Un pas inainte spre ratificarea Conventiei de la Istanbul privind violenta impotriva femeilor de catre România

12648_10151197361087259_827375777_nLa începutul acestei luni a fost adoptat de Guvernul României Memorandumul privind semnarea Convenţiei de la Istanbul pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice la propunerea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi Ministerului Afacerilor Externe.

Acesta face parte din parcursul stabilit de Planul de Măsuri al Strategiei Naţionale pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie 2013-2017, aprobată prin HG nr.1156/2012, care la punctul 2.1. prevede ratificarea Convenţiei de la Istanbul pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, având termen limită anul 2015. Vă amintiţi campania de promovare a acestei stategii pe care am susţinut-o si Caravana „Violenţa în Familiei Nu trebuie sa te lase rece” care a traversat 38 de oraşe din România.

Obiectivele Convenţiei sunt acelea de a: proteja femeile împotriva tuturor formelor de violenţă şi de a preveni, de a urmări în justiţie şi de a elimina violenţa împotriva femeilor şi violenţa domestică; contribui la eliminarea tuturor formelor de 552261_10151233850172259_1980230820_ndiscriminare împotriva femeilor şi de a promova egalitatea substanţială între femei şi bărbaţi, inclusiv prin împuternicirea femeilor; a proiecta un cadru cuprinzător, politici şi măsuri pentru protecţia şi asistenţa tuturor victimelor violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice; de a promova cooperarea internaţională în vederea eliminării violenţei împotriva femeilor şi violenţa domestică; a furniza sprijin şi asistenţă organizaţiilor şi agenţiilor guvernamentale de aplicare a legii pentru a coopera în mod eficient în vederea adoptării unei abordări integrate pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice.

În vederea asigurării implementării efective a dispoziţiilor sale convenţia stabileşte un mecanism de monitorizare special prin desemnarea unui (unor) organism(e) oficial(e) desemnat(e) pentru coordonarea, implementarea, monitorizarea şi evaluarea politicilor şi a măsurilor de prevenire şi combatere a tuturor formelor de violenţă, obligând statele ratificante să aloce fondurile bugetare necesare respectării drepturilor femeilor şi de a lua măsurile legislative şi administrative pentru implementarea adecvată a politicilor, măsurilor şi programelor integrate pentru prevenirea şi combaterea tuturor formelor de violenţă.

Definirea termenului de „violenţa împotriva femeilor” este înţeleasă drept o încălcare a drepturilor omului şi o formă de discriminare împotriva femeilor şi va însemna toate acţiunile de violenţă de gen care rezultă în, sau care sunt probabile a rezulta în, vătămarea sau suferinţa fizică, sexuală, psihologică sau economică cauzată femeilor, inclusiv ameninţările cu asemenea acţiuni, coerciţia sau deprivarea arbitrară de libertate, indiferent dacă survine în public sau în viaţa privată; iar prin „violenţa domestică” va însemna toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care survin în familie sau în unitatea domestică sau între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima.

Pentru detalii textul Convenţiei de la Istanbul http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/convention-violence/convention/Convention%20210%20Romanian.pdf

Abuzul și neglijarea copiilor în România. Studiul național realizat de Salvați Copiii

    salvati copiiVa recomand un studiu realizat de Salvați Copiii privind violenta educationala. Deși target-at de 2 focus grupuri/nivel școlar (primar, gimnazial, liceal), cu o creștere însa in cazul numărului de gospodarii (1436 la nivel național)  poate reprezenta un punct de plecare pentru dezbaterea referitoare la stilul ales de multi dintre romani în a-și educa copiii.
Deși titlul poate induce temerea ca avem o națiune de violenți  raportul arata ca între 70 și 90% dintre părinţi afirmă că implică copilul /copiii în activitățile desfășurate în familie, iar 83% dintre copii apreciază că au o relaţie bună sau foarte bună cu părinţii (sau cu persoanele care au grijă de ei) și 95% afirmă că acasă se simt în siguranța  81% dintre părinti afirmă că nu sunt de acord cu utilizarea violenței fizice atunci când un copil greșește, 38% dintre aceștia afirmă că, în ultimul an, au „urecheat sau lovit cu palma” copilul /copii, iar principalele pedepse sunt interzicerea accesului la calculator (47% din cazuri), neacordarea permisiunii de a ieși afară la joacă (31%) sau restricţionarea accesului la televizor (6%). 48% dintre părinţi afirmă că, în familia lor, copilul este pedepsit doar în situaţii excepţionale atunci când greșește, 12% că este pedepsit de fiecare dată, iar 40% că nu este sancţionat niciodată.  81% dintre părinţi afirmă că nu sunt de acord, în nici un caz, cu utilizarea bătăii ca mijloc de corecţie, iar 82% dintre aceștia afirmă că nu își bat niciodată copilul /copiii. 19% dintre părinţi afirmă că „au folosit ameninţări pentru a convinge” copilul să îi asculte, comparativ cu 34% dintre copii declară același lucru. Incidenţa utilizării bătăii, ca mijloc de corecţie, la nivelul populaţiei de părinţi din România (la care se adaugă alte persoane care au în îngrijire copii) este de aproximativ 18%.  32% dintre copii apreciază că sunt întotdeauna sau în cea mai mare parte a timpului vinovaţi atunci  când sunt pedepsiţi de părinţi, iar alţi 38% că uneori sunt de vină alteori nu, în timp ce procentul cumulat al celor care afirmă că, de regulă sunt pedepsiţi fără nici un motiv este de aproximativ 7 procente.

Este important de remarcat că față de studiul realizat în 2001 se constată o reducere semnificativă a abuzului verbal de la 24-38% la 3-5%, în timp ce abuzul fizic ușor s-a păstrat relativ constant (38%), dar cel grav a fost vizibil redus -bătăia cu diverse obiecte s-a redus de la 10% la 2%, în timp ce bătaia care lasă diverse urme a scăzut de la 6% la 2%.

    Faptul ca 68% dintre părinţi afirmă că sunt ajutaţi, în diferite măsuri, de copii la treburile casnice, în timp ce 32% menţionează că aceștia din urmă nu participă niciodată la aceste activităţi – il consider ca fiind o modalitate de responsabilizare a acestora, principiul educarea prin responsabilizare se regaseste in multe din societatile protestante. Marea majoritate a părinţilor (96%) apreciază că școala este frecventată cu regularitate de copilul/copiii lor. Exploatarea copiilor a scăyut de la 9% în 2001 la 2% în 2012.

    Interesanta este insa modalitatea in care privesc copii mediul scolar: majoritatea copiilor apreciază pozitiv timpul petrecut la şcoală, în cazul celei de a doua opţiuni sunt întâlnite aprecieri precum: indiferent (29%), emoţionat (22%), timid (16%) încordat (10%), nesigur (9%) sau îngrijorat (6%). Ceea ce conduce la ideea ca majoritatea copiiilor nu se simt in largul lor la scoala, ceea ce ar trebui sa reprezinte un element de analiza pentru atractivitatea atat a curriculei scolare cat si a mediului scolar in ansamblul atat de asociatiile parintilor cat si de Ministerul Educatiei. La fel in cazul raspunsurilor privind violenta scolara exercitata de profesori,  avand  in vedere faptul ca 7% dintre copii afirmă că sunt bătuţi, 33 % că sunt jigniţi, iar 86% că sunt certaţi de profesori atunci când greşesc. 4 % dintre părinţi afirmând că s-a întâmplat ca unul dintre copii să vină acasă bătut, iar 0,54% dintre părinți declară că  unul din copii a fost abuzat sexual. Din păcate abuzul sexual a crescut de la 0,1% in 2001 la 0,5% în 2012.

In raport cu informatiile pe care parintii le au cu privire la anturajul copiilor, majoritatea părinţilor afirmă că agreează (89%) și cunosc (90%) prietenii copilului. În ceea ce privește vârsta acestora, 66% dintre părinţi afirmă că prietenii sunt copii de aceiași vârstă, 14% că sunt de vârste diferite, 9% că sunt exclusiv membri ai familiei (copilul nu are prieteni în afara familiei), 8% că aceștia sunt din toate categoriile de vârstă și 3% că prietenii copilului sunt adulţi.

Există însă un segment de părinți consistent care afirmă ca își lasă copiii uneori nesupravegheați (27%), dar 65% dintre copii afirmă că familia lor „știe tot timpul ce fac”, iar 8% că sunt foarte rar sau niciodată supravegheaţi  de părinţi – 86% dintre aceștia afirmă că „știu întotdeauna unde și cu cine își petrec copiii timpul liber”, iar 11% că „știu unde și cu cine se duce copilul /copiii, dar nu verifică”, 3% dintre părinţi afirmă că „s-a întâmplat ca unul dintre copii să lipsească /fugă de acasă”.

Un semnal de alarmă ar trebui să fie informațiile privind accesul la mâncare al copiilor  pe care nu l-aș încadra neapărat la neglijare, cât la resurse limitate de acces la alimentație de calitate și suficientă pentru nevoile de dezvoltare ale copiilor de către familiile lor: 8% dintre copii apreciază că mâncarea de acasă este „bună”, însă este insuficientă, iar 18% că se  întâmplă să meargă la culcare deși le este încă foame. Procente mai mici, în jurul valorii de 2% (dintre copii) afirmă că au suferit, iarna trecută, de frig din cauză că nu au avut încălţăminte potrivită, iar alţi 1% că s-a întâmplat să fure pentru a mânca. Neglijarea medicală atinge cote alarmante, 34% dintre copii afirmând că se întâmplă să nu fie văzuţi  de doctor atunci când sunt bolnavi, iar pentru 13% părinții nu cumpără medicamente atunci când sunt bolnavi. Față de 2001 însă neglijarea a scăzut de la 62% la 45%.

Imaginea aparține Salvați Copiii.

Rezumat după prima lună

La reluarea mandatului de secretar de stat, acum o lună, am vorbit de subdimensionarea departamentului de asistență socială. Este o problemă a întregii administrații, chiar dacă la nivel macro, din analize per capita nu avem puțini funcționari, cred, ca distribuirea lor este reala problemă. Totuși, cu acești oameni – deloc mulți, care au trecut prin 5 reorganizări și schimbarea a 6 miniștrii într-un an, se fac politici publice în domeniul social.

Reprezentanții unui for economic internațional au vorbit frumos ieri despre eforturile vizibile în rezultatele limitate de dead-line-uri din ultimele 3 săptămâni dar mai ales de calitatea echipei actuale. Iar când spun echipă, ea are un colaj de fețe, unele obosite iar altele dezamăgite, dar pe care în această lună le-am văzut zâmbind la unison cu câteva ocazii.

Unul din ele a fost organizarea zilei de 1 Iunie în cadrul ministerului. 33 de copii ai personalului din minister, 21 de copii din centrele de plasament Sf. Ana și Cireșarii de la DGASPC Sector 5 și 48 de copii de la Școala 141- sector 5 (clasele I și a VIII) au fost miniștrii muncii pentru o zi. Au propus legi pentru organizarea timpului liber al copiiilor, pentru organizarea Zilei Bunicilor, pentru alimentație sănătoasă și educație atractivă.

Zilele acestea am avut discuții privind capacitatea noastră de a ne implica și altfel în viața comunității. Și de această dată am văzut acea sclipire în ochi care îmi dă speranță că administrația nu e total plafonantă. Asistența socială nu înseamnă doar hârtii, legi sau răspuns la petiții, dar la nivelul ministerului adesea cam aici s-a oprit. Întâlnirea cu oamenii pentru care faci politicile publice e uneori mai relevantă decât multe studii seci cu diagrame pe care le uiți după nici o săptămână. A fi în slujba cetățeanului trebuie să fie egal cu a fi în sprijinul oamenilor.

În această lună am avut 187 de întâlniri, uneori și 18 pe zi. Ședințe operative, dezbateri, analize privind legile aflate în curs de elaborare, rezolvări punctuale de aspecte administrative, unele lăsate în așteptare de 4-5 luni dar și audiențe. Deocamdată rezultate nu pot oferi, decât mici victorii de etapă.

Vorbeam de întâlnirile cu oamenii care provin din grupurile țintă ale asistenței sociale: persoane cu dizabilități, copii aflați în dificultate, tineri ieșiți din sistemul de protecție a copilului după împlinirea vârstei de 18 ani, mame singure, victime ale violenței în familie, romi. Aceste categorii se regăsesc în chintila persoanelor cele mai sărace din România.

Nu știu de ce, dar în mentalul colectiv dizabilitatea e încă ceva tabu. Parcă nu trebuie să știi că există oameni pentru care a te încheia la șireturi poate fi o problemă pe care nu o pot rezolva singuri. V-ați gândit că există o legătură între inexistența rampelor pentru fotolii rulante în școli (și acum nu vorbesc doar de intrarea în școală, dar și accesul la etajul al 2-lea unde se află clasa/ laboratorul în care ar trebui să învețe un copil în fotoliu rulant) și gradul scăzut de educație pe care multe din persoanele cu handicap din România îl au? Și de aici un lung șir de alte inadevări și sincope în integrarea pe piața muncii. Apoi există dificultăți culturale la nivelul angajării. O persoană cu dizabilități absolvent de 2 facultăți, s-a înscris la a 3-a pentru că nimeni nu i-a dat o șansă să se angajeze. Interviurile la care a participat s-au finalizat cu umilințe, doar pentru că e altfel. Odată angajat e nevoie să ajungă zilnic la birou. Asta presupune accesibilitate pe traseu dar și la locul de muncă, iar orașele din România sunt total unfriendly cu persoanele cu dizabilități. Sper să putem demara schimbarea și la acest capitol.

A spune că sunt mulți șomeri fără dizabilități care au nevoie de locul ală de muncă este nu doar politically incorrect dar înseamnă că nu vedem întreaga imagine: sunt peste 700.000 de persoane cu handicap și 2.703.000 persoane au probleme de sănătate și limitări funcționale în România iar la nivel mondial sunt peste 1 miliard. Un accident (de mașină/ motocicletă/ antrenament sau o cădere dintr-un cireș) te poate aduce într-un scaun cu rotile și atunci perspectiva asupra acestor lucruri va fi alta. Iar obligația de plată a contribuției la Fondul pentru Persoane cu Handicap în cazul neangajării unui număr de minim 4% de persoane cu handicap din total salariați nu arată o creștere a ratei de angajare a acestora. De altfel rata ocupării persoanelor cu handicap în România este una din cele mai mici din UE. Cultura pentru angajare nu se poate face doar coercitiv în lipsa unor campanii de conștientizare și informare la nivelul întregii populații nu doar a angajatorilor.

Anul acesta Londra va găzdui la sfârșitul lui august Jocurile Paralimpice (Olimpiada Persoanelor cu Dizabilități). Lotul olimpic al României pentru Paralympics este format din 9 persoane (cea mai numeroasă echipă de până acum) care s-au calificat la atletism, paraciclism, haltere, natație și tenis de masă. Poate nu știați dar printre ei se află și triplul campion mondial la paraciclism și vicecampionul olimpic de la Beijing, Eduard Novak.

Popularizarea Jocurilor Paralimpice și mândria de a ne auzi imnul intonat și la aceste jocuri olimpice este poate cea mai bună campanie de conștientizare că persoanele cu dizabilități reprezintă o resursă umană nevalorificată la întregul potențial în prezent în România. Dar asta trebuie să se schimbe.

Vorbim de incluziunea romilor și de soluții de creștere a ratei de educație și angajare formală. Fără servicii complementare pentru familie o femeie romă, devenită mamă încă din adolescență nu va putea să-și continue școala iar ea și copiii ei vor rămâne – într-un elipsoidă a neputinței – dependenți de familia lărgită, adesea victime ale violențelor domestice dar mai ales dependenți de prestațiile sociale oferite de stat.

Creșe, grădinițe, centre de zi pentru copii și vârstnici dependenți sunt indispensabile pentru ca populația de vârstă activă să poată chiar fi activă pe piața muncii. Într-un cuvânt servicii sociale. Asta trebuie să facem, deși serviciile sociale sunt mai dificil de realizat, iar comunitatea locală trebuie să se implice și ea, acordând și de la bugetul local o parte de finanțare și locații pentru a le înființa.

%d bloggers like this: