Denisapatrascu's Blog

Mondializarea, progresele tehnologice şi evoluţia demografică antrenează mutaţii ale economiilor şi ale pieţelor muncii, generând insecuritate. Răspunsul principal al Uniunii Europene la provocarile sociale ale mondializarii este Strategia de la Lisabona revizuită. S-a născut astfel un concept nou: acela de flexicuritate (flexicurity) care exprimă raportul dintre flexibilitatea angajatorilor (precum şi a lucrătorilor) şi securitatea lucrătorilor.

Flexicuritatea înseamnă, practic, flexibilizarea pieţei forţei de muncă (în sensul liberalizării accesului şi a ieşirii de pe piaţă, modernizarea legislaţiei muncii, stimularea participării categoriilor defavorizate – tineri, femei, persoane în vârstă) simultan cu creşterea securităţii în faţa riscurilor sociale (condiţii de muncă mai sigure, prelungirea vieţii active în condiţiile formarii profesionale pe toată durata vieţii). Suma celor 2 principii implică dezvoltarea capacităţii de adaptare a lucrătorilor și a angajatorilor și poate contribui la o gestionare pozitivă a schimbarilor intervenite pe piața muncii.

Este importantă implicarea partenerilor sociali şi a societăţii civile în vederea găsirii celor mai bune soluţii pentru asigurarea accesului tuturor grupelor defavorizate pe piata muncii (femei, tineri si persoane virstnice).  Dar pentru un rezultat sustenabil pe termen lung este necesară atragerea a noi parteneri de dialog: autorităţile locale şi regionale, organizaţii neguvernamentale, întregul sistem educaţional şi mediul academic. De asemenea este nevoie de îmbinarea politicilor economice, de ocupare și educaționale pentru implementarea principiilor flexicurității.

Întrucât fiecare stat membru are o situație diferită pe piața muncii, e foarte important faptul ca acestea să adopte cele mai potrivite măsuri pentru a implementa flexicuritatea în raport cu situaţia specifică de pe piaţa muncii. Flexicuritatea nu mai este un concept ideologic, ci unul pragmatic.

Conceptul de flexicuritate propune o abordare mai flexibilă a procedurilor de angajare şi de concediere în legislaţiile naţionale privind munca. Dar presupune totodată și schimbarea abordării rigide a practicilor de pe pieţele muncii din statele membre ale Uniunii Europene, folosind drept baza modelul danez. Reformele legislaţiei privind contractele de muncă ar permite o tranziţie mai uşoară de la un loc de muncă la altul, ar oferi mai multe oportunităţi pentru lucrători să progreseze în cariera lor, precum şi mai multe investiţii în pregătirea continuă a personalului.

Flexicuritatea oferă un echilibru între drepturile şi responsabilităţile lucrătorilor şi companiilor, precum şi ale autorităţilor publice: toţi factorii au datoria de a contribui la ocuparea forţei de muncă, la dezvoltarea societăţii şi la creşterea durabilă. Flexicuritatea nu semnifică reducerea nivelului de securitate a unui grup în favoarea unei securităţi sporite pentru alt grup, ci accentuează valorificarea interacţiunii pozitive dintre flexibilitate şi securitate.

In prezent în Uniunea Europeanaă flexicuritatea este definită plecând de la patru elemente:

–      dispoziții contractuale suple (atât din punct de vedere al angajatorului cat si al angajatului);

–      politici active pe piața muncii care să permită lucrătorilor să facă față schimbărilor rapide, perioadelor de șomaj și tranzițiilor spre noi locuri de muncă;

–      sisteme fiabile și bine adaptate de învățare pe tot parcursul vieții pentru garantarea capacitații de adaptare și aptitudinilor angajatului;

–      sisteme de securitate socială moderne care să acorde ajutorul unui venit adecvat care să sprijine mobilitatea pe piața forței de muncă.

Un element esenţial al flexicurităţii îl reprezintă securitatea socială, care trebuie privită din perspectiva garantării securităţii parcursului profesional ca rezultat al reangajării şi o nouă delimitare a responsabilităţilor statului şi partenerilor sociali.

Securitatea socială în cadrul flexicurităţii trebuie sa vizeze deopotrivă:

–         ameliorarea competenţelor individuale în vederea adaptabilităţii pe piaţa muncii pe întreaga durată a parcursului profesional;

–         garantarea concilierii vieţii profesionale cu responsabilităţile familiale, în condiţii egale atât pentru femei cât și pentru bărbaţi;

–         securizarea eficientă a persoanelor excluse temporar sau definitiv de pe piaţa muncii. Iar aici vorbim despre garantarea unei serii de aspecte fundamentale existenţei care trebuie să fie acoperite în fiecare situaţie: sănătate, locuinţă, pregătire, comunicare, mijloace de existenţă, etc. Acest ultim aspect constituie o condiţie esenţială a dinamismului şi adaptării individuale.

Termenul securitate aşa cum este înţeles în cadrul conceptului de flexicuritate reprezintă o extindere semnificativă  a frontierelor tradiţionale ale securităţii sociale, fie că o definim de o manieră analitică conform dispoziţiilor Convenţiei OIM 102[1], fie de o maniera funcţională, potrivit obiectivelor, conform Recomandării Consiliului European 92/442[2].

Analiza comparativă a sistemelor de protecţie socială din statele membre, din punct de vedere funcţional, demonstrează că exista o serie de domenii care nu intră în domeniul clasic al securităţii sociale, care însa sunt în prezent asimilate. De aceea, atunci când abordam problematica acoperii pe care trebuie să o ofere astăzi protecţia socială pentru a răspunde necesităţilor colective sau individuale, constatăm că aceasta trebuie să se adreseze unor domenii mult mai largi decât celor cărora li se adresa în mod obişnuit. În plus faţă de ramurile clasice ale securităţii sociale, accesul la o locuinţă, pregătirea profesională de baza şi formarea profesională de-a lungul întregii vieţi, accesul la credite, mobilitate, structuri de consiliere, mijloace de comunicare şi informare, pot fi tot atâtea domenii de analizat.

Instrumentul clasic al securităţii sociale îl reprezintă solidarizarea anumitor riscuri, considerate social legitime şi care au ca efect plata unei indemnizaţii compensatorii sau de înlocuire.

Alături de solidarizare, dezvoltarea serviciilor de interes general participă la politica de regularizare şi structurare colectiva a timpului şi spaţiului, fundamentale într-o societate flexibilă. Previzibilitatea şi omogenitatea orarului structurilor şcolare, de transport sau alte servicii publice pot contribui la susţinerea angajatorilor şi salariaţilor în organizarea flexibilă a timpului de muncă şi sunt indispensabile pentru concilierea vieţii profesionale şi vieţii private.

Pe lângă acestea există şi alte instrumente care contribuie la această organizare a timpului și spaţiului social, familial cu activitatea lucrativă, ca de exemplu partajarea in mod egal a timpului de supraveghere a copiilor între părinţii separaţi aşa cu este reglementat în dreptul belgian.

Alegerea instrumentelor de solidaritate (preferinţa acordată de exemplu în anumite cazuri solidarizării riscurilor iar în alte cazuri serviciilor de interes general) reflectă întotdeauna un compromis social asupra responsabilităţii statului, angajatorului, lucrătorului sau cetăţenilor în general. În perspectiva flexicurităţii există deci o largă plajă de discuţii şi negociere asupra instrumentelor de utilizat şi asupra solidarităţii care caracterizează societăţile europene. Şi aici mă refer la negocierea cadrului protecţiei colective care să răspundă nevoilor fundamentale ale individului dar în acelaşi timp să ofere răspuns şi necesitaţilor din plan economic. Iar în acest cadru să fie definite ulterior instrumentele care răspund cel mai bine nevoilor individuale eterogene.

În ceea ce priveşte actorii securităţii sociale, cadrul clasic include guvernele şi partenerii sociali. Însa odată cu extinderea noţiunii de securitate, este extinsă şi categoria actorilor prin includerea de exemplu a reprezentanţilor societăţii civile, în scopul identificării la fiecare nivel de intervenţie a actorilor semnificativi (“capability of voice”).

Un alt factor cheie pentru reuşita unei politici de flexicuritate o reprezintă alegerea nivelului adecvat de către guvern pentru definirea si punerea sa in aplicare. In acest sens pentru a răspunde provocărilor enunţate la Lisabona, cadrul conceptual al flexicurităţii ar trebui să fie negociat la nivel european. La acest nivel ar trebui să fie reglementate elementele fundamentale ale unui pact între flexibilitate şi securitate şi elaborarea unor elemente de bază ale flexicurităţii (concept, indicatori, etc.) care să permită tuturor actorilor să traseze strategiile proprii. În absenta unei viziuni clare asupra elementelor pe care securitatea  socială trebuie să le acopere există riscul apariţiei unor noi compromisuri cu privire la angajarea responsabilităţilor intre stat, angajatori, lucrători şi societatea civilă.

Perioadele de criză financiară obligă la gasirea unor noi alternative pe piața muncii. Creșterea șomajului crește cererea pe piața muncii, zonă deficitară până in anul 2008 în România, dar obligă la creșterea performanței nu doar a celor aflați în căutarea de locuri de muncă ci și acelora care doresc să-și-l păstreze.

În ajutorul lor însă trebuie să vină un complex de acțiuni care să lucreze concertat, pornind de la îmbunătăţirea educaţiei și formării profesionale iniţiale și continue, până la găsirea unor soluţii pentru modernizarea sistemelor de securitate socială (asistență și asigurări sociale).

În acest moment atenţia decidenților guvernamentali trebuie să se îndreapte spre politicile privind relaţiile de muncă, flexibilitatea pieţei muncii, scăderea costului locului de muncă, modernizarea sistemului de protecţie socială, eliminarea barierelor pentru a obţine un loc de muncă pentru tineri şi a păstra pe piaţa muncii lucrătorii în vârstă.

Avem nevoie de un cadru legal pentru munca ocazională, prin care să se asigure protecție socială la cumularea unui număr minim de ore prestatate pe lună (cineva care lucrează cel puțin 10 ore/săptămână să aibă dreptul la ajutor de șomaj), de asemenea pentru acest sistem să funcționeze avem nevoie de un cadru fiscal mai puțin birocratic (în Ungaria spre exemplu încă funcționeaza sistemul timbrelor valorice, numărul acesta aplicat de angajator reprezentând confirmarea unui număr de ore de activitate prestată, iar valoarea plătită de acesta la momentul achiziționării unui timbru reprezentând contribuțiile sociale plătite pentru minim o oră de muncă[3] prestată).

Principalele elemente definitorii ale flexicurităţii, pe care ar trebui să le aibă în vedere România, in contextul atingerii obiectivelor Strategiei Lisabona, sunt urmatoarele:

• disponibilitatea angajamentelor contractuale, furnizând flexibilitate adecvată atât pentru angajaţi, cât şi pentru angajatori într-un raport echilibrat cu securitatea şi cu ofertele de dinamizare. De asemenea, este necesara revizuirea periodică a legislaţiei  pentru asigurarea protecţiei forţei de muncă, în cayul de față completarea Codului Muncii.
• asigurarea de drepturi adecvate pentru angajaţi în toate tipurile de contracte.
• modernizarea prevederilor referitoare la pensii şi la alte forme de protecţie socială, prin găsirea unor formule în care sunt luate mai bine în considerare  noile forme de muncă şi pauzele în carieră (un sistem de asigurare voluntară pentru pilonul I și II de pensii precum și sistemul asigurărilor de șomaj sau al celor pentru accidente de muncă și boli profesionale mai puțin rigid,).
• implementarea de sisteme moderne de securitate socială pentru asigurarea sprijinirii adecvate în timpul absenţei de pe piaţa muncii (venit de compensație care să ofere un minim de existență) şi pentru facilitarea mobilităţii pe piaţa muncii (bonusuri atractive la mutarea cu peste 50 km față de reședință pentru un loc de muncă).
• promovarea unor legături mai bune între protecţia socială, învăţarea pe tot parcursul vieţii şi politicile pieţei muncii astfel încât acestea să se sprijine reciproc (pornind de la programa școlară continuând cu susținerea burselor locale pentru profesiile deficitare în localitatea respectivă).
• găsirea unor sisteme de protecţie socială adecvate pentru toţi şi asigurarea de stimulente şi asistenţă pentru găsirea unui loc de muncă. Sprijinirea veniturilor trebuie însoţită de drepturi şi obligaţii corelate cu oportunităţile de angajare şi formare profesională.
• sprijinirea schimbării mentalității de la securitatea locului de muncă la securitatea ocupării prin  politici active pe piaţa muncii, învăţarea pe tot parcursul vieţii şi pregătirea profesională;
• suținerea angajatorilor pentru crearea de locuri de muncă noi, iar în zonele în care rata șomajului este mai mare decât cea națională inclusiv pentru păstrarea locurilor de muncă prin deductibilități fiscale, suport pentru microîntreprinderi, întreprinderi mici și mijlocii pentru obținerea de credite în condiții avantajoase. Susținerea angajatorilor care angajează șomeri de termen lung și persoane aflate în grupurile de risc de a intra în această categorie (tineri absolvenți, persoane peste 50 de ani) prin suportarea de către stat a contribuțiilor sociale pentru aceste locuri de muncă pe o perioadă egală cu perioada de șomaj (12 luni).
  

  ---

[1] Convenţia privind securitatea socială (standarde minime), nr. 102/1952, http://www.ilo.org/public/english/protection/secsoc/areas/legal/conv102.htm

[2] http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:31992H0442:EN:HTML

[3] Valoarea minimă a unei ore de muncă este stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel național, în cazul în care nu există contract colectiv de muncă la nivel de ramură, altfel se aplică valoarea prevăzută de cel din urmă.

Filed under: Analize juridice, Politica | Tagged: criza financiara, flexicuritate, program social, protectie sociala, securitate sociala, somaj | 1 Comment »