 9 luni… nu e mult, e sinucigas mai ales ca e o profesie liberala cu multe incompatibilitati.

Si totusi respectul pentru aceasta profesie ramane. Cei care au intrat in vreo librarie mai bine dotata au vazut albume de arhitectura ale arhitectilor celebri ai lumii: Foster, Tadao Ando, Llyod Wright, Mies van der Rohe, Calatrava, Mario Bota… si au vazut ca nu sunt niste carti foarte accesibile. Este o literatuara de nisa si totusi cu adresabilitate universala. In tari care si-au gasit identitatea culturala arhitectura aduce bani, mai multi decat turismul promovat cu traista.

Regretul meu nu se rezuma la faptul ca nu gasim astfel de albume si cu Horia Creanga, Cristofi Cerchez, Duiliu Marcu si de ce nu contemporanii Radu Teaca, Dorin Ştefan ci si ca nu reusim sa apreciem si sa identificam elementele de patrimoniu arhitectonic pe care-l avem.

Ce pacat ca atunci cand avem un vizitator din strainatate ii oferim ca meniu Palatul Parlamentului, Castelul Peles si eventual Bran. Va rog sa priviti mai atent in jurul dumneavoastra. Daca totusi nu identificati cladirile simbol in spatele mesh-urilor de zeci de metri care atarna pe cladiri facand reclama la cele mai diverse produse sau colacii de cabluri de pe stalpii de tensiune va invit sa plecati in cautarea lor insotiti de un ghid adnotat ”Bucuresti, arhitectura si modernitate”, scris de Mariana Celac, Octavian Carabela, Marius Marcu-Lepadat ce prezinta 344 de repere arhitectura din epoca moderna pana in prezent cu fotografie si o mica descriere, pentru o recunoastere usoara in teren.

Va recomand sa luati aceasta carte in peregrinarile la pas sau pe bicicleta si sa nu uitati aparatul foto. S-ar putea sa imortalizati pentru ultima oara anumite repere de arhitectura.

Liberalism si democratie de Noberto Bobbio

@Cartile Mariei – Raftul Denisei

Va propun astazi o carte care a facut istorie, cunoscuta mai ales absolventilor facultatilor cu profil politic, „Liberalism si democratie” a lui Noberto Bobbio. Unul din cei mai prolifici autori de scrieri cu filon politic, senator pe viata, dl. Bobbio este una din imaginile Italiei postbelice. Autorul poate cu cel mai mare impact in gasirea unui filon doctrinar politic intr-o Italie in reconstructie dupa razboi, cu multe reminiscente fasciste si tulburata de resentimente sociale.

O carte care o recomand tuturor persoanelor care se considera si cetateni, celor care vor sa inteleaga de ce si ce presupune statul de drept, celor care isi cauta o identitate doctrinara si nu o gasesc deoarece identifica lipsa diferentelor dintre doctrine cu lipsa diferentelor dintre politicienii prezentului. O carte care explica diferentele intre statul de drept, statul democratic si principiile liberalismului.

Nu este o carte dedicata principiilor liberale asa cum ne sunt ele familiare. Este o carte-manual in care autorul, profesor de drept si filozofie politica isi demonstreaza calitatile pedagogice. Este o carte care explica fara sa te oblige sa achiesezi la punctul de vedere liberal de sorginte sociala al autorului si care iti prezinta intr-o lumina familiara principiile enuntate de ilustrii filozofi politici.

O carte pe care o recitesc atunci cand ascult discursuri mult prea demagogice si ca sa imi reamintesc ca „din statul de drept, care este propriu doctrinei liberale, fac parte toate acele mecanisme constitutionale, care impiedica si opresc exercitarea arbitrar si ilegitim, al puterii si impiedica sau descurajeaza abuzul acesteia sau exercitiul sau ilegal. Dintre aceste mecanisme cele mai importante sunt: 1) controlul puterii executive de catre puterea legislativa, sau mai exact controlul guvernului, caruia ii revine puterea executiva, de catre parlament, caruia ii apartine in ultima instanta puterea legislativa si de orientare politica; 2) eventualul control al parlamentului, in exercitiul puterii legislative ordinare de catre o curte jurisdictionala, care sa judece constitutionalitatea legilor; 3) o autonomie relativa a tuturor formelor si nivelurilor locale fata de guvernarea centrala; 4) o magistratura independenta de puterea politica”.

Autorul ne reaminteste ca mecanismele constitutionale ale statului de drept au ca scop apararea individului de abuzurile puterii, intr-o conceptie a libertatii, „predominanta in traditia liberala, conform careia libertate si putere sunt doi termeni antitetici, denumind doua realitati contrastante si deci incompatibile: in raporturile dintre doua persoane, extinderea puterii uneia dintre ele (a puterii de a interzice sau de a porunci) diminueaza libertatea negativa a celeilalte, si pe masura ce se largeste sfera de libertate a acesteia scade puterea celei dintai”.

Va recomand aceasta carte pentru a intelege de ce trebuie sa luam atitudine atunci cand puterea abuzeaza de prerogativele sale, pentru ca asta ne afecteaza intregul complex de drepturi si libertati. O carte care iti permite sa faci judecati de valoare atunci cand se va discuta despre doctrine politice. Ca sa intelegi importanta democratiei si a liberalismului, in viata ta si a celor din jurul tau!

Va doresc lectura placuta!

http://cartilemariei.wordpress.com/2009/09/16/liberalism-si-democratie/