Denisapatrascu's Blog

@Cartile Mariei – Raftul Denisei

O promisiune e o promisiune chiar facuta printre emoticoane pe un chat. Motiv pentru care, fara a avea pretentia unei recenzii, voi incerca sa va conving de ce merita sa fie citita cartea lui J.W. Goethe, „Afinitatile elective”.

Nu… cu siguranta electiv nu are intelesul pe care t-showrile de seara ne ingurgiteaza sa-l vedem… electiv tine de alegere, care uneori e dictata de ceea ce spunem adesea, preluand din engleza, ca e “chimie”.

Un roman clasic de iubire pe care nu stiu insa cati din generatia mea ii mai dau o sansa. Numele autorului blocheaza… cam asta fac in general clasicii germani. Stim despre ei ca-s docti, profunzi si  greu de inteles… parca mai mult decat toti ceilalti clasici la un loc… Iar noi asa stim: ce e german e bun, ca e vorba de masini, de Panzere, de respectul pentru o uniforma anume promovata recent pe o scena. Totusi nu am uitat oare arta germana? Cand spunem despre cineva ca e prea profund intr-o exprimare nu il comparam intr-o ironie aroganta cu Schopenhauer? Cand evitam elegant o invitatie la Ateneu de teama ca ne intalnim cu dramatismul lui Bach? De ce ne inhiba clasicii germani, mai mult sa zicem, de cei rusi?

Subiectul ramane totusi „Afinitati elective”… un roman de iubire mai putin clasic, in care reflectiile unei societati nepregatite sa accepte altfel de relatii se simt la fiecare cuvant. Nici astazi toleranta fata de altfel de relatii nu e prea mare, sa dam exemplul relatiilor gay. De altfel, pentru generatia tabloidelor, cand divorturile cu pliciul se fac la televizor (sau oricum dar la TV sa fie), s-ar putea sa para imposibil de acceptat cu demnitate ca celalalt s-a indragostit altfel si altcumva de o alta persoana.

Nu am sa fac comentariu sportiv, desi recunosc ca nu am mai citit de mult unul de calitate, din perioada in care gazetele de profil nu se ocupau de comisii parlamentare si documente care amintesc de istorii mai vechi cu biletele roz… Deci nu am sa va spun ce a zis ala, cum a replicat aia… daca vreti sa aflati asta cititi cartea…

Am sa va spun insa ca un roman ca al lui Goethe te face sa te regasesti in fiecare personaj in etape din viata ta. S-ar putea chiar sa te suprinzi ca intelegi tumultul unei pasiuni a unui cuplu pe care nu-l aprobi. Zambesti… si iti amintesti cand o despartire pe care nu ti-ai dorit-o, facea ca fiecare coincidenta sa fie un semn, si unul de bun augur,  la fel ca paharul cu monograma EO… Eduard si Ottilie…

Sentimentele si trairile umane sunt atemporale, de la  acea “chimie”, la vanitatea de a fi cel care are ultimul cuvant, de la neresemnarea ca imbatranesti, la puterea de a te regenera dupa ce ai pierdut tot ce parea important la un moment dat. Toate la un loc le veti regasi la Goethe intr-o maniera care te face prezent intr-o scenografie care pare viata insasi.

Merita sa dati o sansa o sansa acestei carti, sa o luati din raft si sa o cititi! Va doresc lectura placuta!

@Cartile Mariei

Filed under: Recenzii cărți |