Dezechilibrele Codului de Dialog Social

Pornind de la definitia democratiei – (în traducere literală „conducere de către popor”, din grecescul demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere”) regim politic care se bazează pe voința poporului si având ca principii de bază votul universal si vointa natiunii– dialogul social este parte componenta a coagulării voinței națiunii.

Perioadele de recesiune economică trebuie să intensifice acțiunile de dialog social atât bipartit cât și tripartit, în vederea găsirii celor mai bune soluții pentru protecția drepturilor salariaților.

Din păcate modificările aduse de Legea 61/2011-Codul de Dialog Social creează blocaje la nivelul utilizării constructive a mecanismului dialogului social de la desemnarea participanților la el, până la capacitatea acestora de negociere. Dispariția contractului unic la nivel național – singurul izvor de drept care stabilea criteriile de protecție a unor categorii de salariați în caz de concediere colectivă – este doar unul din exemple. Prima concediere colectiva de impact, cea de la Jucu a aratat limitările acestui act normativ.

Aceasta lege mamut include reglementarile care se regaseau anterior in legea sindicatelor (L.54/2003), legea patronatelor (L356/2001), legea contractelor colective de munca (L.130/1996), legea conflictelor de munca (L.168/1999), legea de organizare a CES-ului (L.109/1997).

Nu spun ca anumite lucruri nu trebuiau sa fie modificate, dar in sensul cresterii dialogului social nu a transformarii acestuia intr-un element de décor subordonat executivului. Multe lucruri au fost luate cu preluate in noua reglementare din legile pe care le abroga (mentionate mai sus), dar exista niste diferente majore care schimbă ireversibil principiile libertății oganizațiilor sindicale și patronale dar si a echilibrului de forte intre partenerii sociali care se repercuteaza asupra raportului de forte la nivelul negocierii individuale angajat-angajator, având multiple consecințe economice și sociale, ce ne vor afecta pe fiecare dintre noi:

–         disparitia contractului colectiv de munca unic la nivel national. Pentru cei mai putin cunoscatori sistemul juridic al dreptului muncii se bazeaza pe 2 izvoare: cel normativ si cel conventional, ceea ce face ca dreptul muncii sa poata avea o flexibilitate mai mare decat alte ramuri de drept. Izvoarele conventionale sunt contractele colective si individuale de munca si pornind de la modelul francez au o structura piramidala. Până acum vârful piramidei (cel mai larg aplicabil) era contractul colectiv de munca unic la nivel national, care avea un set primordial de drepturi suplimentare celor reglementate de legislatia muncii, dar bazal pentru negocierile contractelor colective inferioare: ramura, grup unitati, unitate si contract individual de munca. Acum structura piramidala se pastreaza fara a mai avea un varf aplicabil tuturor, contractual de ramura fiind inlocuit cu cel de sector de activitate (modificarea priveste doar denumirea). Prin renuntarea la contractul colectiv de munca unic la nivel national se rupe structura pe care s-a bazat sistemul dreptului muncii românesc, pentru că limitele drepturilor negociate nu se mai aplică tuturor și aici mă refer la salariul minim pe economie, coeficienții de ierarhizare ai acestuia (care nu se mai regăsesc nicăieri, astfel spre ex. dispare obligativitatea plății la o valoare dubla a celor angajati pe studii superioare fata de muncitorul necalificat), durata suplimentara a concediilor de odihnă pentru anumite situații, zilele libere pentru evenimente ale familiei etc.

–         implicarea admistratiei publice in dosarul de reprezentativitate al organizatiilor sindicale si patronale, incalcandu-se Conventia OIM nr.87/1948 privind libertatea sindicală si Conventia 98/1948 privind dreptul de organizare şi de negociere colectivă. Acesta trebuie să rămână apanajul exclusiv al puterii judecătorești, orice ingerință a puterii executive în aspectul  stabilirii cine e reprezentativ și la ce nivel duce la dispariția libertății acestor organisme.

–         negocierea salariului minim de către un nou organism: Consiliul National Tripartit pentru Dialog Social condus de primul-ministru!!! Libertatea negocierii colective deși garantată prin art.41 alin.(5) al Constituției este profund încălcat prin includerea puterii executive in negocierea salariului minim pe economie. Guvernul are pârghiile juridice ale stabilirii prin hotărâre de guvern a salariului minim garantat în plată, implicarea lui într-o negociere dintre sindicate și patronate pentru salariul aplicabil pieței private încalcă orice principiu al economiei de piață.    

–         acordarea ministrului muncii a dreptului de a putea extinde la nivel național prevederile unui contract colectiv de muncă la nivel de sector de activitate. Cum rămâne atunci cu art. 41 din Constituție care garantează libertatea alegerii profesiei, dreptului la muncă și garantarea obligativității convențiilor negociate de PĂRȚI?! Imi aleg o profesie și datorită statutului socio-economic pe care îl oferă acea profesie, cu drepturile și obligațiile ce rezidă dintr-un contract pe care EU l-am negociat.  Uite ca de acum, UN TERȚ, ministru, va stabili pentru mine dacă mi se aplică prevederile negociate de alții, în contextual socio-economic al acelei ramuri de activitate, fără a se stabili prin lege niciun criteriu sau cheie de control, putere discrețională a executivului fără contraforță legală…

–         deși avem o profesie liberal reglementată juridic, acea de mediator, prin această lege se crează un corp profesional distinct acela al mediatorilor și arbitrilor conflictelor colective de muncă, inclusi in Oficiul de Mediere si Arbitraj de pe lânga Ministerul Muncii, fără a se stabili implicarea partenerilor sociali în elaborarea normativelor ulterioare. Nu înțeleg dacă formula “de pe lângă” (nu știu de ce dar mă duce cu gândul la un animal de pe lângă casa omului) exprimă o modalitate de subordonare sau coordonare…

Calul troian si criza euro

     Criza euro apare ca o fireasca consecinta a aparitiei monedei unice in 2000. Statele membre ale Uniunii Europene nu sunt, cum nici oamenii nu sunt la fel. Economiile lor (pe care se bazeaza si arsenalul militar si diplomatic) au pornit de la starturi diferite, unele sunt foste puteri coloniale, altele au traversat perioada crahului din anii ’30 mai usor (scaderea economica a UK a fost de 23% fata de 46% SUA si 44% Germania in 1933), sau pe care efectele celei de-a doua confragratii mondiale le-a afectat mai putin (Franta vs. situatia Italiei), tari care au primit ajutoare si stergeri de datorii postbelice si suport la reunificare (Germania).

      Perioada razboiului rece a reprezentat pentru EU 15 o situatie de reasezare a economiei, bazata atat pe consumul intern hiperstimulat cat si patrunderea pe noi piete (cei 4 tigri asiatici (un simplu ex.) au reprezentat pentru piata europeana o resursa ieftina dar si o piata de desfacere pentru produse de lux, cam ceea ce este azi Rusia si satelitii sai).

      Grecia are un parcurs atipic, pentru ca a devenit membra a UE la presiunea Frantei (gen. de Gaulle nu a acceptat o Europa fara patria democratiei participative), demonstrand la Consiliul din iunie 2000 (Consiliul Euro) ca indeplineste toate criteriile economice (rata inflatie, deficit bugetar, datorie publica, rata de schimb valutar).

      Aceste lucruri au fost infirmate de un audit al Comisiei din 2004, cand s-a apreciat ca cifrele au fost optimizate, deficitul bugetar datorat investitiilor militare fiind pentru anul de referinta 1999 (anul de raportare al zonei euro) 3,38% fata de limita maxima de 3%.

       La prima vedere aceasta pare o informatie cel putin ciudata, ca abia in 2004 sa se observe o diferenta cand Grecia a inregistrat o adancire a deficitului public de la an la an (-3,7% in 2000, -4.5% in 2001, -4,8% in 2002, -5,6% in 2003, -7,5% in 2004). Nici dupa audit situatia Greciei nu s-a schimbat, aceasta continuand sa aiba deficit mare, acoperit de imprumuturi de pe piata bancara europeana la rate de dobanda avantajoase pentru banci, ceea ce a condus evident la o crestere a indatorarii iar defictul ajungand in 2008 la -9,8% iar din 2009 acesta avand deja 2 cifre (15,8% fiind si maximul atins). Primul an insa in care inflatia Greciei intra in marja este 2007, dar anul electoral (anticipat) 2008 a determinat cresterea inflatiei la 4,24%.

     La 1 ianuarie 2002 cand Grecia a introdus oficial moneda euro, rata de schimb a fost fixata la 340.750 drahme = 1 euro, an in care inflatia Greciei a ajuns la 3,91% depasind marja stabilita din primul an.

     Important de observant si rata de crestere a valorii obligatiunilor lansate de guvernul elen: de la o valoare de piata de 4,53% in iulie 2007, la 1,78% in iulie 2009 (cand brokerii au cumparat tot ce era pe piata in mai putin de 2 ore), la 26,5% in iulie 2011, cand s-a vorbit prima oara de un bailout pentru Grecia. Acesta a fost unul din motivele de ingrijorare ale sistemului bancar la bailout-ul propus de Nicholas Sarkozy si Angela Merkel. 50% din ceva insa e mai mult decat 100% din nimic. BRD este una din bancile surpaexpuse in Grecia prin pierderea a 48% din valoarea sa de piata in ultima luna.

      Ce a insemnat asta insa pentru grecul de rand? Ca economiile lui au scazut, dar au crescut costurile de viata cu aproximativ 43% in mai putin de 10 ani. Cu un salariu minim de 877 euro are costuri ale vietii ceva mai mari decat cele ale unui francez al carui salariu minim este de 1365 euro sau al unui neamt cu 1758 euro. Asta a dus inevitabil la o crestere a ratei de indatorare a populatiei.

      Pe de alta parte Grecia nu mai este o destinatie de business dupa intrarea in zona euro, costurile fortei de munca fiind mai ridicate decat in cele din imediata vecinatate. Singurul generator de locuri de munca (26% din locurile nou infiintate fiind in acest sector) fiind turismul cu o pondere de 18% in PIB (in 2010).

     Alegerile anticipate din noiembrie 2009, la jumatatea mandatului (alegerile fiind in 2007), au readus socialistii lui Papandreou la putere (dupa o lunga opozitie), electoratul bazandu-se pe promisiunile de renegociere a Acordului cu UE si FMI, dar rezultatul a fost un pachet de masuri de austeritate pentru scaderea deficitului bugetar, fara a reduce si rata somajului (16,3% in iulie 2011).

     Fireste ca acestea nu sunt masuri populare nicaieri in lume, iar populariatea partidului socialist a scazut sub 27%. Din punctual de vedere al presedintelui de partid, Papandreou si-a jucat singura carte pe care o avea, presand cu referendumul cancelariile europene care au negociat pachetul de austeritate deplasand principiul suveranitatii nationale catre cel al sigurantei si stabilitaii monedei unice. Acum isi preseaza rivalii politici, conservatorii de la Noua Democratie (al carui presedinte i-a fost coleg de camera in timpul facultatii) sa intre alaturi de el la guvernare intr-un guvern de unitate nationala.

      Grecii obisnuiti vor avea un drum lung pana la reintoarcerea bunastarii in conditiile aprobarii planului german-francez, iar presiunile politice elene nu vor schimba foaia de parcurs.

       Guardian a reamintit astazi de calul troain grec care a intrat in zona euro. Calul troian nu a aparut insa in 2011 si nici in 2009 ci in 2000 cand Comisia a inchis ochii la neindeplinirea marjelor economice stabilite pentru siguranta zonei euro si a ratei de indatorare a populatiei (catre bancile cu profit externalizat in Franta, Austria si Germania). Cand o banca nu isi calculeaza corect riscurile va pierde mai devreme sau mai tarziu, doar marja de timp facand diferenta dar nu si finalitatea.

%d bloggers like this: