Designul si calitatea vietii

Posted on April 28, 2010 by denisapatrascu

Forma lucrurilor din jurul nostru poate fi un factor de confort psihic sau din contră, de încordare sau disconfort. Pornind de la această idee descoperim importanţa pe care o are designul în viaţa noastră. Alaturat in format pdf lucrarea designul si calitatea vietii, autor Denisa Patrascu, Bogdan Patrascu.

Delimitarea terminologica nu este simplu de facut, deoarece există un spectru larg de opinii în această privinţă (de la domeniu multidisciplinar care contribuie la aspectul produsului de serie mare – deci legat de procesul de tehnologie-, până la orice manifestare estetizată). Pornind de la icon imagine in acest domeniu precum “Architect’s Journal” de Paul Finch, DEX, “Design” a lui Terence Conran şi “Towards a New Architecture”, Le Courbusier, am concluzionat imposibilitatea găsirii unui produs care să satisfacă toate gusturile, motiv pentru care părerea majorităţii este determinantă în considerarea unui produs ca având un design revoluţionar. Am exemplificat folosind două produse considerate clasice: avionul cu reacţie Concorde şi agrafa de birou.

In cadrul articolului “Campanii Publicitare II” Constantin Popescu  susţinea că “evoluţia habitatului uman este o istorie în formă concretă a designului. De la aceasta idee a fost conceput cel de-al doilea capitol, designul de interior, incluzand o prezentare  a evolutiei reprezentative a tipologiilor de interioare de la cele din culturile consacrate ale antichităţii, spre contemporaneitate şi insistând asupra elementelor distictive ale diferitelor curente şi stiluri ale designului de interior, toate acestea demonstrand dinamica socială a ultimelor două sute de ani ce a determinat diviziunea muncii şi prin aceasta, o adaptare a designului de interior.

Societatea de consum impune ritmul cererii şi ofertei de produse pe piaţă. Un rol important în strategiile de marketing este spaţiul de expunere, zona în care este acesta amplasat, traficul zonei, şi modul cum acesta răspunde politicii de promovare impuse de producător. Cantitatea vândută dintr-un produs este importantă pentru producător, deoarece aceasta îi oferă posibilitatea de a cunoaşte nevoile pieţei şi îi determină politica de marketing pe care o va promova, în timp ce interesul societăţii este de a-i susţine pe acei producători ale căror produse sunt viabile pe piaţă, dar care pot oferi populaţiei un număr mai mare de locuri de muncă şi al căror profit aduce venituri societăţii. Analizând consecinţele pe care spaţiul expoziţional le determină, am considerat că analiza acestui tip de design, studiat în parametri spaţiali şi temporari, oferă o imagine de ansamblu asupra societăţii în care este amplasat.

Nevoile de promovare a produsului în cadrul societăţii concurenţiale a determinat în ultimii 150 de ani apariţia şi dezvoltarea unui segment special al designului, designul publicitar, prin care s-a urmărit prezentarea evolutivă a acestuia, în special prin inserarea de reclame ale aceleiaşi firme, realizate în decurs de aproape 70 de ani.

Ultimul capitol are ca obiect designul industrial, componentă imposibil de eliminat din existenţa noastră. Coloniile statelor europene în lume au fost un factor important al procesului de globalizare, iar acesta a generat o nevoie acută de scurtare temporală a distanţelor. În acest context am considerat utilă includerea unui subcapitol distinct, pentru designul auto, în cadrul căruia am prezentat tendinţele din acest domeniu, pornind de la primele maşini, cărora rolul esteic era umbrit de cel funcţional, şi continuând cu modelul anilor ‘40, prin prezentarea Kd-F Wagen (Beetle), incluzând apoi curentul influenţat de industria aeronautică, la moda retro pentru imaginea de marcă, în zilele noastre, exemplificând prin imagini preluate de la http://www.designdiffusion.com, http://www.motorshow.it, http://www.nationalmotorsmuseum.it.

La finalul lucrării va propun o imagine de ansamblu asupra importanţei designului în existenţa omului contemporan,  recapituland o zi obişnuită din viaţa fiecăruia dintre noi, constituită din secvenţe determinate de obiecte şi imagini realizate de designeri. Mi-a fost cu neputinţă să nu observ că ceasul deşteptător, periuţa de dinţi, tigaia de teflon, hainele, maşina, panourile publicitare stradale, biroul, computerul şi toate celelate obiecte şi imagini care ne înconjoară si care sunt rezultatul ideilor şi muncii de cercetare a designerilor. Atunci, calitatea vieţii noastre nu e datorată şi designului? designul si calitatea vietii

Filed under: Evenimente, Recenzii cărți, Societate | Tagged: , , , , | Leave a comment »

Proiectul legii pensiilor, intre reforma si necunoscut

Posted on April 21, 2010 by denisapatrascu

In aceste zile subiectul central este proiectul legii sistemului public de pensii. Aud multe opinii foarte inversunate toate, dar atat de putin motivate cu argumente solide.

În anii precedenţi, sistemul de pensii din România a suferit numeroase reforme, menite să îmbunătăţească sustenabilitatea sistemului de pensii confruntat cu provocari demografice majore şi mari semne de întrebare privind adecvabilitatea sa în viitor. Acest fapt a determinat crearea unui sistem complex de pensii bazat pe mai multe componente (3)

Principiul fundamental care a stat la baza sistemului de pensii multi-pillar a fost acela al diversificarii surselor de finantare a veniturilor din pensii prin suportarea acestora, atât de catre sectorul de stat, cât si de cel privat.  S-a combinat astfel un regim de prestatii definite, de tip redistributiv si bazat pe solidaritatea între generatii, cu scheme diverse de capitalizare prin fonduri de pensii cu contributii definite obligatorii, administrate privat (pilonul II) sau complet voluntar si sustinut de asigurat si administrat privat (pilonul III).

Implementarea în cadrul sistemului de pensii a unor noi componente, facultative şi obligatorii, administrate privat urmăreşte in principal creşterea calităţii vieţii pensionarilor prin degrevarea parţială a bugetului asigurărilor sociale de stat.

Pilonul 1 este reprezentat de sistemul public de pensii  care se organizează şi funcţionează având printre principiile de bază şi principiul solidarităţii sociale PAYGO – pay as you go, (numit de unii autori al transferurilor în flux) conform căruia participanţii la sistemul public îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale. contribuţiile beneficiarului sunt investite de fondul de pensii. În momentul ieşirii la pensie, suma acumulată prin aceste investiţii este transformată într-o anuitate – o sumă care va fi plătită periodic pe tot parcursul vieţii beneficiarului. Apar aici trei variabile importante: mărimea contribuţiei şi rata de rentabilitate a investiţiilor fondului, care împreună determina valoarea sumei acumulate şi rata anticipată a rentabilităţii nominale (dependenţa de rata anticipată a inflaţiei şi de cea a rentabilităţii reale), pe baza căreia suma acumulată este transformată în pensie (anuitate).

Sistemul a fost initiat de Otto von Bismarck si se baza pe principiul potrivit caruia fiecare persoana trebuie sa contribuie la un sistem de pensie de-a lungul vietii, din suma colectata platindu-se pensionarii (aflati la acel moment in plata). Anuitatea era platita persoanelor care implineau varsta de 70 de ani, in conditiile unei sperante de viata de 45 de ani, la acel moment. Sistemul se baza si pe contributia guvernului federal egala cu o treime din costul de subscriere.

Trăsăturile caracteristice ale sistemelor din pilonul I sunt instituite prin lege, au natură obligatorie, au caracter universal, vizând, în general, toţi lucrători si sunt finanţate din taxe, contribuţii de securitate socială sau prin capitalizare. Sistemele de pensii „pas cu pas” sunt obligatoriu publice, deoarece se bazează pe promisiunea că pensiile pentru actuala generaţie de lucrători va fi plătită prin taxarea generaţiei viitoare. Valoarea pensiei nu are neapărat legătura cu valoarea contribuţiei. Există sisteme în care pensia reprezintă o sumă fixă, indiferent de sumele cu care a contribuit beneficiarul. Aceasta este pensia de bază, pensia minimală, întâlnită de exemplu în Marea Britanie. Există de asemenea posibilitatea ca valoarea pensiei să difere în funcţie de dimensiunea contribuţiei, cum este cazul în Germania,  Benelux si Romania.

La prima vedere pare un sistem sigur, fara cusur. Un prim dezavantaj al sistemului îl reprezintă insa vulnerabilitatea în faţa îmbătrânirii populaţiei, fenomen care creşte rata de dependenţă. Deoarece pensiile sunt plătite din contribuţiile angajaţilor, indicatorul crucial pentru sănătatea sistemului este raportul de dependenţă: numărul de pensionari (beneficiari) faţă de numărul de angajaţi (contribuitori).

O alta problema este inflatia. Sistemul „pas cu pas” permite indexarea pensiilor, fiind astfel posibilă creşterea pensiilor peste valoarea ce rezultă din contribuţia beneficiarului, ţinând cont de pildă de evoluţia veniturilor din economie – împărţind astfel cu pensionarii roadele productivităţii crescute. Dincolo de redistribuţia verticală (între generaţii), în funcţie de preferinţe politice, sistemul poate fi folosit şi pentru redistribuirea orizontală: pentru transferul de resurse de la cei mai înstăriţi la cei mai săraci. Dar in cazul inflatiei valoarea contributiei preseaza mai greu pe contributori, astfel prin indexarea pensiei sa poate fi mentinut un venit acceptabil pentru pensionari.

Care este situatia sistemului de pensii in Romania?

Pana in anul 1990 rata de dependenta era situat in jurul valorii de 3.42, fiind o valoare normala, care permitea existenta unui fond satisfacatoare, in timp ce in 2009 era de 0,94%. In 1997 sistemul public de pensii din România reprezintă o cheltuiala din PIB de 5,26% (cea mai mica valoare), in timp ce in 1991 reprezenta 7,1%, iar in 2009 a fost 8% .

Începând din anul 1995, sistemul paygo a înregistrat deficite, suportate prin transferuri din bugetul de stat. Una din cauzele creşterii deficitelor din sistemul public de pensii a fost creşterea rapidă a numărului de beneficiari pe parcursul anilor ‘90. Între 1990 şi 2002, numărul de beneficiari din sistemul public de pensii a crescut de la 3.4 milioane în 1990 la 6.2 milioane în 2002 (din 2005 sistemul a platit doar pentru 4.6 milioane pensionari, ceilalţi fiind plătiţi direct din bugetul de stat), când a atins punctul maxim – în special datorită creşterii numărului de persoane care s-au pensionat anticipat şi pe caz de invaliditate. In 2009 din numarul total de pensionari de 5,54 milioane, din care doar 41% au stagiul complet de pensionare si varsta de pensionare, iar varsta reala medie de pensionare este 54 de ani, desi legal este de minim 58 ani si 10 luni (femei) si 63 ani si 10 luni (barbati).

Ca şi celelalte ţări foste socialiste, România a intrat în perioada de tranziţie cu un sistem de pensii PAYG în care pensionarii sunt plătiţi din contribuţiile salariaţilor actuali, iar cuantumul pensiilor este legat de nivelul venitului (cu perioade de contribuţii minime), dar nu direct relaţionat de contribuţia totală (in special cazul perioadelor asimilate: stagiul militar, studiile superioare).

Guvernul a reacţionat prin creşterea ratei de contribuţie si reducerea valorii pensiei. Din 1990, rata a crescut mai mult de două ori (de la 17% la 35%). România are acum una din cele mai ridicate rate de contribuţie socială în raport cu celelalte economii în tranziţie.

Pe de alta parte valoarea reala a pensiei a scazut, cea mai mica rata fiind in 1997, 49,7% din pensia reala existenta in 1990, ca putere de cumparare, iar rata de inlocuire a ajuns la un minim de 35% in 1995 fata de 44,6% in 1990. Dintr-o analiza a CN Cartel Alfa facuta in oct.2009 rezulta faptul ca la 1 leu contribuit, primesti pensie 0,25 de bani, adica un randament nominal de -75%.

Toate acestea au determinat un deficit mare al bugetului de asigurari sociale, care a crescut in 2009 la 15%, in valoare nominala reprezentand 1,5 miliarde de euro. O nota de plata enorma, marca acestui guvern.

Potrivit Raportului de Sustenabilitate 2009, publicat de Comisia Europeană impactul bugetar al îmbătrânirii populaţiei va depăşi de câteva ori costul total al actualei crize financiare şi economice. Cheltuielile publice cu pensiile (de stat) vor creşte în medie, la nivelul întregii Uniuni Europene, de la 10,2% din PIB (în 2010) la 12,5% (în 2060), pe fondul reducerii natalităţii, îmbătrânirii şi reducerii populaţiei. Peste 50 de ani, România va fi pe locul 5 în cadrul UE în topul statelor cu cea mai mare pondere în PIB a cheltuielilor cu pensiile, fiind depăşită doar de Grecia, Luxemburg, Slovenia şi Cipru.

Raportul Comisiei Europene arată că România are un deficit de sustenabilitate de 9,1% din PIB, adică trebuie să-şi ajusteze, pe termen lung, execuţiile bugetare cu acest procent, pentru a ajunge la o situaţie în care finanţele publice sunt sustenabile şi sănătoase. Cea mai mare parte din acesta (7,4% din 9,1% din PIB) vine din creşterea cheltuielilor cu plata pensiilor de stat.

Astfel  dacă sistemul public de pensii este menţinut la parametrii actuali, România va ajunge în 50 de ani să cheltuiască jumătate din bugetul general consolidat numai pentru plata pensiilor publice. Pentru a preveni această situaţie sunt recomandate reforme parametrice în sistemul public şi dezvoltarea accelerată a sistemului de pensii private, situaţie valabilă şi în alte state ale UE.

Solutiile nu pot fi altele decat cele luate de toate statele UE si anume cresterea varstei de pensionare, ceea ce sustine pe de o parte cresterea veniturilor si reducerea cheltuielilor bugetului asigurarilor sociale.

Insa, ca orice masura intr-un sistem de pensii, orice masura luata are efect domino atat asupra populatiei active cat si a celei beneficiare, atat pe termen scurt cat si pe termen lung.

Astfel nu pot sa nu fiu de acord cu principiul cresterii varstei reale de pensionare corelata cu o penalizare a pensionarii anticipate si a descurajarii pensiilor de invaliditate abuzive.

Dar exista niste nuantari aici. Egalizarea stagiilor, despre care am vorbit intr-un alt articol, este cea mai buna solutie pentru Romania. De asemenea trebuie gasita o formula compensatorie pentru mamele cu mai multi copii, in conditiile istorice din Romania comunista a politicii pronataliste, nesustinuta de un concediu de cresterea copilului. O alta categorie care trebuie sa beneficieze de o discriminare pozitiva este reprezentata de cei care au lucrat in conditii de grupa de munca, in acelasi context istoric, in care reducerea noxelor si a factorilor perturbatori pentru sanatate nu facea parte din politica sustinuta de stat.

Din expunerea de motive a proiectului de lege privind sistemul de pensii rezulta o crestere a veniturilor bugetului public consolidate cu 338 milioane lei in 2011. Dar nu aflam impactul asupra deficitului bugetului asigurarilor sociale. De asemenea nu aflam unde se situeaza temporar maximul curbei de efect, de unde deficitul incepe sa scada, si care va fi valoarea contributiei angajatului si angajatorului la acel moment. In acest context ar trebui sa credem pe cuvant ca vor creste veniturile bugetului consolidate, fara a sti daca si cele ale bugetului de pensii vor fi in crestere…

Filed under: Analize juridice, Politica | Tagged: , , , , , | 2 Comments »

Protectia drepturilor copilului prin activitatea Curtii Europene a Drepturilor Omului. Studii de Caz

Posted on April 18, 2010 by denisapatrascu

Curtea Europeana a Drepturilor Omului este menita „sa asigure respectarea angajamentelor ce decurg pentru statele contractante din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Protocoalelor sale” si „impune respectarea drepturilor omului, putand judeca si condamna un stat care a incalcat drepturile unui individ”.

Curtea se constituie in Comitete de 3 judecatori, in Camere de 7 judecatori si intr-o Mare Camera, alcatuita din 17 judecatori. Marea Camera a Curtii este indrituita sa se pronunte asupra cererilor introduse de orice stat referitor la o problema imputabila unui stat, in cazul in care i-a fost deferita prin desesizarea unei Camere. Marea Camera examineaza cererile de aviz consultativ inaintate de Curte, la cererea Comitetului Ministrilor, aviz care priveste probleme juridice referitoare la interpretarea Conventiei si a Protocoalelor sale.

In ce priveste competenta Curtii, este de subliniat ca acopera toate problemele privind interpretarea Conventiei si a Protocoalelor sale, care ii sunt supuse spre solutionare. Curtea are competenta de a solutiona atat cauzele interstatale, cat si cererile individuale, insa pentru acestea sunt de indeplinit conditiile de admisibilitate, si anume :

– nu poate fi sesizata decat dupa epuizarea cailor de recurs interne, si in termen de 6 luni incepand din data deciziei interne definitive;

– nu retine nici o cerere individuala introdusa daca este anonima sau aceeasi cu o cerere examinata de catre curte, sau deja supusa unei alte instante internationale de ancheta sau de reglementare, si daca nu contine eelemente noi.

Si in cazul acestui for figureaza institutia tertei interventii. In afara posibilitatii ca un stat al carui cetatean este reclamat sa prezinte informatii scrise si sa ia parte la audieri in interesul bunei administrari a justitieie, presedintele Curtii poate invita orice stat care nu este parte in instanta, sau orice persoana interesata, aalta decat reclamantul sa prezinte observatii scrise sau sa ia parte la audieri.

Cand Curtea constata ca a avut loc o violare a Conventiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sau a Protocoalelor sale, iar dreptul intern al partii contractante nu permite decat in mod imperfect sa se inlature consecintele acestei violari, Curtea acorda partii lezate, daca e cazul, o reparatie echitabila. In termen de 3 luni de la data hotararii unei Camere, orice parte a cauzei poate, in cazuri exceptionale, sa ceara retrimiterea cauzei in fata Marii Camere.

In ce priveste forta obligatorie si executarea hotararilor Curtii Europene a drepturilor omului, se poate sublinia ca Inaltele Parti Contractante se angajeaza sa se conformeze hotararilor definitive ale Curtii in litigiile in care ele sunt parti si hotararile definitive ale curtii se trimit Comitetului Ministrilor, care supravegheaza punerea lor in executare.

a. DREPTUL LA VIAŢĂ

1. CAZUL GÜLEÇ CONTRA TURCIEI – Decesul unui licean în timpul unei manifestaţii neautorizate

Domnul Hüseyin Güleç, resortisant turc, s-a născut în 1954. Pe 4 martie 1991 are loc la Idil o manifestaţie care îi opune pe manifestanţi forţelor de ordine. Două persoane – dintre care fiul petiţionarului – Ahmed, în vârstă de 15 ani, fiul petentului, şi elev al liceului din Idil, au fost ucise şi alte 12 persoane au fost rănite.

La 5 aprilie 1991 petentul depune o plângere la procurorul Replublicii din Idil împotriva lui X şi a comandantului forţelor de ordine. El afirmă că fiul său a fos ucis de către forţele de ordine, care au tras asupra manifestanţilor pentru a-i împrăştia. Constatând că cererea este formulată împotriva comandantului forţelor de ordine, parchetul se declară incompetent la data de 19 aprilie 1991, deferind spre rezolvare cazul consiliului administrativ al departamentului Şirnak, în confiormitate cu legea care reglementează urmărirea judiciară a funcţionarilor. La 18 octombrie 1991, cazul consiliului administrativ al departamentului Şirnak emite o ordonanţă de ăncetare a urmăririi, pe motivul că moartea victimei a intervenit în cursul unei manifestaţii, fiind imposibil de cunoscut, vinovaţii. Ordonanţa nu-i este adusă la cunoştiinţă petentului[1].

Sesizat din oficiu, Consiliul de Stat confirmă încetarea urmăririi la 13 noiembrie 1991, argumentând imposibilitatea întreprinderii unei urmăriri judiciare împotriva unor funcţionari, dacă identitatea şi statutul lor de funcţionari nu poate fi stabilită.

La 20 ianuarie 1993 petentul se interesează la autorităţi de soarta petiţiei sale din 5.04.1991. Printr-o scrisoare din 3.03.1993 prefectura din Şirnak îi comunică o copie după ordonanţa de încetare a urmăririi şi a hotărârii Consiliului de Stat.

În petiţia sa din 16.03.1993, adresată Comisiei, domnul Hüseyin Güleç, arată că moartea fiului său a fost provocată de gloanţele trase de forţele de ordine în cursul unei manifestaţii şi denunţă imposibilitatea de a supune o plângere jurisdicţiei naţionale penale. în argumentare invocă articolul 2 al Convenţiei.

În raportul său din 17.04.1997, Comisia formulează un aviz potrivit căruia a avut loc o violare a articolului 2 (30 voturi versus 1 vot)[2].

Guvernul formulează o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne, pe motiv că petentul nu ar fi solicitat plata unor despăgubiri în faţa tribunalului administrtiv competent. Excepţia fiind ridicată pentrui prima data în faţa Curţii a fost respinsă pe motiv de prescriere (unanimitate).

Potrivit jurisprudenţei constatate a Curţii, stabilirea şi verificarea faptelor revine în primul rând Comisiei. În speţă s-au constatat : manifestaţia nu a fost una paşnică, s-au produs pagube a unor bunuri mobile şi imobile, răni jandarmilor. Faţă de actele de violenţă, forţele de ordine, prezente în număr insuficient, au făcut apel la întăriri, iar cel puţin 2 vehicile blindate au fost utilizate. Pe când conducătorul Condorului, subofiţerul Nazim Ayhan, afirmă că ar fi deschis focul trăgând în aer, mai mulţi martori afirmă că au fost trase tiruri împotriva mulţimii. Cu toate că a fost negată de guvern, această alegaţie are o bază solidă prin faptul că toţi manifestanţii raniţi au avut răni la membrele inferioare, ceea ce este în corcodanţă cu ricoşerile unor gloanţe având o traiectorie descendentă, ce puteau fi trase din turela unui vehicul blindat.

Curtea admite utilizarea forţei se poate justifica în spiritul paragrafului c al art.2, însă trebuie să existe un  echilibru între scop şi mijloace. Jandarmii au utilizat o armă de mare putere deoarece nu dispuneau de bastoane, scuturi, tiruri cu apă, gloanţe de cauciuc sau gaze lacrimogene. Această lipsă este cu atât mai gravă cu cât, regiunea Şirnak este supusă regimului stării de urgenţă, în perioada respectivă, iar producerea unor tulburării era de aşteptat[3].

În ceea ce priveşte prezenţa altor persoane înarmate în afara jandarmilor, această afirmaţie nu a fost sprijinită nici de guvern, nici de petent, şi este demonstrată şi de Comisie prin aceea că nici un jandarm nu a fost rănit de armă de foc. De altfel urmăririle intentate în faţa Curţii Siguranţei Statului din Dizarbakir împotiva proprietarului a 13 puşti confiscate după incidente şi ale căror cartuşe trase fuseseră adunate de forţele de ordine s-au finalizat prin eliberarea inculpaţilor, nici unul din ei nu participase la evenimentele litigioase.

În concluzie, Curtea consideră că forţa utilizată pentru a-i dispersa pe paricipanţi nu era necesară.

Analiza anchetei oficialilor turci atrage atenţia asupra unor lipsuri de anchetă cu incidenţă asupra rezultatului cum ar fi exemblu intrerogarea a 2 martori subofiţerul Ayhan, conducătorul Condurului, şi domnişoara Cüda Demir, care se afla în imediata apropiere a adoles-centului decedat.

În aceste condiţii, Curtea a ajuns la concluzia că ancheta nu s-a desfăşurat nici în mod aprofunat, nici de către organe independente fără participarea autorului plângerii, care nu a primit notificarea ordonanţei din 18 octombrie 1991 şi a deciziei din 13 noiembrie 1991. În consecinţă a avut loc o violare a art.2 al Convenţiei, din cauza folosirii disproporţionate a forţei, precum şi din lipsa unei anchete aprofundate cu privire la circumstanţele decesului fiului petentului, lucru consemnat cu unanimitate de voturi[4].

În baza art.50, Curtea decide să-i fie alocată petentului suma de 50.000 FF ca daune morale, şi suma de 10.000 FF cheltuieli de judeca-tă, stabilite cu unanimitate de voturi.

b) INTERDICŢIA TORTURII (art.3)

Cazul Tyrer contra Regatului Unit al Marii Britanii- pedeapsa judiciara corporala asupra unui minor in Insula Man

Anthony Tyrer este cetăţean britanic, domiciliat în Casteltown, în insula Man[5]. La 7.03.1972, când avea 15 ani, acesta este condamnat de Tribunalul pentru Tineri local, în baza legii aplicabile în insulă, la 3 lovituri de vergea pentru agresare neproocată cauzând daune corporale (împreună cu alţi 3 adolescenţi, el a rănit un elev mai mare din şcoala sa). Împotriva pedepsei el face recurs la Înalta Curte de Justiţie din Insula Man. Aceasta examinează cererea şi respinge recursul său în apel la 28.04.1972. condamnarea este executată în aceeaşi zi la postul de poliţie, în prezenţa tatălui şi a unuimedic. Condamnatul trebuie să-şi dea jos pantalonii şi slipul şi să se întindă pe o masă pe care se administrează loviturile de vergea.

Abolite în Ţara Galilor, Anglia şi din Scoţia încă din 1948, iar în Irlanda de Nord din 1968, pedepsele juudiciare corporale au fost menţinute pentru unele delicte în legislaţia din insula Man. Aceste pedepse sunt aplicabile faţă de persoanel de sex masculin cu vârste cuprinse între 10-21 ani, numărul de lovituri neputând depăşi 6 pentru un copil (10-13 ani) şi 12 pentru un tânăr.

Insula Man nu face parte din Regatul Unit dar este dependent de Coroană, având guvern, o adunare legislativă şi tribunale proprii. Guvernul britanic o consideră ca pe un teritoriu pe care îl reprezintă în relaţiile internaţionale, în concluzie îi este aplicabilă Convenţia.

În plângerea formulată la 21.09.1972, în faţa Comisiei, Anthony Tyrer pretinde că pedeapsa corporală încalcă art.3 al Convenţiei[6].

Curtea judecă fondul şi consideră că pedeapsa suferită de tânăr nu reprezintă nici “tortură”, nici “pedeapsă inumană” în sensul art.3, pentru că suferinţa pe care aceasta a provocat-o nu a atinsnivelul implicat al acestor noţiuni. În consecinţă se pune întrebarea dacă pedeapsa este degradantă.

În opinia Curţii ca o pedeapsă să fie degradantă şi contrară art.3, umilirea şi dispreţuiea trebuie să atingă un nivel deosebit şi să difere de elementul obişnuit de umilire pe care-l comportă orice pedeapsă judiciară. Aprecierea în această privinţă este relativă, depinzând de natura şi contextul pedepsei, de modalităţile de executare.

Curtea notează că legislaţia insulei Man oferă anumite garanţii, dar notează din ansamblul probelor administrate că, bătaia aplicată petentului este degradantă. Pedepsele judiciare corporale implică prin natura lor ca o fiinţă umană să procedeze le violenţe fizice asupra unuia din semenii săi ; faptul că este o pedeapsă instituţionalizată, combină caracterul procedurii oficiale cu faptul că executanţii sunt persoane străine delincventului.  Deşi petentul nu a suferit leziuni grave, sau permanente, pedeapsa sa a adus atingere demnităţii şi integrităţii fizice a acestuia, încercând angoasa de a aştepta aplicarea pedepsei. Ruşinea de a i se administra loviturile la fundul gol a agravat situaţia, dar nu acesta este factorul determinant.

Guvernul a adus în apărare teza conform căreia locuitorii insulei Man consideră bătaia cu vergeaua un mijloc disuasiv. Curtea răspunde că niciodată nu este admis să se recurgă la pedepse contrare art.3, oricare ar fi efectul lor.

În consecinţă, Curtea hotărăşte că pedeapsa suferită de Anthony Tyrer a încălcat prevederile art.3 cu 6 voturi contra unul.

c) DREPTUL la LIBERTATE şi la SIGURANŢĂ (art.5); PRIVĂRILE de LIBERTATE AUTORIZATE (art.5.1)

CAZUL BOUAMAR contra BELGIEI – Plasarea unui minor într-o casă de arest cu titlu de măsură provizorie de suprveghere

Minor la data săvârşirii faptelor, Naïm Bouamar a locuit din iunie 1977-mai 1978 în diferite centre pentru copii, beneficiind de o acţiune socailă preventivă, prevăzută de legea din 08.04.1965 privind protecţia tineretului. Din iunie 1978, în virtutea aceleiaşi legi, el a constuit în mai multe rânduri, obiectul unor măsuri judiciare.

În 1980, jurisdicţiile pentru tineri iau împtriva sa diferite măsuri provizorii printre care 9 plasări în închisoare, fiecare având o durată maximă de 15 zile. Toate aceste măsuri se înscriu în cadrul unei proceduri de urgenţă prevăzute de art.53 din legea citată, şi se bazează pe faptul că nu s-a găsit o instituţie sau o persoană fizică care să-l primească pe loc, cât şi pe comportamentul periculos al acestuia.

Între aceste plasări, jurisdicţiile pentru tineri îl încredinţau pe petent, printr-o ordonanţă de modificare a măsurii preventive, mediului său familial sau unei instituţii de observare şi educare supravegheată a statului.

În faţa Curţii de Apel din Liége, minorul contestă legalitatea unora din aceste decizii de plasare. Recursurile sale sunt declarate inadmisibile, ca fiind lipsite de obiect, deoarece el între timp şi-a recăpătat libertatea ca urmare a ordonanţelor emise de jurisdicţiile pentru tineri. Din acelaşi motiv, Curtea de Casaţie i-a respins recursurile.

La plângerea sa din 02.09.1980 adresată comisiei, Naïm Bouamar denunţă plasările sale în casele de arest şi condiţiile de recurs ; invocă art.5.1 lit.d, art.5.4 coroborat cu art.14 din Convenţie.

Litera d) a art.5.1 este singurul argument juridic pe care se poate porni acţiunea judiciară a petentului. În ea se stipulează că trebuiesc controlate respectarea regularităţii, inclusiv a căilor legale pe care se inserează detenţia. Regularitatea implică nu doar respectarea legislaţiei naţionale ci şi conformitatea măsurii luate, în scopul protejării individului de arbitrariu.

Curtea recunoaşte spiritul liberal al legislaţiei belgiene în materia delincvenţei juvenile. Aceasta exclude încarcerarea, cu excepţia câtorva situaţii enumerate în cadrul legii. În privinţa arbitrariului, curtea notează faptul că petentul a făcut un tranzit între arestul din Lantin şi familia sa, fără ca acesta să conducă la aplicarea efectivă a unui regim de detenţie. În acea perioada în Belgia nu exista o infrastructură care să pună în practică legea din 08.04.1965. De aceea o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu urmărea un scp educativ. În concluzie, a fost încălcat art.5.1, fapt votat în unanimitate de Curte.

Judecătorul pentru tineri belgian este un organ judiciar, pe care Curtea nu-i poate recunoaşte această calitate din faptul că nu sunt acordate garanţii suficiente ca de exemplu audierea persoanei în cauză şi apărarea prin avocat. În cazul de faţă nu s-a putut demonstra că avocaţii d-lui Naïm Bouamar au avut acces la dosar sau că l-au asistat la proces. În speţă s-a admis cu 6 voturi pentru, că au fost încălcate prevederile art.5.4.

În privinţa ultimului cap de acuzare, Naïm Bouamar invocă faptul că minorii, spre deosebire de adulţii plasţi în detenţie, nu beneficiază de un control al legalităţii acestei legi. Curtea estimează că tocmai caracterul protector al procedurii aplicabile minorilor furnizează o justificare obiectivă şi rezonabilă. Curtea votează în unanimitate că nu sunt încălcate prevederile art.50.

Guvernul belgian este obligat să plătească 150.000 FB despăgubiri d-lui Naïm Bouamar, şi suma de 10.000 FF cheltuieli de judecată.

d) DREPTUL la RESPECT pentru VIAŢA de FAMILIE (art.8). LUAREA de COPII în ÎNGRIJIRE de către AUTORITATEA PUBLICĂ

Cazurile O., H., W., B., R., contra Regatului Unit

Îngrijorarea pe care o produce lipsa bunăstării unor familii, duce la luarea, în virtutea legislaţiei engleze, a unor măsuri de încredinţare a copiilor petentului, autorităţii locale. Aceasta devine investită cu aproape toate drepturile, puterile şi datoriile unui părinte, şi îi revine şi dreptul de a decide dacă petenţii au dreptul să-şi viziteze copiii.

Ordonanţele judiciare obţinute de către autoritatea locală, în iulie 1976, îi încredinţează pe copiii O., H., W., B., R., ai petentului O., născuţi în 1968, 1970, 1971, 1973, 1975. Câtva timp petentul şi soţia sa pot face vizite copiilor, pe care autoritatea i-a plasat la părinţi adoptivi. Ea decide în iulie 1979, ca aceşti copii să rămână să locuiască la familia de plasament, iar vizitele părinţilor naturali să înceteze. Doi dintre copii sunt doptaţi fără ca părinţiilor să li se ceară acordul. Părinţii cer instanţei judecătoreşti, restabilirea dreptului la vizită, dar nu lei se acordă.

Comisia este sesizată la 15.12.1980. petenţii se plang de suprimarea dreptului la vizită a copiilor aflaţi în ăncredinţarea autorităţii locale, de procedura aplicată şi de recursurile de care dispun. Invocă art.6, 8 şi 13 din Convenţie.

Curtea precizează de la început, că nu este competentă să soluţioneze legitimitatea unor măsuri ca plsarea copiilor la asistenţa publică, adopţia lor sau suprimarea vizitelor părinţilor. Curtea a notat că există un amestec in dreptul petentului în viaţa sa de familie, şi respine argumentul guvernului britanic, conform căruia aceste probleme procedurale nu sunt legate de art.8.

Dacă este normal să se acorde autorităţii locale o anumită putere de apreciere, procesul său decizionalnu va putea să nu influenţeze fondul deciziei. Procesul trebuie să garanteze că interesele părinţilor naturali vor fi aduse la cunoştiinţă autorităţii, care va ţine cont de ele, şi că cei interesaţi vor putea oricând face recurs. Curtea consideră că a existat o violare a art.8 în unanimitate, pentru că părinţii naturli nu au fost implicaţi în procesul decizional al autorităţii publice.

Curtea consideră că este imposibil de prevăzut dacă fără lacunele legii, părinţii n-ar fi pierdut copii. Însă se poae estima că au pierdut o şansă egală, datorită încălcării Convenţiei. Această pierdere ca şi sentimentl de nenorocire şi frustrare pe care l-au trait necesită o reparţi acordând despăgubiri de 5.000£ lui O., 8.000£ lui R., şi câte 12.000£ lui H., W., B. pentru pagubele suferite.

e) DREPTUL la RESPECT pentru VIAŢA PRIVATĂ (art.8). PROTECŢIA împotriva VIOLENŢELOR SEXUALE

Cazul X contra OLANDEI – Imposibilitatea de a începe urmarirea penală împotriva autorului unor violenţe sexuale asupra unei minore peste 16 ani dar handicapată mintal

X bolnavă mintal, născută la 13.12.1961, locuieşte într-un camin pentru copii handicapaţi, unde urmează un tratament special. În noaptea de 14-15.12.1977, un anume B. abuzează sexual de ea. La 16.12.1977 tatal ei face plângere la poliţie prevalându-se de autoritatea sa paternă: fiica sa deşi împlinise 14 ani, nu are capacitatea mintală de a acţiona în nume personal. La 29.05.1978, Parchetul decide să nu-l urmărească pe B.pentru că victima nu a făcut plângere în nume personal, în timp util. La 12.07.1979, Curtea de Apel din Arnhem respinge recursul tatălui.

Tatăl sesizează Comisia la 10.01.1980, în nume propriu dar şi în numele lui X. el formulează numeroase reclamaţii: fiica lui a suportat un tratament degradant şi inumam (art.3), o atingere a dreptului lor la respect pentru viaţa privată (art.8), dreptul la respectul vieţii de familie (art.8), implică posiilitatea pentru părinţi să facă recursuri în urma unor violenţe sexuale suferite de copii lor, mai ales dacă tatăl este reprezentantul legal al copilului; fiica lui şi el însuşi nu au dispus de un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale (art.13), situaţia în litigiu îmbracă un caracter discriminatoriu contrar art.14.

Curtea consideră că apărarea drepturilor şi valorilor fundamentale trebuie realizate de codul penal. Aceasta nu se poate realiza pe baza art.248 ter.) din Codul Penal Olandez. Cum nici o altă dispoziţie nu asigură o protecţie concretă şi efectivă, Curtea decide cu unanimitate că X a fost victima unei încălcări a art.8 din Convenţie.

În baza art.50, Curtea decide în unanimitate acordarea lui X a unei despăgubiri morale de 3.000 de florini.

f) DREPTUL la INSTRUIRE (art.2 din Protocolul nr.1)

a. LIMBA de ÎNVĂŢĂMÂNT

Cazul “lingvistica belgiană” – Absenţa sau insuficienţa a învăţământului în limba franceză în comunele regiunii de limbă unică olaneză din Belgia

La originea cazului stau 6 cereri introduse între iunie 1962-ianuarie 1964, de către 324 locuitori din Alsemberg, Beersel, Kraainem, Anvers, Gand, Louvain şi din Vilvorde, zone considerate de lege de limbă olandeză. Populaţia lor cuprinde în proporţie variabilă francofoni.

Petenţii, părinţi ai copiilor de naţionalitate belgiană, acţionând în nume propriu, dar şi în cel al copiilor lor minori în număr de peste 800, doresc ca aceştia să primească educaţie în limba franceză. Reclamaţiile lor erau îndreptate contra unei serii de dispoziţii ale legislaţiei belgiene, şi în special contra legii din 30.07.1963 privind regimul lingvistic al învăţământului , care au abrogat 2 legi din anul 1932, încă în vigoare la introducerea primelor cereri. Reproşurile la adresa guvernului belgian privesc lipsa şcolilor de limbă franceză, a subvenţiilor şcolare, refuzarea omologării certificatelor de studii eliberate de aceste şcoli, închiderea accesului copiilor la clasele franceze existente în anumite locuri, ce-i obligă la instruirea la şcolile locale cu predare în limba olandeză, sau la migraţia spre zona capitalei sau a Walonia, ce ar aduce cu ea riscuri grave şi neplăceri.

În consecinţă părinţii denunţă violarea art.8, 9, 14 din Convenţie şi art.2 al Protocolului nr.1. Pledoaria guvernului belgian se bazează pe lipsa de autoritate a Comisiei în problema în cauză considerată de competenţă naţională. Curtea refuză argumentarea guvernului belgian considerând căsunt încălcate dispoziţii ale Convenţiei.

Curtea recunoaşte că dreptul la instruire necesită o reglementare internă dar ea nu trebuie să aducă atingere esenţei acestui dreptşi nici să lovească alte drepturi specificate de Convenţie.

Pe baza interpretării generale pe care o reţine, Curtea în baza următoarelor argumente:

  1. atât timp cât şi legile din 1932, şi cele din 1963 se opuneau creării şi subvenţionării uno şcoli care nu s-ar conforma prescripţiilor generale de ordin lingvistic;
  2. retragerea totală a subvenţiilor şcolare care întreţineau un învăţământ în altă limbă;
  3. condiţiile care sunt impuse pentru copii care nu locuiesc lângă capitală, sau în Walonia, pentru învăţământul in aceste zone;
  4. refuzul omologării certificartelor de învăţământ neconforme cu prescripţiile lingvistice în materie;

decide că este violată Convenţia, şi îşă rezervă dreptul de a cere pentru petenţii interesaţi despăgubiri echitabile în baza art.50.

b. EDUCAŢIA SEXUALĂ în ŞCOALĂ

Cazul KJELDESEN contra Danemarcei – Educaţia sexuală obligatorie în şcolile primare publice

În Danemarca, educaţia sexuală a făcut parte din programul facultativ al şcolilor publice. În 1970, parlamentul aprobă o lege prin care această materie nu mai are autonomie ci trebuie integrată în predarea altor materii, la toate nivelurile în cadrul materiilor şcolare normale, în special limba daneză, cristianismul, biologia, istoria şi instruirea familială.

În perioada în cauză, învăţământul primar dura 9 ani; un al 10-lea an precum şi anul pregătitor era facultivi.

Petiţionarii, părinţi ai copiilor şcolari, se opun educaţiei sexuale intergrate, şi prin aceasta obligatorie, preferând să-şi educe copii singuri în acest domeniu, dar cererile de dispensă sunt respinse de autorităţi.

Dl. Viking Kjeldsen şi soţia sa, Annemarie, au o fiică şi locuiesc la Varde. După ce şi-au retras copilul de la o şcoală publică din localitate şi au instruit-o acasă timp de un an, fetiţa reluând cursurile învăţământului public, în august 1972. Fetiţa este diabetică şi nu poate urma cursurile unei şcoli particulare, cea mai apropiată fiind la 19 km de casă.

Dl. Viking Kjeldsen sesizează Comisia la 4.04.1971, susţinând că educaţia sexuală, aşa cum a fost introdusă de legea din 1970 violează art.2 al Protocolului nr.1 şi invocă art.8, 9, 14 din Convenţie.

Curtea examinează sesizările din prisma celei de-a doua fraze a art.2 din Protocolul nr.1. Statul trebuie să respecte convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor în cadrul ansamblului programului de învăţământ. El trebuie să vegheze ca informaţiile caree figurează în programa şcolară să fie difuzate în mod obiectiv, critic şi pluralist. Îi este interzis să urmarească un scop de îndoctrinare, care poate fii considerat că nu respectă convingerile părinţilor.

„Educaţia sexuală tinde, înainte de orice altceva, să informeze tinerii. Indiscutabil nu pot fi excluse din partea celor care transmit inormaţia aprecieri care să încalce domeniul religios sau filozofic, căci este vorba de un domeniu unde judecarea realităţii se revarsă asupra judecăţilor de valoare. Statul încearcă să tragă un semnal de alarmă în privinţa riscurilor la care se pot expune tinerii printr-o viaţă sexuală întâmplătoare, fără a îndoctrina tinerii spre un comportament sexual determinat, aceştia având întreaga facultate de opţiune.” Deşi aceste considerente sunt de ordin moral şi aprecierea generală este că sunt binevenite, totuşi modalitatea de punere a lor în practică poate aduce atingere unor convingeri morale ale tinerilor şi ale părinţilor lor. În acest context, Curtea consideră că nu a existat o violare a art.2 din Portocolul nr.1.

O altă acuză la adresa guvernului danez este aceea că, sunt victime ale unei discriminări bazate pe religie şi incompatibilă cu art.14 din Convenţie, subliniind că legislaţia daneză permite părinţilor să-şi scutească copii de la cursurile de educaţie religioasă dar nu şi de la  cele de educaţie sexuală. Curtea examinează cererea subliniind că există o diferenţă între cele două discipline, prima exprimând doctrine şi concepte relative de la o cultură la altă, spaţial şi temporar, în timp ce ceea de-a doua exprimă simple cunoştiinţe general valabile. De aici rezultă că diferenţa invocată se sprijină pe elemente de fapt diferite şi nu încalcă art.14 (6 voturi pentru, contra 1 vot).

c. PEDEPSELE CORPORALE  în ŞCOALĂ

Cazul CAMPBELL contra REGATULUI UNIT – Pedepsele corporale în şcolile publice din Scoţia

Doamna Grace Campbell are un fiu de vârstă şcolară şi locuieşte în Scoţia. Ea se plânge de recurgerea la pedepse corporale, ca măsură disciplinară, în şcolile publice din Scoţia în special cea frecventată de fiul său, ce constau în lovirea palmei cu o curea din piele, pentru o conduită proastă, atât în timpul orei de curs, în faţa colegilor, cât şi în afara ei, de către director sau adjunctul acestuia, în biroul unuia dintre ei.

Gordon Campbell urmează cursurile şcolii catolice Sf. Matei din Bishopbriggs, regiunea Strathclyde. Serviciul academic regional respinge cererile d-nei Campbell, care doreşte să aibă siguranţa că fiului ei nu i se vor aplica o pedeapsă corporală pe motive disciplinare. În fapt, lui nu i s-au aplicat nicicând astfel de pedepse.

În dreptul scoţian învăţătorii pot folosi pedepse corporale cu moderaţie în scop disciplinar. Dacă ar aplica o pedeapsă în mod nelegal sau excesiv, arbitrar sau cu cruzime, ar fi o agresiune care poate duce la acţiuni de despăgubire sau urmărire penală.

Comisia este sesizată la 30.03.1976 fiind denunţată o violare a art.3 din Convenţie, şi aliniatului 2 art.2 Protocolul nr.1.

Curtea notează că un simplu risc de acţiuni interzise a art.3 din Convenţie poate viola acest text. Analizând art.3, Curtea nu poate încadra pedeapsa corporală din şcoli nici în tortură, nici în tratament inuman şi nici în tratament degradant –cu excepţia cazului când ar fi cauzat celor interesaţi o umilire care să atingă un minim de gravitate apreciat prin prisma circumstanţelor.

Curtea constată absenţa unor probe evidente, la copilul în cauză, a unor efecte nefaste psihologice sau de alt fel. În acest context nu s-a putut stabili o încălcare a art.3.

Examinând cazul din perspectiva aliniatului 2 al art.2 al Protocolului nr.1, Curtea aminteşte că statele contractante (inclusiv Scoţia) trebuie să respecte convingerile părinţilor în exercitarea ansamblului funcţiilor lor în materie de educaţie, învăţământ şi disciplină. În cazul de faţă părerile doamnei Campbell asupra pedepselor corporale sunt în contradicţie cu viziunea legiuitoruilui scoţian.

Curtea respinge argumentul guvernului, conform căruia politica sa de abolire treptată a pedepselor corporale ar fi suficientă pentru respectarea convingerilor părinţilor.

Curtea decide că petenta a suferit o violare a art.2 cu un scor de 6 voturi contra 1.

Doamna Campbell cere suma de 3.000£ cu titlu de indemnizaţie justă pentru cheltuielile personale făcute, o sumă suplimentară pe care nu o indică, pentru costurile suplimentare pe care le implică învăţământul copiilor ei  şi 10.856,6£, din care se scad sumele luate de la Comisie, drept ajutor judiciar, pentru cheltuielile de judecată şi taxe. Dorea de asemenea şi un angajament din partea guvernului prin care să se stipuleze că nici unul din copii ei nu vor suferi pedepse corporale în şcolile din Regatul Unit.

Curtea decide că Regatul Unit trebuie să verse, drept cheltuieli de judecată şi taxe, suma de 940£ doamnei Campbell, şi declară inacceptabile şi respinge cererile de satisfacere echitabilă pentru surplus în unanimitate.

[1] E. Decaux şi P. Tavernier ,,Cronique de jurisprudence de la Cour Europeenne des droits de l’ homme”, J.D.I, 1999, pag. 224-226

[2] R. Koerning-Joulin “Droits de l’homme” R.S.C.D.P.C. 1999, pag 384-400

[3] F. Sudre “Droit de la Convention Europeenne des Droits de l’homme”, J.C.P. 1999, nr 3, I, 105

[4] Vincent Berger “Jurisprudenţa CEDO”, ediţia 3, pag 11-15

[5] D.Bonner ”The beginning of the end for Corporal Punishment?” MLR, 1979, pag 580-586

[6] G. Cohen-Jonathan “Court Europeenne des droits de l’homme”, 1979, pag.471-473

Filed under: Analize juridice | Tagged: , , | 2 Comments »

Settlement of collective labour conflicts in Romania

Posted on April 17, 2010 by denisapatrascu

  1. Legal framework

In the end of the XIX-th century and the beginning of the XX –th century, Romania was faced to a complex process of changing.

Before the first world war, within the borders of the ancient kingdom, our country hadn’t developed to much the industry, which would have allowed the development of working class and the corresponding trade union organization.

In this condition, we could hardly talk about an “industrial legislation” as a term acknowledged by the juridical literature of that time, to provide regulation on industrial relations and guarantee the minimum wage, the freedom of association, the specific protection measures for work of women and children, although art.27 of the 1866’s Constitution guaranteed the association right and freedom of meeting.

The Unification of the country on December 1, 1918 had as a result the setting up and subsequently, for a certain period of time, the strengthening of the national unitary Romanian State and also a major influence on the economic and social potential of the country.

Romania was not any more an exclusively agricultural country; it also had industrial branches with a strong development trend and able to complete with the neighbors country’s industries having a multitude and a better organized working class.

In this context, the Parliament tried to draw out the legal framework required by the social and economic life, according to the international regulations which Romania was or was to be a party to.

The Law on the settlement of collective labour disputes, promulgated by the Decree no. 3703/September 4, 1920 and published in the Official Gazette no.122/September 5, 1920 was the first piece of legislation to meet these requirements, and it’s been subject to a lot of modification since then.

According to art.4 of this law, the collective cessation of the work on grounds related to work conditions, regardless the initiative, cannot take place before the fulfillment of a conciliation procedure, in which the workers’ representatives, the employers’ representatives and those of the Ministry of Labour should participate.

Under the provisions of art.14 and art.25 the 1920 law assimilated the collective labour contracts with the agreements reached through a conciliation and arbitration procedure in which the workers and the employers took part; thus, this first law of the Ministry of Labour regulated the collective agreements regime for 10 years.

The law of trade unions, promulgated by the Decree Regal no. 2207/April 27, 1921 and published in the Official Gazette no.41/May 26, 1921 was the second piece of legislation, meant to create the necessary framework in order to acquire the legal personality of the trade unions associations, which existed before but could not legally operate since they were not recognized.

According to art.1 in this law, which is similar to art.3 of the French law on trade unions, the professional trade unions have as a purpose the study, the defenses and the development of workers’ professional interests.

Finally, the Law on labour disputes, promulgated by the Decree no. 4558/December 31, 1929 together which the Regulation for its implementation, was published in the Official Gazette n. 15/January 20, 1930.

During the period of centrally planned economy (the socialist perioad) these laws have been abrogated, since the industrial relation could be only a social industrial relation regulated by the law (the Labour Code – Law no.10/1972), the piece of legislation being the main source of law stipulating the rights and the obligations of the employees as a consequence of performing a certain work.

After December 1989 and continued after the changes occurred in autumn 2000, the legislation needed to change at the level of new realities, and gave the employees the opportunity to uphold their claims formulated through specific means, out of which the starting of collective labour dispute, the work cessation and the strike have been often used.

A series of normative acts have been drawn up since 1989, namely the:

–   Law no.13/1991, abrogated by the Law no.130/1996 on the collective labour agreements, and this was modified by the Law no.143/1997;

–   Law no.14/1992 on salary;

–   Law no.15/1992 on the settlement of collective disputes abrogated by Law no.168/1999;

–   Law no.54/1991 on trade unions, abrogated by the Law no.54/2003;

–   Law no 31/1991 for diminishing the duration of working time under 8 hours/day for the employees who wok particular, harmful, difficult or dangerous condition;

–   Law no.6/1992 on paid holidays and other holidays of employees;

– Law no.130/1996 republished with many modifications in 1999, of collective bargaining;

– Law no.168/1999 of collective conflicts;

–  Law no.365/2001, the employer’s law; and many other Governmental Decisions which transferred an important part of industrial relations regulation from the legal regulation field to collective bargaining (in present is in Parliament from 2006 a project for modifications, still in parliamentary debate).

– Law no.53/2003-Labour Code, who suffered many modifications until present.

The Law of settlement of collective labour disputes (no.15/1991) came into force on February 11, 1991 when a massive strike of railway workers from Iasi and Timisoara took place, paralyzing the local transportation and causing incalculable damages to the national economy.

In this context, some trade unions were, from the beginning, hostile to the respective law, although its draft was discussed and debated between the Government and the trade unions for a long time.

Presenting briefly the Law on settlement of collective labour disputes, that drafts has been processed out after consultations with the experts of the International Labour Office and, as we have already mentioned, with trade unions.

Between 1991 and 1997, different issues concerning the collective industrial relations were subjects to dialogue between trade unions and employers, even if it wasn’t used very often. We should stress that the claims of the employees presented by the trade unions have not been legitimated and accepted by the employers’ organization all the times.

During this period of time, the absence of social dialogue had also certain undesirable results; this is the situation of some labour disputes which have been turned, in several cases, into strike.

A analyze of collective labour disputes occurred until 1991 to this moment should start from the following three remarks:

  • the intensification of the tripartite dialogue, which had as a result the drawing up of the Law on institutionalization of this dialogue, being proposed the setting up of Social and Economic Council as a body with important task in mediating the social conflicts and improving the current legal framework in this field (Law no.109/July 2, 1997 on the organization and operation of Social and Economic Council). Another consultative corps is the Social Dialogue Commissions; organize at beginning just in some ministry, after in all ministry and prefectures.
  • The maturation of trade union movement, generated by certain specific economic difficulties during the transition period and the amplification of certain ways of protest which have not been coordinated and led by trade unions, having as result several so-called “spontaneous strikes” or “spontaneous revolts” which infringed the legislation in force.
  • The particular political –economical context of this period.

Analyzing the statistical data, one can see that the economic difficulties to the transition period and their social effects couldn’t be influenced correspondingly neither by the social protection measures adopted now by the existing means for disputes settlement, provided by labour legislation. In other way during the electoral’s year trade unions action appear that are more intense.

In the above diagram I presented the number of collective labour disputes, declared and registered by Ministry of Labour and National Institute of Statistics.

I think is important to specific that, in reality, there were many other actions by the trade unions or by the employees, but they failed to comply with the conditions stipulated by the Law no.15/1992 and after wards by the Law no.168/1999 (they had other object that the one stipulated by the Law or they didn’t follow the procedure required) being not covered by the statistical data presented above. So in this case statistical imagine are just a first contact with reality but not the all imagine of this.

At the same time, I specify that the number of registered disputes in 1991 refers to those which took place after the adaptation of the Law nr.15/1991 (February, 11) considered at been the first period, until 1999 and the Law no.168/1999 when begin a new period, it has been organized an information and index system in the labour disputes field which has been improved in time.

From a brief analyze of social and economic reality, one can see that the number and the magnitude of the collective labour disputes have decreased since the enforcement of Law: from 216 disputes in 1991 to 195 in 1992; after that the number increased again reaching at 384 disputes in 1994 decreased gradually to 319 in 1995, 285 in 1996 and 260 in 1997; after that the number increased again at 352 in 1998 reaching a maximum of 653 in 1999, the top number for all the period, when it begins to constant decreased from 1999 to 2009.

In order to complete the analyze I included an additional indicator to the number of disputes, namely the “number of employees participating in the collective labour disputes”.

The evaluation of the indicator is quite similar to the evaluation of the first one (number of disputes), reaching a maximum in 1999-2000.

II CONCILIATION PROCEDURES

As the above data show have been registered 4.042 collective labour disputes between 1992 and 2009, in which were involved more than 7,5 million employees (the registered until 2009 is 7.508.110 employees).

The analysis of the above data underlines, in principle, the efficiency of the current collective labour disputes settlement system which, by its own definition, acknowledges not only the right to strike but also regulates some preliminary procedures meant to analyze the claims and to have as final result the complete or partial settlement of an important number of collective labour disputes before they become acute and the strike start.

It should be also stressed that the number of disputes witch have not been settled is high enough, keeping the disputes in a latent situation, without taking into account the disputes witch have been only partially settles and which can also generate sometimes different types of strike.

Also, in order to improve the mechanism of labour disputes settlement, there was the version of Law  no.15/1991 abrogated by the Law 168/1999 in witch was introduced of certain mediation mechanism as well as the reconsideration of arbitration procedure. Introductions of these procedures (mediation and arbitration) within the mechanisms of labour settlement improve and make more effective the whole system.

Concerning the procedure of labour disputes settlement, the law provides two different levels of conciliation:

CONCILIATION provided by Art.14-16 of the Law no.168/1999

In all the cases when there are conditions for starting a labour dispute within an enterprise, the trade union body or, if there is no trade union body, the elected representatives of the employees shall notify the management of the enterprise about this situation.

The notification shall be made in writing, presenting the claims of the employees including their reasons as well as settlement proposals and the management of the enterprise is obliged to receive and to register it.

The discussions between the trade unions and the employers shall be registered in a minute.

The employer is compelled to answer in writing to the trade union body or to the representatives or the employees within 48 hours since the receipt of the notification, presenting his point of view for each one of the formulated claims.

If the employer has not answered to all the formulated claims or, although he replied, no consensus has been reached, the collective labour disputes shall be considered as started and the procedure goes on to the level of conciliation.

Conciliation organized by the Ministry of Labour at the conflict of interests

If a conflict of interests starts, after fulfilling conciliation procedure, the trade union or the representatives or the employees shall notify the ministry through its local body, the territorial directorates of  labour, now part of the social benefits territorial agency, in order to continue the conciliation.

The notification, in two copies, is also submitted in writing and includes the date and the signatures; it shall also include at least the following information:

–         the enterprise in which the conflict of interests occurred (indicating also the seat, the name of director and his phone number);

–         the object of the conflict of interests (the claims)

–         the proof that the requirements of the direct conciliation have been fulfilled;

–         the indication of the persons delegated to represent the parties to conciliation.

Within 24 hours since the registration of the notification, the Ministry of  Labour gives a registration number to dispute and designates its delegate who shall participate in the conciliation, of the labour dispute; the delegate must take the following measures:

a)                      to communicate the notification to the manager of enterprise within 48 hours from his/her designation;

b)        to settle the conciliation day and to convoke the parties within seven days since the registration of notification.

The trade unions or the employees, as the case maybe, as well as the employers shall elect their delegations consisting of two to five persons providing then with a written authorization in order to participate in the conciliation.

The conciliation procedure shall be completed on day settled for conciliation, excepting the cases when the parties have mutually agreed on its continuation.

The role of Ministry of  Labour’s delegate is limited enough by the law. He verifies the powers of the parties and persuades them to act for reaching an agreement.

I deem that the opportunities to influence the parties and to settle the dispute are also limited due to limited competencies of  Ministry of  Labour’s delegate stipulated by law.

I mention that there is a number of 2-3 employees specialized in settlement of collective labour disputes in each county; these employees came mainly fro the labour legislation and remuneration offices. Unlike the employees’ delegates, who were trained in the county and abroad with the updated techniques and methods of conciliation, the employers’ delegates and especially the delegates of the Ministry of  Labour attend, only in several cases, such training courses. Many of those who attended such courses aboard left the legislation offices or requested their transfer.

The single utilized training opportunity was a regional share of experience, I which the problem of collective labour disputes settlement was only indirectly debated, such kind of meeting were rarely organized.

A strike could be declared only if all the possibilities for settlement the collective labour disputes through the above mentioned procedures have been used and if the starting date has been notified to the management board by the organizers with 48 hours before.

ARBITRATION

Arbitration as a method for collective labour disputes settlement, has been rarely used since the present of the Law no.168/1999.

The most arbitration procedures took place in 1991 by implementing the previsions of art.10 of Law no.14/1991, which stipulated that “if, on the occasion of wage negotiations for 1991, occur divergence which cannot be settled within thirty calendar days, the system of arbitration regulated by the Law no.15/1991 shall apply”.

In reality, after the end of 1991, year when 10 arbitration procedures took place, in the following years their number was insignificant, and uses the arbitration only if these are a strike. By the end of the year 2009 took place 2.

The Law 168/1999 considered arbitration like a way to stopped a conflict, but give the parties the alternative to used or not used this facultative method.

In last time this procedure became more known, for example in 2009 was 1 arbitration, which finished the interest conflicts.

If the strike exceeded 20 days and the involved parties have not reached an agreement and if the continuation of the  continuation of the strike could affect the national interests or certain  humanitarian interests, the Ministry of  Labour can request the settlement of strike by an a arbitration commission composed by three arbitrators. Every year, the Ministry of  Labour issued an order in which have been nominated the arbitrators out of the specialists in the economic, juridical, technical field as well as from other profession, after consultation with the trade unions and the employer’s organizations.

MEDIATION

In the situation in which the conflict of interest was not been settled by conciliation procedure, organized Ministry of  Labour, the trade unions and employers in agreement can to initiate the mediation procedure.

The Law no.168/199 in art.28 specifies that the mediation procedure is established in National collective Labour agreement.

If both parties accept to use the mediation procedure in 48 hours they meet to choose the mediator from the list of mediators appointed by Ministry of  Labour through its local body, the DDSSF. In this way, bout mediation labour conflicts, if the parts are agree to start mediation, in 48 hours, every part will propose a mediator list from the  mediators named by the ministry of labour, at the level at aria where it have address.

If the parts don’t set of a commune mediator at the first meeting, the procedure is stopped. In the case the part set of a commune mediator they follow the next steps:

They established the mediator by convenient.

In maximum 8 days the mediator is obligated to call both parts. The employers and trade unions will have an equal number of participants.

. The parts are obligated to put all the dates are necessary in 48 hours. If the mediator is not clear about that, he can solicit any utile information, in max. 72 hours from receipt the case.

The mediation can’t last more then 30 days from receipt the case. In other case the mediation are finishes and pass at the next level.

The mediators came mainly from the labour legislation and remuneration offices, from trade unions, and employers’ local organization, which were not trained with updates techniques and methods of mediation.

The Strike

Totally of strike from 1992 to 2009 was 345 strike, with 6.691.745 strikers, 4.089.297 man/day not working , and the media of days not worked by striker is 2,04. As years average means 20,2 strikes/year, and 393.632 stikers under the many EU states.

grafice

Filed under: Analize juridice, Politica | Tagged: , , , , , | Leave a comment »

Regimuri politice. Unicameralism vs. Bicameralism. Studiu de drept comparat

Posted on April 9, 2010 by denisapatrascu

Un subiect foarte dezbatut din timpul campaniei prezidentiale si până in prezent este reprezentat de modificarea Consitutiei României în privința renunțării la bicameralismul parlamentar si modificarea tipului de organizare guvernamentală.

O scurtă recapitulare a regimului parlamentar din România:

Intr-o definiție scolastică regimul politic reprezintă modul în care este exercitată puterea aşa cum rezultă din practica instituţională dominantă – aceasta determinând tipul de regim politic al acelui stat.

Pornind de la această definiție sunt 5 forme de regimuri politice:

  • regimul prezidenţial (S.U.A.)
  • regimul parlmentar (Marea Britanie)
  • regimul semiprezidenţial- mixt (Franţa, Austria, Portugalia)
  • regimul de adunare populara;
  • regimul marxist.

1. Regimul  prezidențial

Studiu de caz: Statele Unite ale Americii

a)     Caracteristici:

  • atât parlamentul cât şi preşdintele sunt aleşi de către popor, de aici rezultă faptul că preşedintele nu poate să dizolve parlamentul iar parlamentul nu poate demite preşedintele (cu o singură excepţie care se referă la punerea sub acuzare a preşedintelui).
  • executivul este monocefal fiind reprezentat doar de preşedinte, din acest motiv nu există un guvern propriu-zis;
  • miniştrii  sunt numiţi şi revocaţi în mod arbitral de preşedinte. Ei răspund doar în faţa preşedintelui.

b)    Principalele instituții sunt:

  • Preşedintele;
  • Parlament = Congresul,  care este format din Camera Reprezentanţilor şi Senat.
  • Miniştri =  Secretari de stat;
  • Curtea Supremă de Justiţie.
    • Președintele SUA este ales pe o durată de 4 ani iar alegerea lui se face în două etape:
    • Prima etapă: cetaţenii desemnează un numar de electori;
    • A doua etapă: electorii vor desemna o persoană propusă de partidele politice pentru a candida la funcţia de preşedinte.
      • Atributiile preşedintelui într-un regim prezidenţial sunt foarte mari:
    • Atribuţii legislative – nu are drept de iniţiativă legislativă, nu poate iniţia proiecte de legi dar poate influienţa prin „mesaje” Parlamentul (un exemplul recent este Pachetul de Legi ale Sănătății recent adoptat). Promulgă legile adoptate de Congres, își poate folosi dreptul de veto, iar în urma acestuia legea sa fie retrimisă pentru a fi rediscutată de Parlament;
    • Atribuții de politică externă și protocol: preşedintele încheie tratate internaţionale ce trebuie ratificate ulterior de Senat. Primește şi acreditează reprezentanţii diplomatici, conferă decoraţii, conferă drepturi de onoare;
    • Atribuții în domeniul apărării: este comandantul suprem al forţelor armate;
    • Atribuţii executive: numeşte si revocă secretarii de stat (sunt l3 secretari de stat, pentru fiecare domeniu). Preşedintele numeşte pe înalţii secretari federali și judecătorii de la Curtea Supremă de Justiţie cu confirmarea Senatului; Preşedintele exercită controlul asupra administraţiei publice. Fixează principalele orientări politice externe şi interne.
    • Parlamentul SUA – Congres – este bicameral fiind format din: Camera Reprezentanţilor şi Senat.
  • Camera reprezentanţilor este formată din deputaţi aleși pe o durată de 2 ani, sunt reprezentanţii ai întregii naţiuni.
  • Senatul este format din câte 2 reprezentanţi din fiecare stat membru şi sunt aleşi pe o durată de 6 ani. Senatul se înoieşte o dată la 2 ani. Reprezintă interesele statelor federale.

Funcţiile Congresului SUA:

–       exercită funcţie legislativă care se concretizează prin: iniţiativă legislativă şi adoptarea legilor;

–       funcţie executivă – adoptă proiectul bugetului de stat şi al asigurărilor sociale de stat care sunt întocmite de către executiv, precum și bugetul necesar pentru desfaşurarea activităţii preşedintelui;

–       Senatul ratifică tratatele internaţionale încheiate de preşedinte şi confirmă numirea judecătorilor de la C.S.J. – numiri făcute de preşedinte.

–       Secretarii de stat (l3) sunt numiţi şi revocaţi în mod arbitral de preşedinte și răspund numai individual în faţa şefului de stat. O data cu alegerea preşedintelui se alege şi vicepreşedintele.

–       Curtea Supremă de Justitie este formată din 9 judecători numiţi pe viaţă de preşedinte şi confirmaţi de Senat. Competenţele C.S.J.:

  • este o instanţă de apel şi recurs împotriva hotărârilot pronunţate de instanţele inferioare, este o instanţă federală.
  • Realizează controlul de constituţionalitate al legilor (care a fost realizat pentru prima dată în SUA in anul 1803  datorită litigiului Marbury versus Madison).
  • Hotarârile pronunţate de CSJ au valoare de lege, de unde rezultă că instanţa supremă este creator de drept.
  • Mijloace de control realizat de Preşedinte asupra Parlamentului:  mijloace juridice: dreptul preşedintelui de a trimite „mesaje” Parlamentului prin care îl influienţează; dreptul de veto pe care îl ridică preşedintele când refuză să promulge o lege;  Mijloace politice: folosirea lobby-ului, in special prin intermediul presiunii mass-media, prin care este influenţată legislaţia.
  • Modalitaţi de control al Parlamentului asupra Preşedintelui:  Mijloace juridice: Senatul trebuie sa ratifice tratatele încheiate de şeful de stat; Senatul confirmă toate numirile făcute de preşedinte; Congresul ratifică bugetul. Mijloce politice: mass-media, mijloc de presiune ce pot fi folosit și de Parlament.
  • Modalitaţi de control a C.S.J.realizează controlul constituţionalităţii legilor adoptate de parlament, de asemenea de către printr-o hotarâre judecătorească dată de către Instanţa Supremă se poate anula o lege adoptată de parlament. In SUA, astăzi toate instanţele de judecată pot realiza controlul de constituţionalitate al legilor.

2. Regimul parlamentar

Trasături:

  • răspunderea politică şi solidară a Guvernului în faţa Parlamentului;
  • există un executiv bicefal, reprezentat de guvern şi de şeful de stat;
  • Şeful de stat are atribuţii reduse, competenţe tradiţionale oricărui şef de stat: încheie tratate internaţionale, conferă decoraţii, titluri, primeşte şi acrediteată reprezentanţii diplomatici, promulgă legile adoptate de parlament.
  • Şeful de stat poate fi atât monarhul cât şi preşedintele, în funcţie de forma de guvernamânt
  • Preşedintele are atribuţii limitate fiind numit pe o anumită perioadă de către palament.(Ex-Germania,Italia,Israel).
  • Monarhii cu regim parlamentar- Marea Britanie, Spania,Danemarca,Suedia).
  • Întrun asemenea regim există Curţi/Tribunale Constituţionale care pe lângă alte atribuţii, efectuează  controlul de constituţionalitate a legi, în timp ce instanţele judecătorești exercită doar competenţe judiciare.

Studiu de caz: Marea Britanie

Răspunderea politică şi solidară a guvernului în faţa Parlamentului, a apărut pentru prima dată în urma unui proces îndelungat în M.B. La început minştrii nu se distingeau de Consiliul Privat al Regelui, nefiind un organ autonom. Miniştrii răspundeau individual şi penal. În anul 1714 când la conducerea regatului vine George I de Hanovra, care nu cunoştea limba engşeză şi refuză să participe la lucrarile regatului, cabinetul capătă o existenţă autonomă.  Astfel, odată cu demisia primului-ministru North (l782) vor demisiona toţi miniştrii, fiind momentul în care își asumă o răspundere individuală şi penală în faţa parlementului.

  • Primul Parlament a fost constituit în Marea Britanie în anul 1295 şi era unicameral iar din anul 1330 devine bicameral, și este format din:
  • Camera Comunelor – numai aceasta se constituia prin alegerea deputaţilor în mod direct de cetaţeni printr-un vot univeral direct, egal, secret şi liber exprimat. Deputaţii sunt aleşi pe o durată de 5 ani şi vârsta minimă de 21 ani.
    • Competenţele Camerei Comunelor:
    • exercită competenţă legislativă: are drept de iniţiativă legilativă, adoptă proiecte sau propuneri de legi, aprobă proiectul bugetului de stat şi al asigurărilor sociale de stat precum şi proiecte iniţiate de către guvern.
    • ratifică tratate internaţionale încheiate de Regină şi are importantă funcţie de control care se poate exercita prin întrebări şi interpelări adresate către parlamentari, miniştrilor;
    • dreptul la depune și adopta o moţiune de cenzură care pune în discuţie răspunderea politică şi solidară a guvernului în faţa parlamentului.
    • Are dreptul de a angajarea răspunderii guvernului în faţa parlamentului, cu privire la un proiect de lege, la o declaraţie de politică generală sau un program de guvernare.
    • Camera Lorzilor este constituită din 1.200 lorzi, împărţiţi în mai multe categorii: lorzi numiţi pe viaţă de către regină –„pairi”; lorzi ereditari; lorzi judiciari (înalţi magistraţi); lorzi ecleziastici (înalţi prelaţi ai bisericii); Camera Lorzilor este o instituţie simbol care are o competenţă extrem de redusă. Este o cameră de refleţie cu privire la proiectele sau propunerile de legi adoptate de Camera Comunelor. Principalele competenţe sunt în domeniul  legilativ, dar sunt reduse astfel: poate să iniţieze propuneri de legi, poate să ridice un drept de veto cu privire la o lege adoptată de Camera Comunelor, veto care va suspenda legea respectivă timp de un an.
    • Monarhia – Regele/Regina este o altă instituţie simbol, tradiţională a Marea Britanie. Regele în trecut, dispunea de prerogative foarte largi, în toate domeniile, în domeniul legilativ, regele putea să refuze promulgarea legii adoptate de Parlament (ceea ce nu s-a mai întâmplat de 500 de ani). Are competențe în:
    • domeniul legilativ, regele convoară parlamentul în sesiune, prin aşa numitul „Discurs al Tronului” la care Parlamentul raspunde cu un „mesaj”.
    • regele poate dizolva parlamentul, promulgă şi sancţionează legile;
    • încheie tratate internaţionale, conferă decoraţii, titluri de onoare, grade, primeşte şi acreditează diplomaţi;
    • exercită atribuţii executive alături de guvern, dar nu răspunde alături de acesta în față Parlamentului (“regele nu face nimic rău”).

Guvernul – are o structură complicată fiind alcătuit din trei formaţiuni:

  • Consiliul cel mai onorabil privat al Majestății Sale, format din oameni politici cu deosebită experiență, notorietate și cu o moralitate recunoscută, care o ajută pe suverană să-și îndeplinească îndatoririle. În prezent cu atribuții reduse, consultative;
  • Ministery;
  • Cabinetul.

Ministry – este format din 100 persoane, are 4 categorii de persoane care o compun:

  • miniştri cu portofoliu;
  • miniştri fără portofoliu;
  • secretari de stat pe lângă miniştri cu protofoliu;
  • secretari de stat pe lângă miniştri fără portofoliu.

Cabinetul – o formaţiune restrînsă cu cele mai mari atribuţii executive, condusă de primul-ministru care este întotdeauna liderul partidului majoritar din Camara Comunelor. ( În statele cu regim politic parlamentar dar fără monarhie, şeful de stat alege primul-ministru, de regulă liderul partidului majoritar).

Atribuţiile primului-ministru:

  • stabileşte orientările principale în cadrul politicii interne şi externe ale ţării.
  • este şeful armatei şi şeful diplomaţiei;
  • poate dizolva Camera Comunelor cu consimțământul Regelui/Reginei.

Atribuţiile cabinetului:

  • exercită conducerea generală a administraţiei publice;
  • întomeşte proiectul bugetului de stat şi al bugetului asigurărilor sociale de stat;
  • răspunde politic şi solidar în faţa Parlamentului.

Curtea Supremă de Justiţie este instanţa supremă în cadrul ierarhiei instanţelor judecătoreşti ca şi în celelalte state unde există sistemul de drept anglo-saxon. Hotarârile instanţei supreme au valoare de lege, fiind astfel creatoare de legi, fără a există un control al constituţionalitaţii legilor deoarece în acest stat nu există o constiuţie scrisă ci o constituţie semicutumiară formate din uzanţe, şi o serie de acte normative cu valoare constituţional: Magna Carta Liberatum (1215), Petiţia drepturilor (1628), Habeas Corpus (1679), Bill of Rights (1689), Actul de succesiune la tron (1702), Actele parlamentului (1911-1949) prin care se micşorează foarte mult competenţele Camerii Lorzilor.

3. Regimul semi-prezidențial sau mixt:

Trăsături:

  • angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului;
  • alegerea de către popor a Parlamentului şi a şefului de stat;
  • şeful de stat are atribuţii relativ largi dar întotdeauna mai reduse ca cele a unui preşedinte în regim prezidenţial;
  • are atribuţii foarte largi in domeniul politicii externe şi în domeniul apărării.

Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, însă are dreptul de a refuza promulgarea legilor în acest sens având două modalitaţi de acţiune: retrimiterea legii spre rediscutare la Parlament sau sesizarea Curţii/Tribunalului Constituţional în vederea realizării controlului de constituţionalitate al legilor. Președintele poate numi pe primul-ministru şi îl poate revoca şi la propunerea acestuia, îi poate numi pe ceilalţi membrii ai guvernului.

Guvernul exercită în principal atribuţii executive alături de şeful de stat. Primul-ministru este desemnat de către şeful de stat şi el trebuie să aibă susţinerea majorităţii din Parlament.

Parlamentul poate fi bicameral sau unicameral. Este unicameral in Filanda (având numele de Camera Reprezentanţilor  și este ales la 4 ani) şi în Portugalia (Adunarea Republicii Portugeze ales la 4 ani). Este bicameral în: Franţa (constituit din Adunarea Naţională (ales la 5 ani vot direct) şi Senat (ales la 6 ani, cu reinoirea unei jumătați din 3 în 3 ani prin vot indirect de 150.000 de  electori, numărul senatorilor a crescut in 2010 la 346 de la 321);  Austria (Consiliul Naţional şi Consiliul Federal); Iranda (Camera Reprezentanţilor si Senat).

Cele mai importante competenţe:

  • exercită funcţie legislativă;
  • importantă funcţie de control asupra guvernului prin întrebări, interpelări, adoptarea unie moţiuni de cenzură sau prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului;
  • poate pune sub acuzare pe şeful de stat.

Există Curţi/Tribunale Conștituționale ce realizează și controlul de constituţionalitate a legii și anume: Curte Constituţionale în Austria, Consiliul Constituţional în Franţa, Tribunal Constituţional în Portugalia.

4. Regimul de adunare parlamentara

Studiu de caz: Elveția.

Trăsături generale:

  • inegalitatea dintre autorităţile care exercită puterea în cadrul statului în acest sens adunarea parlamentara exercită cele mai largi competenţe în comparaţie cu celelalte autorităţi;
  • Executivul este format din miniştrii numiţi şi revocați de către adunare;
  • Atribuţiile legislativului pot merge până la anularea deciziilor executivului;
  • Adunarea numeşte pe membrii instanţei judecătoreşti supreme;

Potrivit constituţiei actuale a Elveţiei din 1874 revizuită în 2001 prevede că Adunarea Federală (parlamentul) este organul suprem al confederaţiei. Elveţia este statul care se regăsește în acest regim.

Adunarea este un parlament bicameral constituit din Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor.

Consiliul Naţional este aleasă în mod direct pe 4 ani de cetăţeni şi reprezintă interesele acestora. Consiliul Statelor reprezintă interesele structurilor federate – cantoane şi semicantoane – existând câte 2 reprezentanţi din canton şi un reprezentant din semicanton. Există 46 membrii fiind desemnaţi o dată la 4 ani.

Atribuţii sau competenţe:

  • legilative, adoptă legi, aprobă bugetului de stat, adoptă constituţiile cantonale şi a convenţiilor cantonale şi a convenţiilor dintre cantone;
  • executive (ratificarea tratatelor încheiate de către preşedintele federaţiei, luarea măsurilor pe plan extern pentru menţinerea egalităţii şi libertăţii statului);
  • atribuţii de control ale Parlamentului asupra Guvernului prin faptul că membrii acestuia sunt numiţi şi revocaţi discreţional de către Parlament.
  • există şi un contorol al Parlamentului asupra Justiţiei, numind membrii TribunaluluiFederal şi ai Curţii Administrative Federale.

Guvernul denumit Consiliul Federal este format din membrii aleşi pe o durată generală de 4 ani. La conducerea acestuia este ales unul din membrii acestuia pe o durată de un an şi se formează respecând limbile oficiale şi religiile existente precum şi coloratura partidelor politice din Parlament.

Tribunalul Federal este o instituţie de apel şi recurs împotriva hotarârilor date de instanţele inferioare, judecă litigiile care apar între cantoane, soluţioneaza litigiile privind constituționalitatea legior cantonale.

Curtea Administrativă federală soluţionează contestaţiile administrative în domeniul federal.

5. Regimul marxist

Are la bază:

  • substructura societăţii;
  • economia centralizată.

Se caracterizează prin existenţa a 4 categorii de puteri:

-Organe ale puterii de stat, exercită funcţii administrative,  de Consiliile Locale la nivel regional exercită activităţi legislative.

– Organe administrative, realizează activitate executivă (consiliul de miniștri)

-Organe ale puterii judecătoreşti (instanţele judecătoreşti)

– Organe de înfăptuire a legalităţii reprezentată de Procuratură.

Acest regim politic avea la baza mai multe principii:

  • rolul conducător al Partidului Comunist;
  • suveranitatea poporului;
  • exercitarea puterii de popor şi pentru acesta;
  • existenţa unui partid unic;
  • inexistență libertății de expresie și a inițiativei private;
  • existenţa unui organ de vârf căruia i se subordonau toate celelalte organe de stat numit în Republica Socialistă România – Marea Adunare Națională, în URSS – Sovietul Suprem;
  • existenţa unor organe care aveau un dublu rol de stat şi de partid;
  • favorizarea claselor sociale defavorizate, printr-o discriminare accentuată a intelectualilor.

Filed under: Analize juridice, Politica, Societate | Tagged: , , , , , , , , , , , | 1 Comment »

  • April 2010
    M T W T F S S
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930  

  • Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

    Join 50 other subscribers

  • Toate blogurile

    Bloguri, Bloggeri si Cititori

  • NetworkedBlgs

%d bloggers like this: