Denisapatrascu's Blog

Academia Oamenilor de Știință din România
Centrul pentru Dezvoltarea Creativității

 

Activitatea de cercetare in domeniul social are ca scop înţelegerea aprofundată a unor fenomene legate de schimbările demografice şi sociale, de politicile macroeconomice şi geopolitice, toate acestea având un impact deosebit asupra dezvoltării economiilor şi în evoluţia societăţilor în procesul de mondializare.

În mod ideal la baza oricărui proces de elaborare a politicilor sociale se găseşte o evaluarea ştiinţifică a condiţiilor actuale şi a perspectivelor potenţiale. Viaţa a demonstrat însă, că orice măsură pripită sau constrânsă de rezultate imediate are costuri pe termen lung, pe care tot societatea le plăteşte. Cercetarea este cea mai conectată la mişcările sociale, care în anii aceştia au o dinamică uluitoare.

Mondializarea, progresele tehnologice şi evoluţia demografică antrenează mutaţii ale economiilor şi ale pieţelor muncii, generând insecuritate. Aceste provocări obligă  decidenţii, fie aceştia din zona politică sau din zona afacerilor să reacționeze. Cu toate acestea, reformele necesare pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă economiile ţărilor europene nu au reuşit să depăşească de multe ori abordările naţionale, acestea răspunzând parţial necesităţii de flexibilizare a pieţei muncii, creşterii spiritului antreprenorial sau intensificării ritmului de transfer tehnologic, aşa cum şi-a propus Agenda Lisabona încă din anul 2000. Acesta fiind răspunsul principal al Uniunii Europene la provocarile sociale ale mondializarii. S-a născut astfel un concept nou: acela de flexicuritate (flexicurity) care exprimă raportul dintre flexibilitatea angajatorilor (precum şi a lucrătorilor) şi securitatea lucrătorilor. Totuși au fost nevoie de mai mult de 8 ani pentru ca discuțiile să înainteze, de la stadiul de intenții.

Odată cu relansarea Strategiei Lisabona a devenit evidentă dorinţa statelor membre de a clarifica obiectivele acesteia şi, mai ales, intenţia de a avea o abordare pragmatică cu privire la atingerea obiectivelor. In acest context a crescut interesul pentru conceptul de „flexicuritate” ca factor de stimulare a flexibilităţii locurilor de muncă în contextul securităţii sociale.

In ultimii ani flexicuritatea a devenit unul dintre subiectele “de top” ale instituţiilor dar si ale actorilor sociali atât în plan european cât şi naţional.

În iunie 2007 Comisia europeană a publicat o Comunicare privind flexicuritatea care propune stabilirea unor principii comune privind flexicuritatea pentru a promova competitivitatea, ocuparea forţei de muncă şi satisfacţia la locul de muncă prin îmbinarea flexibilităţii şi securităţii pentru lucrători şi companii. Flexicuritatea este de asemenea un subiect aflat pe agenda partenerilor sociali reprezentativi la nivel european în cadrul Programului de lucru pentru 2006-2010.

Consiliu European din decembrie 2007 a adoptat setul de principii comune privind flexicuritatea și anume:

I.      Flexicuritatea implică aranjamente contractuale consistente pe piaţa forţei de muncă, strategii cuprinzătoare privind formarea profesioanală pe toata durata vieții, politici active efective pe piaţa forţei de muncă, sisteme moderne de securitate socială;

II.      Flexicuritatea implică echilibrul dintre drepturi şi responsabilităţi ale angajatorilor, lucrătorilor, persoanelor aflate în căutarea locurilor de muncă şi autorităţi publice;

III.      Flexicuritatea ar trebui adaptată circumstanţelor specifice, pieţe ale fortei de muncă şi relaţiile industriale, nereprezentând modelul unei pieţe unice a forţei de muncă, ci o strategie politică unică;

IV.      Flexicuritatea ar trebui să reducă separarea dintre „outsider-ii” şi „insider-ii” de pe piaţa forţei de muncă, întrucat ea constituie posibilitatea prin care unii îşi pot menţine partiparea activă la piaţa forţei de muncă, iar ceilalti pot să acceada pe piaţa forţei de muncă prin intermediul acesteia;

V.      Flexicuritatea ar trebui promovată atât în cadrul întreprinderii cât şi extern, între întreprinderi, deoarece suficienta flexibiltate a recrutării şi concedierii trebuie însoţită de siguranţa tranziţiilor de la un loc de muncă la altul;

VI.      Flexicuritatea ar trebui să sprijine egalitatea de gen prin promovarea accesului egal la condiţii de angajare de calitate pentru femei şi bărbaţi, prin oferirea posibilităţilor de reconciliere a vieţii profesionale cu cea de familie, precum şi furnizând oportunităţi egale pentru femei, tineri şi migranţi;

VII.      Flexicuritatea se bazează pe climatul de încredere între autorităţi publice şi parteneri sociali, în condiţiile în care toţi actorii sunt pregătiţi să confere responsabilitate faţă de schimbare şi să realizeze pachete de politică echilibrată;

VIII.      Politicile de flexicuritate atrag costuri administrative şi contribuie la politicile bugetare sănătoase şi sustenabile financiar.

Toate aceste principii comune redefinesc conceptul de flexicuritate ca fiind o suma a următoarelor valori:

i.    Flexicuritatea este o strategia integrată de a intensifica flexibilitatea şi securitatea pe piaţa forţei de muncă

ii.    Presupune eliminarea perioadelor de „tranziţie” in diferitele etape ale vieţii profesionale (de la şcoala la locul de muncă; de la un loc de muncă la altul; de la lipsa unui loc de muncă (şomaj) la angajarea în muncă; de la perioada activă la pensionare).

iii.    Include mobilitatea evolutivă a persoanelor pe piaţa forţei de muncă.

iv.    Necesita organizarea flexibila a muncii pentru a gestiona eficient şi rapid cerinţele productive şi abilităţile pentru a facilita combinarea dintre responsabilităţile profesionale cu cele private.

v.    Este mai mult decât securitatea păstrării unui loc de muncă, constă în capacitarea indivizilor cu abilităţi pentru a evolua în viaţa profesională şi de a-şi găsi locuri de muncă noi.

vi.    Presupune oportunităţi de pregătire profesională pentru toţi lucrătorii, în special pentru cei cu abilităţi mai reduse şi cei vârstnici.

Flexicuritatea înseamnă, practic, flexibilizarea pieţei forţei de muncă (în sensul liberalizării accesului şi ieşirii de pe piaţă, modernizarea legislaţiei muncii, stimularea participării categoriilor defavorizate – tineri, femei, persoane în vârstă) simultan cu creşterea securităţii în faţa riscurilor sociale (condiţii de muncă mai sigure, prelungirea vieţii active în condiţiile formarii profesionale pe toată durata vieţii). Suma celor 2 principii implică dezvoltarea capacităţii de adaptare a lucrătorilor și a angajatorilor și poate contribui la o gestionare pozitivă a schimbarilor intervenite pe piața muncii.

Este importantă implicarea partenerilor sociali şi a societăţii civile în vederea găsirii celor mai bune soluţii pentru asigurarea accesului tuturor grupelor defavorizate pe piata muncii (femei, tineri si persoane virstnice).  Dar pentru un rezultat sustenabil pe termen lung este necesară atragerea a noi parteneri de dialog: autorităţile locale şi regionale, organizaţii neguvernamentale, întregul sistem educaţional şi mediul academic. De asemenea este nevoie de îmbinarea politicilor economice, de ocupare și educaționale pentru implementarea principiilor flexicurității.

Întrucât fiecare stat membru are o situație diferită pe piața muncii, e foarte important faptul ca acestea să adopte cele mai potrivite măsuri pentru a implementa flexicuritatea în raport cu situaţia specifică de pe piaţa muncii. Flexicuritatea nu mai este un concept ideologic, ci unul pragmatic.

Conceptul de flexicuritate propune o abordare mai flexibilă a procedurilor de angajare şi de concediere în legislaţiile naţionale privind munca. Dar presupune totodată și schimbarea abordării rigide a practicilor de pe pieţele muncii din statele membre ale Uniunii Europene, folosind drept baza modelul danez. Reformele legislaţiei privind contractele de muncă ar permite o tranziţie mai uşoară de la un loc de muncă la altul, ar oferi mai multe oportunităţi pentru lucrători să progreseze în cariera lor, precum şi mai multe investiţii în pregătirea continuă a personalului.

Flexicuritatea oferă un echilibru între drepturile şi responsabilităţile lucrătorilor şi companiilor, precum şi ale autorităţilor publice: toţi factorii au datoria de a contribui la ocuparea forţei de muncă, la dezvoltarea societăţii şi la creşterea durabilă. Flexicuritatea nu semnifică reducerea nivelului de securitate a unui grup în favoarea unei securităţi sporite pentru alt grup, ci accentuează valorificarea interacţiunii pozitive dintre flexibilitate şi securitate.

In prezent în Uniunea Europeanaă flexicuritatea este definită plecând de la patru elemente:

–      dispoziții contractuale suple (atât din punct de vedere al angajatorului cat si al angajatului);

–      politici active pe piața muncii care să permită lucrătorilor să facă față schimbărilor rapide, perioadelor de șomaj și tranzițiilor spre noi locuri de muncă;

–      sisteme fiabile și bine adaptate de învățare pe tot parcursul vieții pentru garantarea capacitații de adaptare și aptitudinilor angajatului;

–      sisteme de securitate socială moderne care să acorde ajutorul unui venit adecvat care să sprijine mobilitatea pe piața forței de muncă.

Atât flexibilitatea cât şi securitatea pot îmbrăca forme diferite. Flexibilitatea poate să se refere la:

Ø reguli de angajare şi de concediere,

Ø orele de lucru, orele suplimentare şi aranjamentele pentru muncă cu jumătate de normă,

Ø abilitatea şi capacitatea de a desfăşura sarcini diferite la aceeaşi întreprindere,

Ø flexibilitatea sistemului de salarizare.

Securitatea poate avea în vedere:

Ø securitatea locului de muncă,

Ø securitatea ocupării unui loc de muncă – abilitatea de a găsi un loc de muncă pe piaţa muncii în eventualitatea pierderii anterioare a acestuia,

Ø securitatea veniturilor,

Ø posibilitatea certă de îmbinare a vieţii profesionale cu viaţa familială.

Un element esenţial al flexicurităţii îl reprezintă securitatea socială, care trebuie privită din perspectiva garantării securităţii parcursului profesional ca rezultat al reangajării şi o nouă delimitare a responsabilităţilor statului şi partenerilor sociali.

Securitatea socială în cadrul flexicurităţii trebuie sa vizeze deopotrivă:

–         ameliorarea competenţelor individuale în vederea adaptabilităţii pe piaţa muncii pe întreaga durată a parcursului profesional;

–         garantarea concilierii vieţii profesionale cu responsabilităţile familiale, în condiţii egale atât pentru femei cât și pentru bărbaţi;

–         securizarea eficientă a persoanelor excluse temporar sau definitiv de pe piaţa muncii. Iar aici vorbim despre garantarea unei serii de aspecte fundamentale existenţei care trebuie să fie acoperite în fiecare situaţie: sănătate, locuinţă, pregătire, comunicare, mijloace de existenţă, etc. Acest ultim aspect constituie o condiţie esenţială a dinamismului şi adaptării individuale.

Termenul securitate aşa cum este înţeles în cadrul conceptului de flexicuritate reprezintă o extindere semnificativă  a frontierelor tradiţionale ale securităţii sociale, fie că o definim de o manieră analitică conform dispoziţiilor Convenţiei OIM 102[1], fie de o maniera funcţională, potrivit obiectivelor, conform Recomandării Consiliului European 92/442[2].

Prin urmare, orice strategie de promovare a flexicurităţii va trebui să acopere o arie largă în care sunt implicate mai multe dimensiuni ale ocupării şi ale politicilor sociale, care să reflecte atât eficienţă, cât şi justiţie socială: aranjamente privind contractul de muncă şi organizarea muncii (inclusiv aranjamente salariale), politici active pe piaţa muncii, sisteme de formare profesională pe toată durata vieţii şi protecţie socială. Toate aceste elemente contribuie (alături de situaţia economiei naţionale) la afectarea frecvenţei, duratei şi costurilor tranziţiilor legate de ocuparea şi pierderea unui loc de muncă, dar şi între locurile de muncă şi diferitele tipuri de ocupaţii. Flexicuritatea se axează mai degrabă pe interacţiunea şi coerenţa politicilor decât pe măsuri unice de politică.

Analiza comparativă a sistemelor de protecţie socială din statele membre, din punct de vedere funcţional, demonstrează că exista o serie de domenii care nu intră în domeniul clasic al securităţii sociale, care însa sunt în prezent asimilate. De aceea, atunci când abordam problematica acoperii pe care trebuie să o ofere astăzi protecţia socială pentru a răspunde necesităţilor colective sau individuale, constatăm că aceasta trebuie să se adreseze unor domenii mult mai largi decât celor cărora li se adresa în mod obişnuit. În plus faţă de ramurile clasice ale securităţii sociale, accesul la o locuinţă, pregătirea profesională de baza şi formarea profesională de-a lungul întregii vieţi, accesul la credite, mobilitate, structuri de consiliere, mijloace de comunicare şi informare, pot fi tot atâtea domenii de analizat.

Din analiza tuturor acestor sisteme de protecție socială, Comunicarea Comisiei Europene „Identificarea principiilor comune ale „flexicurităţii”: locuri de muncă mai multe şi mai bune prin intermediul flexicurităţii”, punctează ca bune practici urmatoarele sisteme:

1. OCDE caracterizează flexicuritatea prin politici de protecţie a ocupării forţei de muncă moderate, grad ridicat de participare la formarea profesioanala pe toata durava vietii, cheltuieli ridicate ale pieţei forţei de muncă cu măsurile active şi pasive, sistem de protecţie în caz de şomaj echilibrat din punct de vedere al drepturilor si obligaţiilor, grad de cuprindere ridicat al sistemelor de securitate socială, reprezentativitate sindicală ridicată;

2. Sistemul austriac de plăţi compensatorii;

3. Triunghiul de aur danez (preluarea riscului de somaj de către stat, mix de politici active, rotarea posturilor);

4. Contractele de muncă temporare din Olanda;

5. Reducerea contractelor de muncă pe durată determinată în Spania;

6. Acordul social irlandez „în direcţia 2016”;

Instrumentul clasic al securităţii sociale îl reprezintă solidarizarea anumitor riscuri, considerate social legitime şi care au ca efect plata unei indemnizaţii compensatorii sau de înlocuire.

Alături de solidarizare, dezvoltarea serviciilor de interes general participă la politica de regularizare şi structurare colectiva a timpului şi spaţiului, fundamentale într-o societate flexibilă. Previzibilitatea şi omogenitatea orarului structurilor şcolare, de transport sau alte servicii publice pot contribui la susţinerea angajatorilor şi salariaţilor în organizarea flexibilă a timpului de muncă şi sunt indispensabile pentru concilierea vieţii profesionale şi vieţii private.

Pe lângă acestea există şi alte instrumente care contribuie la această organizare a timpului și spaţiului social, familial cu activitatea lucrativă, ca de exemplu partajarea in mod egal a timpului de supraveghere a copiilor între părinţii separaţi aşa cu este reglementat în dreptul belgian.

Alegerea instrumentelor de solidaritate (preferinţa acordată de exemplu în anumite cazuri solidarizării riscurilor iar în alte cazuri serviciilor de interes general) reflectă întotdeauna un compromis social asupra responsabilităţii statului, angajatorului, lucrătorului sau cetăţenilor în general. În perspectiva flexicurităţii există deci o largă plajă de discuţii şi negociere asupra instrumentelor de utilizat şi asupra solidarităţii care caracterizează societăţile europene. Şi aici mă refer la negocierea cadrului protecţiei colective care să răspundă nevoilor fundamentale ale individului dar în acelaşi timp să ofere răspuns şi necesitaţilor din plan economic. Iar în acest cadru să fie definite ulterior instrumentele care răspund cel mai bine nevoilor individuale eterogene.

Domeniul vast al flexicurităţii necesită un consens larg printre toţi actorii implicaţi. Este necesară o dezvoltare şi o evoluţie a poziţiilor tradiţionale ale partenerilor sociali. De exemplu, în ceea ce priveşte flexibilitatea, există posibilitatea unor ajustări în cadrul locurilor de muncă sau în interiorul firmelor şi nu numai între locuri de muncă şi între firme, ceea ce ar trebui percepută ca o măsură pozitivă. Similar şi în cazul securităţii, sindicatele s-ar exprima mai mult în favoarea unor aranjamente flexibile dacă s-ar urmări în acelşi timp un cadru sau o structură a angajabilităţii pe toată durata vieţii, formare profesională continuă şi protecţia veniturilor lucrătorilor. Autorităţile publice şi partenerii sociali trebuie să conlucreze şi să coopereze împreună pentru a asigura o astfel de structură.    În ceea ce priveşte actorii securităţii sociale, cadrul clasic include guvernele şi partenerii sociali. Însa odată cu extinderea noţiunii de securitate, este extinsă şi categoria actorilor prin includerea de exemplu a reprezentanţilor societăţii civile, în scopul identificării la fiecare nivel de intervenţie a actorilor semnificativi (“capability of voice”).

Un alt factor cheie pentru reuşita unei politici de flexicuritate o reprezintă alegerea nivelului adecvat de către guvern pentru definirea si punerea sa in aplicare. In acest sens pentru a răspunde provocărilor enunţate la Lisabona, cadrul conceptual al flexicurităţii ar trebui să fie negociat la nivel european. La acest nivel ar trebui să fie reglementate elementele fundamentale ale unui pact între flexibilitate şi securitate şi elaborarea unor elemente de bază ale flexicurităţii (concept, indicatori, etc.) care să permită tuturor actorilor să traseze strategiile proprii. În absenta unei viziuni clare asupra elementelor pe care securitatea  socială trebuie să le acopere există riscul apariţiei unor noi compromisuri cu privire la angajarea responsabilităţilor intre stat, angajatori, lucrători şi societatea civilă.

Strategiile orientate către flexibilitate prin securitate încearcă să găsească căi şi modalităţi de creare a unui echilibru între flexibilitatea şi securitatea socială în Europa. În principiu, elementele de securitate socială trebuie acordate de către sectorul public şi constau în:

a) Măsuri de politică activă a pieţei forţei de muncă şi promovarea capitalului uman

Componenetele esenţiale ale unei politici de încurajare a flexibilităţii sunt măsurile de politică activă a pieţei muncii şi promovarea capitalului uman. Acestea constituie de fapt baza pentru o rată mare de ocupare şi o tranziţie rapidă între diferitele tipuri de profesii şi locuri de muncă, concomitent cu întărirea productivităţii.

Modelul social danez, frecvent considerat “un model de referinţă”, se bazează, de fapt pe 3 componente: protecţia redusă împotriva concedierii, accesul larg la drepturile generoase ale beneficiilor de şomaj şi politici active pe piaţa forţei de muncă. Un accent important se pune pe activarea şi reintegrarea pe piaţa muncii. Din punct de vedere al produsului intern brut, Danemarca este singurul stat membru care cheltuie cel mai mult din UE pe politica activă a pieţei de forţei de muncă. Şomerii sunt obligaţi să contacteze regulat Serviciul Public de Ocupare şi să-şi pregătească “planuri de acţiune” personale. De aceea, măsurile includ şi stimulente consistente.

Rezultatele arată că piaţa muncii daneze este caracterizată de un nivel foarte mare de dinamism: circa o treime din totalul lucrătorilor îşi schimbă anual locul de muncă, iar durata medie a perioadei de angajare la o companie este mai mică de 8 ani, în comparaţie cu cea internaţională. Din anul 2004 Danemarca a înregistrat o rată de ocupare de peste 75% ceea ce o plasează pe primul loc în UE.

b) Promovarea de perioade tranzitorii mai uşoare între statutul de angajat şi cel de lucrător independent

Într-o perioadă de schimbări structurale rapide, statutul de liber profesionist şi iniţiativa antreprenorială devin tot mai importante. Prin urmare, un element esenţial al politicii bazate pe flexicuritate este promovarea de perioade tranzitorii facile între munca la angajator şi munca independentă. În acest sens, flexicuritatea presupune o abordare integrală a pieţei muncii şi a măsurilor de politică a întreprinderii, care să permită formarea unui cadru în vederea creării de stimulente adecvate pentru promovarea antreprenoriatului.

Suedia, de exempu, a implementat o schemă de asigurări de şomaj pentru lucrătorii independenţi, schemă ale cărei caracteristici de bază corespund cu cele ale schemei pentru angajaţi. Astfel, riscul schimbării ocupaţiei de la statutul de angajat/salariat la cel de lucrător independent este redus. Iniţiativele antreprenoriale sunt încurajate şi este stimulată crearea de noi locuri de muncă.

c) Modalităţi flexibile de angajare.

Tipurile flexibile de contracte de muncă, în special cele cu jumătate de normă şi cele pe durată determinată, contribuie la flexibilizarea pieţei forţei de muncă. Cu toate acestea, există riscul ca ele să determine o segmentare permanentă a pieţei muncii, cu consecinţe negative asupra grupurilor vulnerabile (de ex. femeile sau tinerii).

În Olanda, de exemplu, Legea Flexibilităţii şi Securităţii, adoptată în 1999, a facilitat în primul rând încheierea de contracte pe durată determinată. În acelaşi timp, au fost introduse şi standarde minime pentru sporirea securităţii angajaţilor care încheie noi contracte de muncă de acest tip. Aceste prevederi includ acces egal la programele de formare profesională şi tratament egal în cadrul schemelor de asigurări de ocupare. Încheierea de contracte individuale de muncă succesive pe durată determinată este considerată a fi un abuz. De asemenea, la nivelul UE există reglementări privind tratamentul egal al angajaţilor, dar şi pentru controlul abuzurilor privind contractele individuale de muncă cu durată temporară.

Crearea şi menţinerea unor mecanisme adecvate privind protecţia socială sunt condiţii indispensabile pentru flexibilitate şi competitivitate. Acestea au legătură nu numai cu măsurile de sprijin pentru asistarea şomerilor în găsirea locurilor de muncă. Mai exact, un aspect central îl reprezintă oferirea sprijinului activ şi furnizarea de programe profesionale care să garanteze că schimbarea statutului socio-profesional (şi „fazele tranzitorii”, cum ar fi perioada de învăţare/educaţie şi concediul parental), să nu genereze dezavantaje.

2. Premisele care stau la baza conceptului de “flexicurity“

Europa este caracterizată în prezent de o încetinire de durată a progresului economic, ce rezultă în încetinirea ritmului creării de noi locuri de muncă şi creşterea ratei şomajului – ceea ce ridică noi provocări pentru politica socială a perioadei următoare. În faţa provocărilor determinate de globalizare, creşterea concurenţei internaţionale, consecinţele îmbătrânirii populaţiei, persistenţa şomajului şi a inegalităţilor sociale este nevoie de construirea unui sistem capabil de a crea locuri de muncă, de a promova valori de coeziune şi solidaritate, un sistem sinonim cu un model social de calitate care să plaseze cetăţenii în centrul preocupărilor.

Toate aceste circumstanţe se reflectă şi în schimbări ale relaţiilor de muncă. Întreprinderile/angajatorii se confruntă cu o presiune continuă de a deschide noi pieţe de desfacere. Se manifestă o nevoie sporită de adaptare la noile tehnologii şi la noile structuri organizatorice. De asemenea, pentru angajaţi înseamnă solicitări tot mai sporite privind adaptabilitatea lor la schimbări. Învăţarea pe toată durata vieţii şi mobilitatea forţei de muncă devin tot mai mult factori elementari care concură la succesul profesional. Totodată, se remarcă o presiune tot mai mare asupra salariilor, dar şi asupra locurilor de muncă din partea persoanelor cu pregătire profesională scăzută.

Paralel cu aceste tendinţe şi evoluţii, devine tot mai stringentă nevoia de reorientare a « Modelului Social European». Componentele sale trebuie să cuprindă:

Ø un angajament ferm pentru realizarea unei coeziuni sociale şi a solidarităţii, de promovare a egalităţii de şanse, a mobilităţii sociale, precum şi de combatere a tuturor formelor de discriminare, sărăcie şi excluziune socială;

Ø acces la sistemele de asitenţă socială, servicii medicale şi la sistemele de educaţie;

Ø crearea unor sisteme de protecţie socială viabile;

Ø un sector public cu un rol semnificativ în furnizarea necesarului de infrastructură.

Uneori, aceste elemente sunt identificate drept cauze ale unui progres economic mai scăzut la nivel european, în special prin comparaţie cu cel înregistrat în SUA. De aceea, repoziţionarea Modelului Social European trebuie să aibă în vedere schimbarea centrului de atenţie, în mod deosebit accentuarea rolului său ca factor productiv şi orientarea către interacţiunea pozitivă existentă între creşterea economică şi echitatea socială.

La rândul său, creşterea competitivităţii la nivel european, absolut indispensabilă în contextul globalizării, nu intră în contradicţie cu menţinerea Modelului Social European, ci, dimpotrivă, îi asigură premisele.

Creşterea economică şi crearea mai multor locuri de muncă de calitate sunt condiţii indispensabile pentru consolidarea modelului social european, a coeziunii sociale şi a dezvoltării durabile.

Cu alte cuvinte, Modelul Social European reprezintă acea economie de piaţă care recunoaşte drepturile angajaţilor şi dialogul social, îmbinând sisteme sociale moderne şi relaţii sociale echilibrate pentru a permite gestionarea continuă a schimbărilor structurale din economie şi societate în vederea evitării conflictelor şi creării stabilităţii sociale. Evoluţia spre un model social modern presupune trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecinţelor sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea sistemului social şi investiţia în capitalul uman– altfel spus, se trece de la o abordare cantitativă (minimizarea consecinţelor) la una calitativă (investiţia în oameni).

Viitorul unui model social modern aparţine acelor state care abordează şi promovează un concept ce îmbină provocările economice şi sociale cu incluziunea socială. Este nevoie de un mix de politici flexibil şi echilibrat între obiectivele economice, sociale şi de mediu pentru a ajunge la o economie competitivă şi perfomantă.

Orice sistem flexibil trebuie să se bazeze pe o piaţă a muncii funcţională, un nivel ridicat de protecţie socială, şi o bună guvernanţă. Capacitatea lucrătorilor de a se adapta la schimbare trebuie îmbunătăţită odată cu schimbările şi provocările pieţei muncii.

Nu se poate ajunge la o flexibilitate a pieţei muncii fără securitate socială, dar nici nu există o soluţie unică pentru a răspunde provocărilor sociale. Ţările care au înregistrat rezultate pozitive în crearea de locuri de muncă şi creştere economică sunt acele ţări care au promovat un sistem durabil de protecţie socială, o bună guvernanţă si dialog social, păstrându-şi totodată valorile lor fundamentale, şi, asigurându-se că politicile sociale pot fi înţelese în special în dialogul politic privind sporirea competitivităţii.

Elementele care stau la baza modelului social european sunt factori productivi pentru menţinerea competitivităţii. La rândul său, competitivitatea constituie baza fundamentală pentru asigurarea unei finanţări durabile şi viabile pentru dezvoltarea modelului social.

Pe de o parte, este vorba de o economie dinamică bazată pe inovaţie, care într-un mediu concurenţial mondial poate oferi resursele necesare pentru menţinerea structurilor statului de asigurare a bunăstării sociale. Pe de altă parte, aceste structuri constituie baza fundamentală pentru atingerea obiectivelor Lisabona. De exemplu, în faţa procesului de îmbătrânire a populaţiei, economiile europene trebuie să-şi sporească ratele de ocupare în special cu forţă de muncă din rândul grupurilor cel mai puţin reprezentative pe piaţa muncii (femei şi tineri). Acest lucru presupune un acces larg la sistemele de educaţie şi implementarea sistematică a principiului de egalitate de şanse precum şi lupta îmotriva discriminării.

3. Strategia Lisabona şi conceptul de flexicuritate

Relaţia de flexicurity constituie o prioritate importantă în cadrul Strategiei Lisabona, iar flexibilitatea prin securitate se regăseşte în Liniile Directoare Integrate pentru Creştere şi Locuri de Muncă sub două aspecte:

Ø Linia Directoare nr. 21 (‘Promovarea flexibilităţii, împreună cu securitatea angajatului şi reducerea segmentării pieţei forţei de muncă, luând în considerare rolul partenerilor sociali’) leagă elementele esenţiale mai sus menţionate de măsurile din domeniul muncii nedeclarate, de anticiparea schimbării economice, de organizarea muncii şi tranziţiile statutului profesional, etc.

Ø în al doilea rând, măsurile orientate către flexibilitate prin securitate se adresează, în general, celor trei provocări cheie ale Strategiei Lisabona din domeniul ocupării forţei de muncă, respectiv: creşterea adaptabilităţii muncitorilor, încurajarea a cât mai multor persoane de a intra pe piaţa forţei de muncă şi investiţii mai multe în capitalul uman şi formarea continuă.

Pe baza evaluării Programelor Naţionale de Reformă, Raportul Anual de Progrese a recomandat statelor membre UE şi partenerilor sociali să identifice o convergenţă a opiniilor asupra combinării flexibilităţii cu securitatea ocupării forţei de muncă, idee preluată şi în Concluziile Consiliului European de primăvară (martie 2006) în vederea agreării unui set comun de principii privind flexicurity.

Cert este că responsabilitatea politicilor de implementare a reformelor orientate către flexibilitate prin securitate revine, în primul rând, Statelor Membre, iar proiectele de reformă vor depinde de contextul instituţional relevant al sistemului naţional de forţă de muncă. Nivelul european joacă, de asemenea, un rol în acest proces, în măsura în care Metoda Deschisă de Coordonare este astfel folosită, încât Statele Membre să înveţe unele de la celelalte.

Perioadele de criză financiară obligă la gasirea unor noi alternative pe piața muncii. Creșterea șomajului crește cererea pe piața muncii, zonă deficitară până in anul 2008 în România, dar obligă la creșterea performanței nu doar a celor aflați în căutarea de locuri de muncă ci și acelora care doresc să-și-l păstreze.

În ajutorul lor însă trebuie să vină un complex de acțiuni care să lucreze concertat, pornind de la îmbunătăţirea educaţiei și formării profesionale iniţiale și continue, până la găsirea unor soluţii pentru modernizarea sistemelor de securitate socială (asistență și asigurări sociale).

În acest moment atenţia decidenților guvernamentali trebuie să se îndreapte spre politicile privind relaţiile de muncă, flexibilitatea pieţei muncii, scăderea costului locului de muncă, modernizarea sistemului de protecţie socială, eliminarea barierelor pentru a obţine un loc de muncă pentru tineri şi a păstra pe piaţa muncii lucrătorii în vârstă.

Avem nevoie de un cadru legal pentru munca ocazională, prin care să se asigure protecție socială la cumularea unui număr minim de ore prestatate pe lună (cineva care lucrează cel puțin 10 ore/săptămână să aibă dreptul la ajutor de șomaj), de asemenea pentru acest sistem să funcționeze avem nevoie de un cadru fiscal mai puțin birocratic (în Ungaria spre exemplu încă funcționeaza sistemul timbrelor valorice, numărul acesta aplicat de angajator reprezentând confirmarea unui număr de ore de activitate prestată, iar valoarea plătită de acesta la momentul achiziționării unui timbru reprezentând contribuțiile sociale plătite pentru minim o oră de muncă[3] prestată).

Principalele elemente definitorii ale flexicurităţii, pe care ar trebui să le aibă în vedere România, in contextul atingerii obiectivelor Strategiei Lisabona, sunt urmatoarele:

• disponibilitatea angajamentelor contractuale, furnizând flexibilitate adecvată atât pentru angajaţi, cât şi pentru angajatori într-un raport echilibrat cu securitatea şi cu ofertele de dinamizare. De asemenea, este necesara revizuirea periodică a legislaţiei  pentru asigurarea protecţiei forţei de muncă, în cazul de față completarea Codului Muncii.
• asigurarea de drepturi adecvate pentru angajaţi în toate tipurile de contracte.
• modernizarea prevederilor referitoare la pensii şi la alte forme de protecţie socială, prin găsirea unor formule în care sunt luate mai bine în considerare  noile forme de muncă şi pauzele în carieră (un sistem de asigurare voluntară pentru pilonul I și II de pensii precum și sistemul asigurărilor de șomaj sau al celor pentru accidente de muncă și boli profesionale mai puțin rigid,).
• implementarea de sisteme moderne de securitate socială pentru asigurarea sprijinirii adecvate în timpul absenţei de pe piaţa muncii (venit de compensație care să ofere un minim de existență) şi pentru facilitarea mobilităţii pe piaţa muncii (bonusuri atractive la mutarea cu peste 50 km față de reședință pentru un loc de muncă).
• promovarea unor legături mai bune între protecţia socială, învăţarea pe tot parcursul vieţii şi politicile pieţei muncii astfel încât acestea să se sprijine reciproc (pornind de la programa școlară continuând cu susținerea burselor locale pentru profesiile deficitare în localitatea respectivă).
• găsirea unor sisteme de protecţie socială adecvate pentru toţi şi asigurarea de stimulente şi asistenţă pentru găsirea unui loc de muncă. Sprijinirea veniturilor trebuie însoţită de drepturi şi obligaţii corelate cu oportunităţile de angajare şi formare profesională.
• sprijinirea schimbării mentalității de la securitatea locului de muncă la securitatea ocupării prin  politici active pe piaţa muncii, învăţarea pe tot parcursul vieţii şi pregătirea profesională;
• suținerea angajatorilor pentru crearea de locuri de muncă noi, iar în zonele în care rata șomajului este mai mare decât cea națională inclusiv pentru păstrarea locurilor de muncă prin deductibilități fiscale, suport pentru microîntreprinderi, întreprinderi mici și mijlocii pentru obținerea de credite în condiții avantajoase. Susținerea angajatorilor care angajează șomeri de termen lung și persoane aflate în grupurile de risc de a intra în această categorie (tineri absolvenți, persoane peste 50 de ani) prin suportarea de către stat a contribuțiilor sociale pentru aceste locuri de muncă pe o perioadă egală cu perioada de șomaj (12 luni).

Filed under: Analize juridice | Tagged: flexicuritate, Liniile Directoare Integrate pentru Creştere şi Locuri de Muncă, masuri protectie sociala, metoda deschisa de coordonare, modelul social danez, modelul social european, strategia Lisabona | 1 Comment »