Tendinţele ocupării în 2014

imagesPotrivit raportului „Global Employment Trends 2014” publicat pe 20.01.2014 de Organizaţia Internaţională a Muncii, situaţia ocupării la nivel mondial este inegală şi fragilă, existând semne încurajatoare ale revenirii economice, inclusiv în zona Africii Sud-Saharie, într-un ritm mai accelerat decât a ultimilor 3 ani. Din păcate, acest ritm nu este suficient pentru a absorbi dezechilibrele majore de pe piaţa muncii care s-au acumulat în ultimii ani. Astfel, numărul persoanelor fără un loc de muncă a crescut cu aproape 5 milioane în 2013, ajungând la 202 milioane de persoane. Raportul prognozează că, pentru a absorbi noii intraţi pe piaţa muncii, ar fi nevoie de 42 milioane locuri de muncă noi, anual.

Necesarul de locuri de muncă pentru a acoperi întreaga populaţie activă, creată în perioada 2008-2013 a ajuns la 62 milioane de locuri de muncă, incluzând 32 milioane persoane aflate în căutarea unui loc de muncă adiţional, 23 milioane de persoane descurajate şi care nu mai caută locuri de muncă şi 7 milioane de persoane inactive din motive economice care preferă să nu participe la piaţa muncii.

De asemenea, creşterea salariului a fost într-un ritm lentă ceea ce conduce la limitări ale cererii agregate care, împreună cu limitările creditării, rămân problemele nerezolvate ale crizei financiare.

Tendinţele sunt îngrijorătoare, arătând că situaţia economică mondială nu are capacitatea de a crea noi locuri de muncă, pentru a acoperi noile generaţii de nou intraţi pe piaţa muncii (42,6 milioane/persoane/an) dar şi a celor a căror vârstă de pensionare a crescut, numărul total de şomeri ajungând la peste 215 milioane în 2018, în condiţiile creării a 40 milioane de noi locuri de muncă anual. În prezent, 45% din noii şomeri provin din Asia de Est şi de Sud, urmată de Africa Sub-Sahariană şi Europa, iar din economiile emergente, America Latină a contribuit cu mai puţin de 50.000 din şomeri, aproximativ un procent din creşterea totală a şomajului înregistrată în 2013.

La fel ca şi în anii precedenţi, în 2013 şomajul îi afectează în mod disproporţionat pe tineri. OIM estimează că aproximativ 74,5 milioane de persoane cu vârsta cuprinsă între 15 şi 21 de ani erau şomeri în 2013, cu aproape un milion mai mult decât în 2012, ceea ce duce rata globală a şomajului în rândul tinerilor la 13,1%. În ţări precum Spania şi Grecia rata şomajului în rândul tinerilor rămâne peste pragul de 50% şi sunt puţine semne de îmbunătăţire în pofida îmbunătăţirii economiilor celor două ţări, durata medie a şomajului fiind de 9 luni Grecia şi 8 luni în Spania. În Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Caraibe, Sudul Europei şi părţi din America de Sud dezechilibrul şomajului în rândul tinerilor este istoric şi dificil de soluţionat.

Există şi veşti bune, deoarece se observă îmbunătăţiri ale reducerii sărăciei în rândul salariaţilor cu 2.7%, precum şi în ceea ce priveşte formele vulnerabile de ocupare precum munca la negru sau joburile informale. Totuşi 375 milioane lucrători (11.9% total salariaţi) trăiesc cu mai puţin de 1.25 $ / zi şi 839 milioane salariaţi ( 26.7 % total salariaţi)  trăiesc cu mai puţin de 2$/zi, ceea ce reprezintă un progres faţă de începutul anilor 2000 când numărul celor care aveau mai puţin de 1.25$/zi era de 600 milioane respectiv 1.1 miliarde persoane cu 2 $/zi.

În privinţa muncii informale ratele rămân mari, 20% în Europa de Est şi CIS, 50% din total locuri de muncă în America Latină dar ajunge spre 70% America Centrală şi 90% din Asia de Sud şi Sud Est.

Strategia propusă de raport pentru recuperarea locurilor de muncă de durată, combină măsuri pe termen scurt (politici macroeconomice și de ocupare, formare profesionala) cu unele pe termen lung, pentru a aborda dezechilibrele de lungă durată. O astfel de stategie ar reduce în ţările G8 şomajul cu 1.8% până în 2020, ce ar reprezenta 6.1 milioane de noi locuri de muncă. Riscurile indirecte ale nefolosirii resursei umane în aceste ţări pe lângă costurile sociale ridicate (aprox. 0.6% PIB în 2011) sunt pierderea competenţelor profesionale şi dezinteres faţă de piaţa muncii, cu costuri considerabile pentru întreaga economie. O dublare a cheltuielilor publice (1.2% PIB ţări OECD) ar crea 3.9 milioane noi locuri de muncă în Uniunea Europeană şi ţările dezvoltate, ceea ce demonstrează o dată în plus legătura dintre politicile publice, cheltuileile publice şi îmbunătăţirea echilibrului pe piaţa forţei de muncă.

Dreptul la ședere peste 3 luni într-un stat membru vs. dreptul la expulzare

Declarația purtătorului de cuvânt al Comisiei Europene, dl. Jonathan Todd referitor la dreptul Statelor Membre de a expulza cetățeni europeni din alt stat membru, dacă după 3 luni, de la stabilirea într-un stat membru nu au un loc de muncă sau mijloace de a se întreţine, trebuie nuanțată.

Potrivit prevederilor Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, acest drept, pentru o perioadă mai lungă de trei luni, rămâne supus anumitor condiţii.

Astfel, solicitanţii trebuie: ori să fie angajaţi într-o activitate economică (la un angajator sau ca liber-profesionişti); ori să aibă resurse suficiente şi o asigurare de sănătate pentru a avea certitudinea că nu vor deveni o povară pentru serviciile sociale ale statului membru gazdă pe durata şederii lor (statele membre pot să nu specifice o sumă minimă pe care o consideră suficientă, dar trebuie să ţină cont de situaţia personală); ori să urmeze cursuri profesionale în calitate de cursanți să aibă suficiente resurse şi o asigurare de sănătate, pentru a avea certitudinea că nu vor deveni o povară pentru serviciile sociale ale statului membru gazdă pe durata şederii lor; ori să fie un membru al familiei unui cetăţean al Uniunii care se înscrie într-una dintre categoriile menționate.

Cetăţenii Uniunii Europene care întrunesc cerinţele anterioare pentru acordarea dreptului de şedere sau a dreptului de şedere permanentă şi membrii familiilor acestora beneficiază de tratament egal cu cetăţenii ţării gazdă din zonele vizate de tratat. Totuşi, statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la asigurare socială în primele trei luni de şedere persoanelor altele decât angajaţii sau liber-profesioniştii şi membrii familiei acestora. De asemenea, statele membre gazdă nu sunt obligate, înainte de dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutor de întreţinere pentru studii, inclusiv pentru cursuri de formare profesională, sub formă de granturi sau credite pentru aceste persoane. Membrii familiei, indiferent de naţionalitatea lor, vor avea dreptul de a se angaja în activităţi economice în slujba unui angajator sau ca liber-profesionişti.

Cetăţenii Uniunii Europene sau membrii familiilor acestora pot fi expulzaţi din statul membru gazdă din motive ce ţin de politica publică, siguranţa publică sau sănătatea publică. Decizia de expulzare nu se poate lua din considerente economice sau alte elemente generice de discriminare (precum naționalitatea). Măsurile care afectează libera circulaţie şi şedere trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să fie bazate exclusiv pe comportamentul personal al persoanei în cauză. Acest comportament trebuie să reprezinte o ameninţare suficient de gravă şi de pregnantă, care afectează interesele fundamentale ale statului, astfel, condamnările anterioare pentru infracţiuni nu justifică în mod automat expulzarea. De asemenea, în cazul în care documentele de intrare folosite de către persoana respectivă au expirat, aceasta nu constituie un temei juridic suficient pentru expulzare.

Directiva prevede obligația în sarcina statului membru ca înainte de a lua o decizie de expulzare, acesta să evalueze mai mulţi factori, cum ar fi durata cât a fost rezidentă persoana în cauză, vârsta acesteia, gradul de integrare şi situaţia familială din statul membru gazdă, precum şi legăturile cu ţara de origine. Numai în situaţii excepţionale, din considerente prioritare ce ţin de siguranţa publică, se pot emite ordine de expulzare pentru un cetăţean al Uniunii Europene, dacă acesta a locuit timp de zece ani în ţara gazdă sau dacă este minor.

Persoana căreia i se refuză permisiunea de intrare sau de şedere într-un stat membru trebuie anunţată cu privire la decizia respectivă în aşa fel încât aceasta să îi poată înţelege conţinutul şi efectele. Temeiul deciziei trebuie comunicat, iar persoana în cauză trebuie informată cu privire la căile de atac pe care le are la dispoziţie. Cu excepţia situaţiilor de urgenţă, subiectului deciziilor respective trebuie să i se acorde cel puţin o lună pentru a părăsi statul membru.

În niciun caz nu se pot emite ordine de excludere pe viaţă. Persoanele vizate de ordinele de excludere pot solicita reanalizarea situaţiei după trei ani. Directiva prevede, de asemenea, o serie de garanţii procedurale. Mai concret, persoanele în cauză au acces la o evaluare judiciară şi, dacă este cazul, la o evaluare administrativă în statul membru gazdă.

Statele membre pot adopta măsurile necesare pentru refuzul, încheierea sau retragerea oricărui drept conferit de Directiva 2004/38/CE în cazul abuzului de drepturi sau în caz de fraudă, cum ar fi căsătoriile de convenienţă.

Sursa: Comisia Europeană

 

Asimilarea stagiului de cotizare in grupa I cu cel in conditii speciale, respectiv grupa II cu cel in conditii deosebite

19Astăzi a fost aprobat de Camera Deputaţilor, în calitate de cameră decizională, proiectul de modificare al Legii nr.263/2010 privind sistemul de pensii publice care are ca obiect de reglementare asimilarea stagiului de cotizare realizat anterior datei de 1 aprilie 2001, de salariaţii care au desfăşurat activităţi încadrate, conform legislaţiei anterioare, în grupa I de muncă, cu stagiul de cotizare în condiţii speciale de muncă.

Motivarea acestei iniţiative parlamentare este aceea de a elimina discriminările create de Legea nr.263/2010 pentru această categorie de pensionari. Efectul direct al acestei iniţiative constă în reducerea cu până la 13 ani a vârstei standard de pensionare.

Astfel a fost completat art.55 alin.(1) cu lit. a1 având următorul conţinut: conform tabelului nr. 1 în situaţia persoanelor care au realizat stagii de cotizare în grupa I de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, cu excepţia celor realizate în activităţile care, conform prevederilor art.30 alin.(1), sunt încadrate în condiţii speciale.

Tabelul 11

Stagiul de cotizare realizat în

conditii speciale (ani împliniţi) Reducerea vârstei standard de pensionare cu:
Ani Luni
6 3
7 3 6
8 4
9 4 6
10 5
11 5 6
12 6
13 6 6
14 7
15 7 6
16 8
17 8 6
18 9
19 9 6
20 10
21 10 6
22 11
23 11 6
24 12
25 12 6
26 de ani şi peste 13

De asemenea, a fost modificat şi art.158 alin.(1) din Legea nr.263/2010 prin asimilarea muncii în grupa a II-a cu anterior datei de 01.04.2001 cu cea de stagiu în condiţii deosebite. Astfel noul text al art.158 alin.(1) este următorul: “perioadele de vechime în muncă realizate în grupa a II-a de muncă până la data de 1 aprilie 2001 constituie stagiu de cotizare în condiţii deosebite, în vederea reducerii vârstelor de pensionare”.

Istoricul regimurilor sanctionatorii ale delicvenţei juvenile

Articol publicat în vol VI-2013 al Revistei Studii şi Comunicări, Academia Română   SCAN0001

Curentul criminologic de la Chicago considera că noţiunea de delicvenţă este relativ nouă, iar delicvenţa juvenilă – un fenomen social nou. În motivare sunt aduse argumentele: restrânsa utilizare a conceptului înainte de sec. XIX şi apariţia instanţelor pentru minori abia la sfârşitul sec. XX.

Se acceptă existenţa acestor fapte încă din cele mai vechi timpuri, dar se arată că acestea nu au fost considerate întotdeauna ilegale şi nu au fost denumite ,,delicvente”.

Delicvenţa juvenilă este la fel de veche ca şi modalităţile de maltratare şi victimizare a copilului. Asemenea practici au culminat cu infanticidul – uciderea deliberată a copilului – o practica regulată în societăţile antice. Din Orientul Mijlociu, la Roma, până la societăţile celte şi scandinave, copiii nou-născuţi erau aruncaţi în râu, sacrificaţi în cadrul unor ritualuri religioase. Au fost descoperite oase de copii sacrificaţi, în zidurile clădirilor  construite pe toată perioada existenţei civilizaţiei umane cunoscute, începând cu anii 7000 i.e.n până în 1843 e.n..

Încă din cele mai vechi timpuri au existat reglementări privind regimul de sancţionare a delicvenţilor minori.

 Antichitatea

În dreptul antic se făceau, în anumite situaţii, diferenţieri de tratament între minori şi adulţi. Legislaţia Chinei antice prevedea posibilitatea ca minorii sub 7 ani să fie iertaţi de pedeapsă de către împarat, daca nu se făceau vinovaţi de trădare. Pentru această infracţiune ei erau castraţi. În Grecia antică, minorii beneficiau de un tratament special. Platon (427-347 i.e.n.) arăta că un copil, întocmai ca şi un nebun care a săvârşit un omor, putea fii exilat pe timp de un an, iar în caz că nu respecta termenul exilului, pedeapsa se transforma în închisoare timp de 2 ani. Aristotel (384-322 i.e.n.) scrie că minorul se pedepsea doar în caz de ,,omucidere cu voinţă”[1].

Dreptul roman în epoca celor XII Table (sec.V i.e.n.) constituie o evoluţie în privinţa condiţiei juridice a minorului delicvent ; legea romană făcea distincţie între puber şi impuber, primul având o răspundere diminuată. Un exemplu elocvent este oferit de Ion Peretz în ,,Originile Dreptului Roman” astfel, dacă puberul în caz de furt, putea fii omorât de către victimă după ce era bătut cu nuielele, pentru aceeaşi faptă impuberul era doar bătut cu nuielele şi trebuia să plătească despăgubiri prin cei care exercitau autoritatea părintească asupra lui. Legiuirea lui Iustinian prevedea că minorul până la 7 ani este incapabil şi nu răspundea penal, între 7-14 ani răspundea doar dacă a făcut fapta cu ,,pricepere”, la 18 ani era vârsta tinereţii depline şi după 25 ani era asimilat adultului.

În legiuirile barbare limita de la care minorul răspundea penal era la împlinirea vârstei de 12 ani, iar în dreptul canonic la 7 ani[2].

Evul mediu şi Renaşterea

Primele legiuiri româneşti care se referă la sancţionarea minorilor au fost ,,Cartea Românească de Învăţătură” (1646, Iasi) editată de Vasile Lupu şi ,,Îndreptarea Legii” (1652, Târgovişte) a lui Matei Basarab. În aceste lucrări minorii sub 7 ani sunt consideraţi incapabili şi nu răspund penal, celor între 7-14 ani li se aplicau pedepse uşoare, iar baieţii între 14-20 ani şi fetele între 12-25 ani beneficiau de o micşorare a pedepsei[3].

În ,,Legiuirea lui Caragea” (1818) minoritatea îşi păstrează aceleaşi limite. Până la 7 ani minorul nu răspundea penal, între 7-14 ani ,,se osândeşte după împrejurări la bătaie sau la închisoare în vreo mănăstire”. La segmentul de vârstă între 1-5 ani se făcea diferenţiere de clasă socială (fii de boier nu sunt supuşi bătăii) ; între 14-20 ani pentru infracţiunile care aveau prevăzută pedeapsa cu moartea pentru infractorii majori, maximul pedepsei admis era 10 închisoare. O particularitate a acestei legi este creerea posibilităţii pentru nevârstnici (20-25 ani) de a cere domnitorului ,,iertarea vârstei”[4].

Sub influenţa iluminiştilor apar în a doua parte a secolului XVIII-lea, lucrări ce vor juca un rol important în evoluţia ştiinţelor penale. Una din cele mai importante lucrari aparţine lui Cesare Bonesana Beccaria, ,,Dei Delitti e dele pene” (1764), în care autorul pledeaza cu convingere pentru ,,ridicarea omului împotriva violenţei” şi a sistemului inchizitorial, subliniind importanţa prevenirii delictelor şi rolul pedepselor[5].

La rândul său, Jeremy Bentham în lucrările sale ,,An Introduction to the Principles of Morals and Legislation” (1780) şi ,,Panopticon: or the Inspection House” (1787) dezvoltă principiul utilitarismului, pledează pentru o umanizare a sistemului penal şi anticipează reforma sistemului execuţional penal[6].

Aceste opere juridice magistrale ar fi fost lisite de suport practic dacă nu s-ar fi ţinut cont de ele la reactarea Codului Francez din 1791 bazat pe principiile egalităţii în faţa legii şi legalităţii sancţiunii. Reproşul care i se aduce acestui cod este ignorarea circumstanţelor în particularizarea pedepselor şi a motivelor care determina criminalitatea. Delicventul minor beneficia de acelaşi tratament ca şi majorul, bolnavul era tratat ca şi cel sănătos.

Concepţiile criminologice apărute în epocă aduc schimbări şi în codurile moderne româneşti – Condica Criminaliscească a lui Ion Sandu Sturdza, (1826) şi Condica Criminală a lui Barbu Ştirbei, (1852). Se renunţă la pedeapsa bătăii, se ridică limita răspunderii penale la 8 ani, iar pentru minorii între 8-15 ani puteau fii pedepsiţi doar dacă se dovedea premeditarea. În acest caz durata pedepsei era între 3 luni- 3 ani şi se executa într-o mănăstire, dacă nu se dovedea premeditarea erau încredinţaţi părinţilor pentru îngrijire, supraveghere şi sub răspunderea civilă a acestora. Minorii între 15-21 ani răspundeau necondiţionat. Alte inovaţii erau: separarea în închisori a minorilor de majori, crearea unei jurisdicţii speciale pentru această formă de delicvenţă, individualizarea pedepselor.

 Epoca modernă

Primul Cod Penal Român apărut în 1865 reglementează tratamentul penal aplicat minorilor. Până la vârsta de 8 ani nu răspund penal, între 8-15 ani se prezumă lipsa de pricepere care înlătură caracterul penal al pedepsei, putându-se face proba contrară. În prima situaţie sunt încredinţaţi părinţilor spre educare, sau sunt trimişi la o mănăstire fără să se depăşească 20 de ani. Tinerii între 15-20 ani beneficiază de o reducere a pedepsei, dar răspund   penal necondiţionat. Acest cod reglementează creerea unor instituţii de reeducare a minorilor delicvenţi, dar abia în 1914 ia naştere la Mălureni (Argeş) o colonie disciplinară al cărei scop era reeducarea cerşetorilor şi a vagabonzilor minori – viitori candidaţi la închisoare. La 31 martie 1919 şi-a început activitatea primul Institut de Educaţie Corectivă Român la Gherla (Ardeal), înfiinţat în anul 1886. În acest institut erau internaţi minorii neinfractori dar şi minorii infractori care după executarea pedepsei cu închisoarea, erau supuşi educaţiei coercitive până la majorat. Deşi institutul era organizat după principii moderne erau menţinute şi pedepsele cu bătaia, cu nuiaua şi carcera.

Curentul pozitivist aflat la summul existenţei sale în Europa aduce cu el o alta percepţie asupra crimei şi a dreptului penal. Reprezentanţii pozitivişti: Cesare Lombrosso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Jacques Quetelet, Andre-Michel Guerry, Hanry Mathew deşi provin din ţări diferite, cu legislaţii diferite, teoriile lor au ca puncte comune centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului, teoria deterministă ca fundament al acţiunii umane, teoria proporţio-nalizării pedepsei cu periculozitatea făptuitorului.

Aproximativ în aceeaşi perioadă se desfăşoară la Iaşi, sub conducerea pedagogului Constantin Meissner, o adevarată campanie în vederea înfiinţării unor şcoli speciale pentru copiii cu ,,rele porniri”. În 1910 i-a naştere la iniţiativa acestuia ,,Societatea Ocrotirea Copiilor” cu scopul de a întemeia o şcoală pentru minorii delicvenţi şi cei aflaţi în pericol de a deveni delicvenţi. Aceasta şcoală urma să funcţioneze pe lângă Mănăstirea Bistriţa. Spiru Haret, în acel moment ministrul cultelor a alocat acestei instituţii un buget de 5000 lei. Venirea primului război mondial a întrerupt aceasta iniţiativă.

Perioada primului război mondial aduce la cunoştinta publicului larg concluziile Şcolii de la Chicago prin apariţia în 1914 a carţii Dr.William Healy, ,,The Individual Deliquent” bazată pe cercetările clinice de caz. În aceeaşi perioadă are loc prima Conferinţă Naţională de Drept Penal şi Criminologie (S.U.A.), când se înfiinţează Institutul American de Drept Penal şi Criminologie, unul din cele mai importante foruri de resort. În 1924 Edwin Sutherland publică cartea ,,Criminology” ce pune bazale unei teorii noi, implicit a unei orientări noi care domină o perioadă criminologia americană. Aceasta este teoria asocierii diferenţiate care explică comportamentul criminal ca unul de imitaţie, învăţat[7].

Situaţia socială de la sfârşitul primului război mondial din România creează oportunitatea realizării reformei juridice. Cele mai importante acte normative în materia delicvenţei juvenile elaborate în aceasta perioada sunt: ,,Legea pentru înfrângerea vagabondajului şi cerşetoriei şi pentru protecţia copiilor” (D.2908/4 iulie 1921) şi ,,Legea asupra închisorilor şi institutelor preventive” (M.O. 167/30 iulie 1929).

,,Legea pentru infrângerea vagabondajului şi cerşetoriei şi pentru protecţia copiilor” prevedea: înfiinţarea şcolilor de îndreptare şi ocrotire, a unor colonii de muncă pentru minorii vagabonzi şi cerşetori, sau care ,,exercită meserii nepotivite cu vârsta lor”; înfiinţarea unor birouri de triaj care să asigure depistarea urgentă, cercetarea şi înaintarea cauzelor pentru judecare.

Cea de-a doua lege crează cadrul legal pentru înfiinţarea instituţiilor corecţionale pentru minorii părăsiţi, vagabonzi, întârziaţi mintal sau cu purtări rele. Aceste instituţii au ca scop principal calificarea într-o meserie. Cele două legi deşi se limiteaza la câteva infracţiuni, au contribuit la cristalizarea unui sistem de tratament modern pentru infractorii minori.

Codul Penal de la 1936 încheie procesul de unificare juridică din  România. Majoratul penal a fost fixat la 19 ani. Se disting două etape de vârstă ale minorului: până la 14 ani (minorul nu răspunde penal) şi între 14-19 ani când minorul nu este responsabil pentru săvârşirea faptei afară de cazul când se dovedeşte că a lucrat cu discernământ. Pentru ambele categorii sunt prevăzute măsuri cu caracter preventiv-educativ, tutelare şi de protecţie, care încetează la împlinirea vârstei de 21 ani. Pentru adolescenţii care au lucrat cu discernământ se poate lua una din măsurile de siguranţă: libertate supravegheată, educaţie corectivă, iar ca pedepse se prevedeau: mustrarea sau închisoarea corecţională.

Prin Codul de Procedură Penală se înfiinţează instanţele pentru minori, iar măsurile de siguranţă se executa în Institute de Educaţie Corectivă în care copiii sunt separaţi de adolescenţi, fetele de băieţi. Dacă după un an de la internare minorul a dat probe de îndreptare obţinând calificativul foarte bine, Comisia de Supraveghere încredinţa minorul reprezentantului legal. Minorii care nu se adaptau tratamentului comun erau supuşi unui tratament individual sau erau repartizaţi într-un grup de internaţi greu adaptabili[8].

Minorii condamnaţi la închisoare corecţională sau detenţiune simplă îşi executau pedeapsa în cadrul institutelor de corecţie. În funcţie de gravitatea faptei se individualiza şi regimul de deţinere (regim de izolare de noapte, de zi).

Pe plan internaţional, activitatea în domeniul criminologiei se reia în 1934, când se înfiinţează, la Paris, Societatea Internaţională de Criminologie, cu scopul promovarii la nivel internaţional a studiului ştiinţific al fenomenului criminalităţii. Astfel, în 1946, Consiliul Eco-nomic şi Social al O.N.U. a însărcinat Comisia pentru Probleme Sociale să studieze mecanismele eficace ce ar putea fii promovate pentru prevenirea criminalităţii şi pentru recuperarea delicvenţilor.

În România, dispoziţiile speciale referitoare la regimul juridic aplicat infractorilor minori se păstrează în Codul Penal de la 1948. Modificările acestui cod vor apărea destul de repede. Prin Decretul 75/ 30 august 1951 se transfera responsabilitatea reeducarii delicvenţilor minori Ministerului Afacerilor Interne. Acesta creează colonii de educare pentru minorii cu probleme de adaptare socială. O altă modificare o aduce Hotărârea Consiliului de Miniştrii 809/4 iunie 1954 conform căreia Ministerului Afacerilor Interne îi revine obligaţia de a crea puncte de primire regionale, interregionale în care să fie îndrumaţi copiii între 3-18 ani, cei sub 3 ani fiind în grija Ministerului Sănătăţii prin intermediul ,,Casei Copilului[9].

 Perioada comunistă

Prin Decretul 212/ 17 iunie 1960 se menţionează că nu se aplică pedeapsa cu moartea infractorilor minori, nu se aplică pedeapsa amenzii decât infractorilor care au minim 15 ani şi avere proprie sau profesie. În acelaşi an  prin Decretul 213/ 18 iunie 1960 se revine la procedura judiciară pentru minorii neinfractori existent în Codul Penal de la 1936 (art. 144, art. 597).

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod Penal. Acesta renunţă la clasificarea în crime şi delicte şi adoptă conceptul generic de infracţiune pentru orice fapt ilicit cu natură penală. Acest cod este în vigoare şi azi, cu mici modificări.

Conform acestui cod minoritatea nu mai este considerată ca o circumstanţă personală, ci ca o stare tranzitorie, de devenire a faptui-torului cu o problematică specifică.

Sunt prevăzute 3 categorii de vârstă. Prima categorie este formată din minorii sub 14 ani care fiind consideraţi a nu avea capacitatea psiho-fizică de a înţelege consecinţele faptelor lor, nu răspund penal[10].

A doua categorie priveşte minorii între 14-16 ani. Aceştia beneficiază de prezumţia legală de incapacitate penală, dar cu caracter relativ, care poate fii răsturnat prin proba contrarie.

Ultima categorie include minorii între 16-18 ani, consideraţi a avea, în mod absolut, capacitate penală. Caracterul absolut nu exclude posibilitatea pentru aceştia de a dovedi că se găsesc în vreuna din situaţiile reglementate de art. 48-49 (stări patologice sau anormale), care înlătură răspunderea penală.

Minorii predelicvenţi şi cei care nu răspund penal pentru faptele comise vor fi supuşi măsurilor educative şi sociale adoptate de organele de protecţie socială. Reglementări asemănătoare sunt întâlnite şi în alte legislaţii : Legea Scotiana din 1968 instituie competenţe pentru fiecare autoritate legală (Children’s Penal), Decretul-Lege nr. 314/ 27 octombrie 1968 din Portugalia prin care se instituie Comisia de Protecţie a Copilului sub 12 ani (vârsta minima a răspunderii penale), Social Service Act de la 1 ianuarie 1982 în Suedia, în Canada (în special în provincia Quebec) au intrat în vigoare o serie de acte normative (1974, 1977, 1982) care au lărgit competenţa organismelor extrajudiciare în materie.

Prin Decretul  nr. 218/1977 sunt instituite măsurile educative ce pot fi acordate de către instanţă, delicvenţilor juvenili. În general aceste măsuri au fost păstrate, cu excepţia celei privind încredinţarea minorului colectivului în care acesta munceşte sau învaţă. Conform acestui decret, în anumite condiţii delicventul juvenil poate fii sanc-ţionat cu închisoarea. Termenele în care este instituită această măsură sunt de jumătate faţă de cuantumul acordat pentru aceeaşi infracţiune, în condiţii similare, majorului[11].

Perioada postdecembristă

Evoluţia societăţii româneşti postdecembriste a determinat unele schimbări şi în materia delicvenţei juvenile. Astfel prin Legea nr.104/1992 au fost abrogate  atât Decretul nr. 218/1977 cât şi Legea nr. 59/1968, prevăzându-se, de asemenea, că pedeapsa închisorii ce se aplica minorilor se reduce la  jumătate.

Ulterior Legii nr. 104/1992 şi în conformitate cu dinamica de-licvenţională, pentru a facilita situaţia minorilor în dificultate a fost aprobată Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr. 26/1997. În capitolul III, a acestui act normativ este reglementată situaţia juridica a delicventului juvenil. Împotriva acestuia se pot lua doar măsuri educa-tive – mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-o instituţie medical-educativă.

Prin Rezoluţia 1991/ 1 februarie 1992, a Consiliului Economic şi Social din cadrul O.N.U. s-a creat o Comisie Interguvernamentală pentru Prevenirea Criminalităţii şi a Justiţiei Penale (aceasta instituţie nu e de dată recentă, existând sub diverse denumiri încă din 1946), 3 ani mai târziu creându-se o Divizie Specializată cu sarcina de a formula opţiuni de politică penală şi de promovare a rezoluţiilor O.N.U. în acest domeniu[12].

Un rol  important în dezvoltarea criminologiei îl are şi Direcţia de Probleme Criminale din cadrul Consiliului Europei. Acesta a elaborat mai multe studii în ceea ce priveşte delicvenţa juvenilă, precum: ,,Delicvenţa juvenilă în Europa după război” (Strasbourg, 1960), ,,Eficacitatea programelor în curs privind prevenirea delicvenţei juvenile” (1963), ,,Presa şi protecţia tinerilor” (1967), ,,Cinematograful şi protecţia tinerilor” (1968), ,,Rolul şcolii în prevenirea delicvenţei juvenile”(1972), ,,Tendinţe în reeducarea adolescenţilor şi a tinerilor adulţi”(1974), ,,Transformările sociale şi delicvenţa juvenilă”(1979), ,,Raport asupra decriminalizării”(1980), ,,Prevenirea delicvenţei juvenile, rolul instituţiilor de socializare într-o societate  în evoluţie” (1982)[13].

Conferinţele de politică penală constituie o forma importantă de activitate a Consiliului Europei în materia delicvenţei juvenile.

Un loc important în orientarile de principiu ale Consiliului Europei îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvârşite de minori, precum şi ideea evitării procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor săvârşite de minori.

Noul Cod de Procedură Penală publicat in Monitorul Oficial, nr. 486 din 15.07.2010 alocă un capitol distinct minorităţii din punct de vede al răspunderii penale.

Ca modificări fondamentale se numără reducerea vârstei de la care minorul răspunde penal de la 14 la 13 ani, înscriindu-se astfel într-o tendinţă europeană
a dreptului european al minorilor, de exemplu în Franţa, Marea Britanie şi Elveţia limita de vârstă de la care minorul răspunde penal este de 10 ani, în Grecia şi Olanda de la 12 ani.  Astfel, poltrivi art.114 din Noul Cod de procedură penală minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani nu răspunde penal.

Minorul care are vârsta între 13 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

O altă modificare legislativă vizează tendinţă reducerii numărului şi caracterului măsurilor privative de libertate în favoarea celor educative, astfel faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani se ia o masura educativă neprivativă de libertate. Se poate lua o masură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: a) daca a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o masură educativă ce a fost executată înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţia pe viaţă.

Măsurile educativă neprivative de libertate sunt: a) stagiul de formare civica; b) supravegherea; c) consemnarea la sfarsit de saptamana; d) asistarea zilnica. Măsurile educativă privative de libertate sunt: a) internarea intr-un centru educativ; b) internarea intr-un centru de detenţie.

O altă inovaţie legislativă priveşte refereatul de evaluare. Potrivit art.117 din Codul de Procedură Penal în vederea efectuarii evaluarii minorului, instanţa va solicita serviciului de probatiune intocmirea unui referat care va cuprinde si propuneri motivate referitoare la natura si durata programelor de reintegrare sociala pe care minorul ar trebui sa le urmeze, precum si la alte obligatii ce pot fi impuse acestuia de catre instanta. Referatul de evaluare privind respectarea conditiilor de executare a masurii educative sau a obligatiilor impuse se intocmeste in toate cazurile in care instanta dispune asupra masurilor educative ori asupra modificarii sau incetarii executarii obligatiilor impuse, precum si la terminarea executarii masurii educative.

Supravegherea zilnica nu presupune o implicare directa a serviciului de probaţiune in realizarea activitatilor din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul in care minorul isi respecta programul obisnuit. In schimb, asistarea zilnica, presupune o interventie activa a serviciului de probatiune, care intocmeste programul zilnic al minorului, incluzand in acest program – alaturi de elementele obisnuite in raport de varsta si situatia scolara sau profesionala a minorului  si pe cele impuse de instanţa judecătorească potrivit art. 122 – mai exact, orice activitate necesara realizarii scopului masurii educative.

 Bibliografie

1. Nicolae Popa ,,Teoria Generală a Dreptului”, ed. Actami 1996

2. Graham Gilles ,,Rolul Integrării sociale în Pedepsirea Infractorilor”, Revista de Cercetări Penitencare, nr.1/1995 pag. 128

3. Ortansa Brezeanu ,,Delincvenţa Juvenilă în Uniunea Europeană”, revista ,,Dreptul”, nr. 3/1996

4. Constantin Mitrache, Dongoroz ,,Drept Penal Special”, ed. Actami, 1999

5. Tudor Amza “Criminologie”, 2000

Generatia pierdută

lost_generatio A protester shouts slogans during a demonstration in Madrid

 Modificările sociale determinate de criza financiară post 2007 se simt la nivelul întregii lumi, conectata astăzi mai mult ca oricând prin economia globalizata, consumerism şi relaţii financiar-bugetare.

Criza financiară apărută la începutul anului 2007 în SUA a demonstrat tarele sistemului financiar, aceleaşi din anii ’30, când acţiunile au fost supraevaluate, iar tiparniţa de bancnote nu a mai putut ţine ritmul cu nivelul de creditare supralicitat faţă de puterea de cumpărare reală. Odată cu ea a apărut un spectru social la fel de sumbru: imposibilitatea plăţii ipotecilor care a dus la pierderea locuinţelor, dezvoltatorii imobiliari nu au mai putut susţine investiţia, fondurile de investiţii şi pensii (principalii investitori) care au investit în dezvoltări imobiliare şi-au pierdut nu doar lichidităţile dar şi credibilitatea ducând la un domino al pierderilor, atât pentru proprii angajaţi disponibilizaţi dar şi pentru afacerile conexe, care s-au dovedit a fi numeroase.

Pierderile financiare s-au transmis în capacitatea de colectare bugetară, iar odată cu aceasta în reduceri de pensii, salarii (reducerile de 25% ale salariilor bugetarilor si pensiilor din România fiind cea mai mare cotă aplicată), prestaţii sociale (grevele din UK privind bursele şcolare şi universitare care au dus la pierderi colatarele de 140 mil. lire sterline/an –in special cheltuielile asumate de studenţii străini, cazare, masa).

Un impact deosebit a avut asupra tinerilor prin cresterea ratei şomajului în rândul acestora (48% Spania). Lucrurile pot fi nuanţate aici: pe de o parte aşteptările acestora, de multe ori nerealiste la primul loc de muncă, pe de altă parte presiunea care apasă angajatorul pentru calitate şi eficienţă, motiv care îl determină să opteze pentru salariaţi deja experimentaţi. Nu putem nega si imposibilitatea corelarii, in cadrul unei economii contractate, a principiilor de active aging, long life learning si youth jobs, care chiar si in perioada de expansiune economica are limitari numerice  (estimative) de locuri de munca existand dificultati reale sa poata fi ocupata intr-o pondere care sa sustina si populatia varstnica (cresterea varstei de pensionare pastreaza activi varstnicii ocupand locurile din economie care in generatiile trecute erau “regenerate” cu tinerii absolventi) si pe tineri. Expandarea globala ne arata ca pentru acestia din urma solutia poate veni din economiile emergente, spre care marile corporatii se indreapta pentru mana de lucru ieftina, iar pentru tinerii din occident pot fi zone de dezvoltare in cariera.  Daca tinerii din occident pleaca spre economii estice emergente, totusi vedem o migratie a populatiilor din aceste tari catre statele dezvoltate, ducand prin acest flux migratoriu (companii catre est, populatii catre vest) la schimbari culturale dificil de amortizat doar intr-o generatie. Iar de aici, alte tipuri de probleme sociale (multiculturalismul in sine necesita o analiza aprofundata – de la optiunile profesionale, la cele politice si de consum ale celor implicati).

Reducerea gradului de ocupare a generatiei tinere, a facut sa reauzim mai intai in cateva analize sociale si mai nou chiar in discursurile din Westminster a termenului de generatia pierduta.

Un aspect caracteristic generaţiei pierdute este fenomenul de bamboccioni (copii-adulţi) care defineşte o nouă fază a evoluţiei umane în societăţile dezvoltate, de întârziere a adolescenţei sub presiunea instabilităţii economice si care contrastează cu creşterea longevitatii populaţiei. Copilăria lungă aşa cum o cunoaştem astăzi nu este specifică parcursului antropologic, ci este o achiziţie nouă a umanităţii, de sec. XX. Până în urmă de 80 de ani pentru familii era normal ca un copil de 10-12 ani să înveţe o meserie, să lucreze ca ucenic şi, în funcţie de înclinaţii, să urmeze o şcoală de specialitate.  Acest lucru trebuie corelat cu speranţa de viaţă redusă a populaţiei, care în societăţile industrializate era de 40 ani (şi cu mult mai redusă în industriile grele – aprox. 31 de ani în industria minieră din UK a anilor 1920). Perioada de după cel de al doilea război mondial creşte treptat vârsta angajării de la o medie de 17 ani, data la care se considera ca este o persoană responsabilă (acordarea dreptului de permis de conducere la 16 ani în SUA), care să urce în anii ’90 la 21 ani si in alti 30 de ani, aceasta varsta sa creasca la 26 de ani.

Odată cu creşterea speranţei de viaţă coroborată cu vârsta activă mai mare (prin creşterea vârstei de pensionare), tinerii nu simt devreme apăsarea unei responsabilităţi sociale clasice. Dacă până în anii ’90 perioada cuprinsă între 20 şi 30 ani era considerată cea a achiziţiilor majore (loc de muncă stabil, achiziţia unei locuinţe, întemeierea unei familii, apariţia copiiilor) astăzi aceste momente sunt împinse spre 35 ani. Un sondaj aprecia că 25% dintre bărbaţii europeni şi 13% dintre femei trăiesc cu părinţii şi după 29 de ani, fie că o fac din nevoie sau din comoditate. Situatia nu se schimba nici pentru SUA unde 21,5% dinte adultii intre 25-30 ani locuiesc cu parintii fata de 11% in 1980. Locuirea multigenerationala, spre deosebire de generatiile antebelice nu presupune asumare egala de responsabilitatii in gospodarie, din contra, statul cu părinţii şi lipsa locului de munca determina probleme legate de integrare în societate, de asumarea răspunderii, dar si de maturizare sociala. Exista si parti bune, precum beneficiul părinţilor de a rămâne în compania copiilor lor pe măsură ce înaintează în vârstă, ceea ce generaţiei anterioare le-a lipsit (generatia boom).

Un alt aspect al generaţiei pierdute este lipsa de încredere în propriul viitor. Lipsa de perspectivă a finalităţii unei diplome universitare scade tot mai mult interesul faţă de învăţământul convenţional (promovabilitate tot mai mică la examenele educaţionale, rata crescută a abandonului şcolar şi liceal), ceea ce duce cu sine o spirală a precarităţii. Nici diploma in sine si existenta unui loc de munca nu satisface aceasta generatie cu asteptari diferite de cele ale generatiilor anterioare, 78% dintre tinerii din SUA intre 25-34 ani sunt nemultumiti de viata lor, apreciind ca banii sunt insuficienti pentru viata pe care si-ar dori-o, iar un procent egal nu crede ca viitorul le va fi oferi posibilitatea de a duce viata pe care si-o doresc.

Analistii si politicienii au dezbatut in peste 8 summit-uri europene, 2 summit-uri G8, 1 conferinţă anuală OIM, problematica generaţiei pierdute. Proiecte, analize, alocări uriaşe de sume (4 mil euro garantia pentru tineri, la care se adauga Programele Erasmus şi Leonardo Da Vinci, Erasmus pentru Antreprenori, Serviciul Voluntar European – doar in UE). În România pentru garantia pentru tineri se alocă 8 mld. lei (prin acest program, in termen de patru luni, unui tânăr care a absolvit o formă de învăţământ, trebuie să i se găsească o formă de ocupare fie prin continuarea studiilor, fie prin participarea la cursuri de recalificare, fie prin a fi angajaţi).

Timpul va stabili daca acestea au fost cele mai eficiente măsuri de stimulare a angajării tinerilor, sau dacă măsurile directe către angajatori prin stimulente financiare (inclusiv prin reducerea nivelului de taxare a muncii) de dezvoltare şi creare de noi locuri de muncă dedicate pentru tineri ar fi o soluţie. Analiza raportului educatie formala-nonformala si piata muncii arata ca la nivelul intregii Europe sunt sincope majore, motiv pentru care poate, putem aprecia ca paradigma clasica educationala este depasita pentru aceasta generatie, mult mai informata, cu asteptari mari de la societate si de la propria viata dar si generate de presiunea unor angajatori mult mai atenti la eficientizarea profitului decat la calitatea acestuia sau de implicatiile sociale ale companiilor lor.

O societate continuu sub presiune financiara, de la nivel individual la nivel colectiv duce la reducerea antreprenoriatului si cresterea gradului de corporatizare, in care nevoile individuale dispar intr-o dinamica complexa de factori si la fianalul caruia raman doar supravietuitorii. Analizele arata ca societatile in care micii antreprenori reprezinta o pondere de peste 15% societatile au o polaritate redusa social (coeficientul Gini).

Se pare ca statul bunastarii a murit odata cu civismul si goana dupa profitul maximizat.  Clasa medie are alte probleme decat acum 10-20 ani, nevoile individuale raman inca individuale (desi proportia in care costurile de sanatate, educatie si locuire sunt mai mari decat veniturile reprezinta o problema pentru mai mult de jumatate din populatie – este clar ca nu sunt probleme individuale) cu rezolvari punctuale, iar societatea in ansamblul sau nu are raspunsuri la acestea. Romania ramane tara cu cea mai mare saracie a persoanelor ocupate din UE. Nu e de mirare ca tinerii nu vad in propriul viitor implinindu-se asteptarile pe care le au de la propria viata iar dialogul cu restul societatii e unul al surzilor…

Alocaţia pentru copii diferenţiată în funcţie de venituri

577987_10151283106497259_195187159_nComisia de muncă a Senatului a aprobat un raport de respingere privind iniţiativa legislativă semnată de mai mulţi parlamentari de la PSD, PNL, PPDD pentru modificarea art.3 alin.(1) lit.b) din Legea nr.61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, care stipula creşterea alocaţiei pentru copii, începând cu 2014, de la 42 de lei la 200 de lei. Comisia de muncă a respins, de asemenea, un amendament care prevedea creşterea alocaţiei la 100 de lei din 2014 şi cel privind acordarea diferenţiată a alocaţiei în funcţie de veniturile părinţilor.

Motivaţia respingerii creştererii alocaţiei pentru copii diferenţiate în funcţie de veniturile părinţilor a fost argumentată de imposibilitatea discriminării copiilor pe motiv de venit, fără a se face şi o analiză de impact bugetar sau/şi macroeconomic al potenţialului de dezvoltare a copiiilor din familii sărace prin creşterea acestui venit dedicat copiilor.

Totuşi, deşi art.1 din Legea nr.61/1993 prevede faptul că „se instituie alocaţia de stat pentru copii ca formă de ocrotire a statului acordată tuturor copiilor, fără discriminare şi că beneficiază de alocaţe de stat pentru copii toţi copiii în vârstă de până la 18 ani” există deja diferenţe de cuantum în funcţie de vârsta acestora fără a se ridica o excepţie de neconstituţionalitate pe motiv de vârstă, astfel potrivit art.3 alin.(1) din aceeaşi lege „cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se stabileşte în raport cu indicatorul social de referinţă, denumit în continuare ISR (500 lei), după cum urmează:  a) 0,4 ISR pentru copiii cu vârsta de până la 2 ani (sau de până la 3 ani, în cazul copilului cu handicap); b) 0,084 ISR pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 2 ani şi 18 ani”.

De asemenea, prevederile art.49 alin.(2) din Constituţie nu limitează posibilitatea legiuitorului de a susţine diferenţiat copiii cu nevoi speciale sau din grupuri vulnerabile, din contră menţionează această obligaţie de protecţie în sarcina statului. „Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege.”

Protected: Despăgubiri plătite de torţionarii comunişti

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Adoptarea Legii privind protectia si promovarea drepturilor copilului

411577_10150935794032259_1503484681_oÎn data de 10.09.2013 Camera Deputaţilor, în calitate de cameră decizională a adoptat proiectul de lege privin modificarea şi completarea Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, unul din cele mai importante acte normative ale legisalţiei sociale.

Intrarea în vigoare noului Cod Civil a impus corelarea prevederilor Legii nr. 272/2004 cu dispoziţiile acestuia, având în vedere schimbările în ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a mijloacelor de ocrotire a persoanei fizice, respectiv tutela, precum şi cele referitoare la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.

Având în vedere că principiul fundamental care stă la baza întregii legislaţii referitoare la copil este cel al interesului superior al acestuia, prin proiectul de act normativ sunt introduse o serie de elemente noi care să stea la baza luării de către profesionişti a deciziilor cu privire la copil. Astfel, în determinarea acestuia se au în vedere, cel puţin următoarele: a) nevoile de dezvoltare  –  fizice, psihologice, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate; c) istoricul copilului, în mod special situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinţilor sau persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) menţinerea relaţiilor personale cu toate persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

403956_10151052109042259_447503963_nAstfel, prin proiectul de lege este introdusă o reglementare specială detaliată în legătură cu aspectele practice ale exercitării în comun a autorităţii părinteşti priveşte mai multe aspecte: definirea locuinţei copilului şi introducerea unor prevederi exprese privind posibilitatea partajării acesteia în timp, în cazul înţelegerii între părinţi; legăturile personale ale copilului cu părintele la care nu locuieşte (acestea sunt reglementate generic în Codul civil la art. 401 şi 496 alin. (5) şi se regăsesc deja în art. 14-17 din lege, dar ele sunt completate în proiectul de lege); contribuţia ambilor părinţi nu doar la cheltuielile de creştere şi educare a copilului, ci şi la activităţile pe care le presupune supravegherea şi îngrijirea acestuia (dat fiind că regula stabilită de art. 530 din Codul civil este aceea a executării obligaţiilor de întreţinere în natură, împărţirea acestor obligaţii între cei doi părinţi, nu numai în ceea ce priveşte aportul bănesc, răspunde cel mai bine nevoilor copilului). Pentru ca instanţele să aibă un reper clar asupra schimbării de filozofie pe care o aduce exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, proiectul de act normativ instituie expres prezumţia că un program de legături personale cât mai ample cu părintele la care nu locuieşte este în interesul copilului.

În vederea promovării şi protecţiei drepturilor copilului, în condiţiile în care ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori, în proiectul de lege se regăseşte o dispoziţie expresă care  instituie interdicţia părinţilor de a renunţa la autoritatea părintească.

Proiectul de lege aduce precizări importante cadrului general stabilit de Codul civil. Faţă de posibilitatea ca cei doi părinţi aflaţi în litigiu să folosească relaţia cu copilul ca pe un argument în vederea obţinerii unor alte tipuri de avantaje ce decurg din diferitele aspecte pe care le implică efectele divorţului, chiar şi atunci când este încheiat un acord, instanţa de judecată se asigură că acesta corespunde interesului copilului.

Prin ratificarea de către România a Convenţiei asupra relaţiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003, aprobată prin Legea nr.87/2007, s-a creat cadrul necesar pentru introducerea în cuprinsul legii speciale privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a unor dispoziţii privind asigurarea respectării dreptului copilului la menţinerea relaţiilor personale cu părinţii săi şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie.

În vederea asigurării menţinerii relaţiilor personale ale copilului cu părinţii săi sau cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viaţa de familie, noul proiect de lege introduce o serie de măsuri asiguratorii şi garanţii menite să asigure punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti şi respectiv înapoierea copilului la locuinţa sa, precum şi pentru prevenirea deplasării ilicite a acestuia şi înapoierea sa. Natura şi caracterul acestora sunt determinate de prevederile art. 10 din Legea nr. 87/2007, în acord cu prevederile Convenţiei asupra relaţiilor personale.

Luând în considerare diversificarea circumstanţelor în care dreptul copilului la identitate nu este respectat, proiectul de lege introduce o serie de prevederi noi, mult mai clare, privitoare la  asigurarea acestui drept, prin introducerea reglementărilor menite a clarifica  procedura înregistrării naşterii copilului pentru cele trei categorii de copii: părăsiţi în unităţi sanitare care au în structură secţii de nou-născuţi şi/sau de pediatrie,  părăsiţi în alte unităţi sanitare şi găsiţi, ţinând cont de faptul că Legea nr. 272/2004 reglementa explicit doar situaţia copilului părăsit în maternităţi şi pe cea a copilului găsit.  Se asigură astfel extinderea aplicabilităţii prevederilor legii şi asupra altor categorii de copii, asigurându-se în acelaşi timp corelarea prevederilor cu Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare.

         Este, de asemenea, prevăzută explicit obligaţia părintelui cu care locuieşte de a sprijini copilul în ceea ce priveşte menţinerea relaţiilor personale ale acestuia cu celălalt părinte, precum şi cu rudele ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, precum şi modul de exercitare în comun a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti de către părinţii divorţaţi, ori a dreptului părintelui, căruia nu i-a fost încredinţat copilul, de a veghea la modul de creştere şi educare a copilului

Sunt astfel introduse concepte noi: decizii importante cu privire la copil, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, care se iau cu acordul ambilor părinţi şi decizii zilnice sau curente care se iau de către părintele cu care copilul se află în acel moment.

În acelaşi timp, având în vedere dispoziţiile Legii nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea evitării paralelismelor legislative, proiectul de act normativ asigură reglementarea unitară a acestui domeniu, prin corelarea prevederilor referitoare la dreptul părintelui firesc de a consimţi la adopţia copilului.

Tot în vederea evitării paralelismelor legislative, proiectul de lege face trimitere la aplicabilitatea dispoziţiilor legii cadru privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, în situaţiile care presupun deplasarea copiilor în străinătate.

În ceea ce priveşte situaţia copilului faţă de care a fost instituită măsura de protecţie specială a plasamentului la o familie sau persoană, noul proiect aduce o serie de reglementări mai clare cu privire la acest aspect.

Prin proiectul de lege se propune modificarea dispoziţiilor referitoare la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti faţă de copil pe durata măsurii plasamentului dispus de către instanţă, în condiţiile legii. Propunerea este ca autoritatea părintească în această situaţie să fie exercitată de directorul general/executiv al DGPASC, şi nu de preşedintele Consiliului Judeţean.

În acelaşi timp, este introdusă de o manieră explicită obligativitatea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de a întocmi „planul individualizat de protecţie în termen de 30 de zile după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială sau imediat după ce directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului a dispus plasamentul în regim de urgenţă”.

         În instrumentarea cazurilor privind instituirea plasamentului în regim de urgenţă dispus de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, noul proiect de lege prevede obligaţia autorităţii menţionate de a sesiza instanţa judecătorească în termen de 5 zile de la data la care a dispus această măsură.

Introducerea acestui nou termen, care înlocuieşte vechea reglementare potrivit căreia, sesizarea instanţei trebuia făcută în 48 de ore, este coroborată cu alte dispoziţii noi care permit directorului general al direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, de a dispune, în interiorul termenului de 5 zile, revocarea măsurii de plasament în regim de urgenţă, în situaţia în care nu se mai menţin împrejurările care au stat la baza stabilirii acesteia.

         Se doreşte astfel evitarea prelungirii nejustificate a menţinerii în sistemul de protecţie specială a copilului pentru care împrejurările care au stat la baza scoaterii acestuia din familie s-au modificat şi permit reintegrarea acestuia în familie.

         Prin efectul vechilor dispoziţii, stabilirea de către instanţă a unei măsuri de protecţie specială  atrăgea după sine obligativitatea schimbării sau modificării acesteia tot pe cale judecătorească, respectarea termenelor de judecată atrăgând după sine menţinerea uneori nejustificată a copilului departe de mediul familial.

         O altă schimbare preconizată de noul proiect de act normativ vizează situaţia copilului care a săvârşit fapte penale şi nu răspunde penal, prin introducerea în cuprinsul legii a prevederii referitoare la obligativitatea participării părinţilor acestuia la şedinţele de consiliere, precum şi a obligativităţii asistării acestuia în orice etapă a cercetării penale de un reprezentant al DGASPC.

         Sunt, de asemenea, introduse prevederi noi referitoare la extinderea perioadei de monitorizare a evoluţiei dezvoltării copilului reintegrat în familie de la 3 luni la 6 luni.

         În acelaşi timp, prin proiectul de lege sunt definite de o manieră mai clară serviciile de tip rezidenţial, prin includerea în categoria acestora a tuturor serviciilor „care asigură găzduire pe o perioadă mai mare de 24 de ore”, având în vedere că, prin vechea reglementare erau asimilate acestei categorii doar „centrele de plasament şi centrele de primire a copilului în regim de urgenţă”.

         Având în vedere schimbările aduse prin modificarea unor acte normative referitoare la reglementarea activităţii direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, prin noul proiect legislativ se introduc o serie de reglementări mai clare cu privire la atribuţiile de coordonare ale acestei instituţii în activităţile de asistenţă socială şi de protecţie a familiei şi a drepturilor copilului, a activităţii de îndrumare metodologică a activităţilor serviciilor publice de asistenţă socială, aplicare unitară a prevederilor legislaţiei din domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului şi monitorizarea şi analizarea respectării drepturilor copilului la nivel judeţean, respectiv la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti.

         Proiectul de act normativ introduce ca element de noutate, eliberarea de către Comisia pentru Protecţia Copilului a „autorizaţiei” în baza căreia toţi cei care doresc organizarea unor activităţi în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling, care presupun implicarea copiilor, vor putea proceda la punerea în practică a acestor activităţi

         Mai mult, autorităţilor publice locale competente le sunt stabilite atribuţii şi competenţe distincte în ceea ce priveşte evaluarea şi monitorizarea ulterioară a modului în care se vor desfăşura activităţile din domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling, specialiştii acestor structuri fiind implicaţi în mod efectiv în acest proces, în vederea garantării respectării drepturilor copiilor: realizarea dosarului copilului la nivelul DGASPC, eliberarea autorizaţiei.

         Un alt aspect reglementat este cel al situaţiei copiilor cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Se introduce obligativitate părinţilor sau tutorelui, după caz, care au copii în întreţinere şi care intenţionează să plece la muncă în străinătate de a notifica această intenţie serviciului public de asistenţă socială de la domiciliu, cu 40 de zile înainte de a părăsi ţara. Notificarea va conţine în mod obligatoriu nominalizarea persoanei care se ocupă de întreţinerea copilului pe perioada absenţei părinţilor sau tutorelui, după caz.

         O astfel de măsură este de natură să contribuie la o mai mare responsabilizare a părinţilor şi la asigurarea unui grad mai mare de transparenţă cu privire la persoanele care poartă responsabilitatea creşterii şi educării copilului.

         Scopul introducerii acestei măsuri, cu un caracter de noutate, a fost acela de a permite de o manieră clară şi transparentă monitorizarea la nivelul autorităţilor locale şi centrale a situaţiei exacte a numărului de copii rămaşi în ţară în îngrijirea unor rude sau persoane, după plecarea la muncă în străinătate a părinţilor.

         Este stabilită procedura prin care instanţa de tutelă deleagă temporar autoritatea părintească cu privire la persoana copilului, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 1 an, către persoana nominalizată în condiţiile legii.

         Având în vedere experienţa ultimilor ani care a evidenţiat existenţa unor interpretări diferite la nivelul autorităţilor locale competente a prevederilor legale referitoare la modul de asigurare a finanţării sistemului de protecţie a copilului, proiect de lege îşi propune să aducă o serie de clarificări necesare pe marginea acestui subiect, fără însă ca acestea să aducă atingere sumelor alocate de la  bugetul de stat în prezent acestui domeniu.

Sunt prevăzute astfel de o manieră clară sursele de finanţare şi anume: a) bugetul de stat – în limita sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat aprobate cu această destinaţie prin legile bugetare anuale, pe baza  standardelor de cost pentru serviciile sociale, aprobate prin hotărâre a guvernului; b) bugetul judeţului, respectiv al sectorului municipiului Bucureşti – în completarea cuantumului prevăzut la litera a), pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare a serviciilor, din venituri proprii sau din sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale; c) bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor; d) donaţii, sponsorizări şi alte forme private de contribuţii băneşti, permise de lege.

Având în vedere rolul şi importanţa activităţii desfăşurate de Comisia pentru Protecţia Copilului, prin proiectul de lege este reintrodusă indemnizaţia acordată membrilor acesteia şi secretarului comisiei, drept omis a fi preluat prin Legea cadru privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009.

În ceea ce priveşte exercitarea relaţiilor de muncă ale asistentului maternal, prin proiectul de act normativ sunt introduse prevederi noi referitoare la caracterul special al contractului încheiat cu direcţia, care este specific protecţiei copilului, având o serie de elemente specifice.

         În acelaşi timp, în vederea clarificării regimului asigurării protecţiei tinerilor care au dobândit capacitatea deplină de exerciţiu sunt introduse o serie de prevederi mai clare privind condiţiile în care este permisă extinderea perioadei în care aceştia pot  beneficia de o măsură de protecţie specială. Astfel, protecţia specială se acordă la cererea tânărului care îşi continuă studiile ”o singură dată în fiecare formă de învăţământ de zi”.

         Sunt, de asemenea, introduse reglementări detaliate referitoare la modalitatea de acordare a drepturilor de care pot beneficia copiii şi tinerii pentru care s-a stabilit o măsură de protecţie specială, în condiţiile abrogării prevederilor Legii nr.326/2003 privind drepturile de care beneficiază copiii şi tinerii ocrotiţi în serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, mamele protejate în centre maternale, precum şi copiii încredinţaţi sau daţi în plasament la asistenţi maternali, cu excepţia art. (2), alin 1.

         Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului introduce astfel o serie de prevederi menite să asigure o mai bună responsabilizare a părinţilor în ceea ce priveşte creşterea şi îngrijirea copilului, cu referire directă la interzicerea folosirii acestuia în activităţi de practicare a cerşetoriei în scopul de a obţine foloase materiale.

De asemenea, este prevăzută obligaţia părinţilor de a presta, pe durata aplicării unei măsuri de protecţie specială faţă de copil, a unor acţiuni sau lucrări de interes local, în situaţia în care plata contribuţiei la întreţinea acestuia nu este posibilă. O astfel de măsură este considerată a fi de natură a contribui la o responsabilizare crescută a părinţilor cu privire la rolul primordial ce le revine în creşterea şi îngrijirea copilului. Cu atât mai mult cu cât, conform prevederilor legale în vigoare răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.

         Introducerea prevederilor referitoare la obligarea părintelui apt de muncă de către instanţa  să presteze acţiuni sau lucrări de interes local în situaţia în care plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă,  a avut în vedere dispoziţiile art. 40, alin. (3) din Constituţie care permite adoptarea unei astfel de soluţii în cazul situaţiilor „care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”.

         În acelaşi timp, având în vedere că actuala lege prevede responsabilităţile ce revin atât părinţilor, cât şi autorităţilor sau instituţiilor cu atribuţii în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, dar nu conţine sancţiuni ce ar putea fi aplicate în situaţia îndeplinirii defectuoase a acestor responsabilităţi, prin actualul proiect de act normativ se doreşte şi reglementarea acestui aspect.

         Este de menţionat în acest sens, sancţionarea părinţilor în cazul folosirii copilului în activităţi de cerşetorie, a cadrelor didactice în situaţia aplicării de tratamente umilitoare sau degradante, a serviciilor publice de asistenţă socială pentru neîndeplinirea atribuţiilor ce le revin sau a direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în cazul neîndeplinirii atribuţiei referitoare la verificarea şi soluţionarea sesizărilor privind cazurile de abuz, neglijare, exploatare şi orice formă de violenţă asupra copilului.

         Astfel, proiectul de act normativ introduce o serie de prevederi privind aplicarea unor sancţiuni pentru părinţi, cadre didactice sau autorităţi ale administraţiei publice locale, în situaţiile în care aceştia nu îşi îndeplinesc sau îşi îndeplinesc în mod necorespunzător atribuţiile sau responsabilităţile ce le revin în ceea ce priveşte asigurarea creşterii sau îngrijirii adecvate a copiilor, sau luarea măsurilor de protecţie specială necesare.

         Constatarea contravenţiilor prevăzute de lege se va realiza de către instituţiile centrale şi locale care au în subordine sau coordonează activitatea instituţiilor sau autorităţilor în cadrul cărora activează persoanele sau specialiştii a căror neîndeplinire corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu atrage după sine aplicarea sancţiunilor sau contravenţiilor, cum ar fi: Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, Ministerul Sănătăţii, Consiliile judeţene.

Un pas inainte spre ratificarea Conventiei de la Istanbul privind violenta impotriva femeilor de catre România

12648_10151197361087259_827375777_nLa începutul acestei luni a fost adoptat de Guvernul României Memorandumul privind semnarea Convenţiei de la Istanbul pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice la propunerea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi Ministerului Afacerilor Externe.

Acesta face parte din parcursul stabilit de Planul de Măsuri al Strategiei Naţionale pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie 2013-2017, aprobată prin HG nr.1156/2012, care la punctul 2.1. prevede ratificarea Convenţiei de la Istanbul pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, având termen limită anul 2015. Vă amintiţi campania de promovare a acestei stategii pe care am susţinut-o si Caravana „Violenţa în Familiei Nu trebuie sa te lase rece” care a traversat 38 de oraşe din România.

Obiectivele Convenţiei sunt acelea de a: proteja femeile împotriva tuturor formelor de violenţă şi de a preveni, de a urmări în justiţie şi de a elimina violenţa împotriva femeilor şi violenţa domestică; contribui la eliminarea tuturor formelor de 552261_10151233850172259_1980230820_ndiscriminare împotriva femeilor şi de a promova egalitatea substanţială între femei şi bărbaţi, inclusiv prin împuternicirea femeilor; a proiecta un cadru cuprinzător, politici şi măsuri pentru protecţia şi asistenţa tuturor victimelor violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice; de a promova cooperarea internaţională în vederea eliminării violenţei împotriva femeilor şi violenţa domestică; a furniza sprijin şi asistenţă organizaţiilor şi agenţiilor guvernamentale de aplicare a legii pentru a coopera în mod eficient în vederea adoptării unei abordări integrate pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice.

În vederea asigurării implementării efective a dispoziţiilor sale convenţia stabileşte un mecanism de monitorizare special prin desemnarea unui (unor) organism(e) oficial(e) desemnat(e) pentru coordonarea, implementarea, monitorizarea şi evaluarea politicilor şi a măsurilor de prevenire şi combatere a tuturor formelor de violenţă, obligând statele ratificante să aloce fondurile bugetare necesare respectării drepturilor femeilor şi de a lua măsurile legislative şi administrative pentru implementarea adecvată a politicilor, măsurilor şi programelor integrate pentru prevenirea şi combaterea tuturor formelor de violenţă.

Definirea termenului de „violenţa împotriva femeilor” este înţeleasă drept o încălcare a drepturilor omului şi o formă de discriminare împotriva femeilor şi va însemna toate acţiunile de violenţă de gen care rezultă în, sau care sunt probabile a rezulta în, vătămarea sau suferinţa fizică, sexuală, psihologică sau economică cauzată femeilor, inclusiv ameninţările cu asemenea acţiuni, coerciţia sau deprivarea arbitrară de libertate, indiferent dacă survine în public sau în viaţa privată; iar prin „violenţa domestică” va însemna toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care survin în familie sau în unitatea domestică sau între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima.

Pentru detalii textul Convenţiei de la Istanbul http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/convention-violence/convention/Convention%20210%20Romanian.pdf

Strategia de ocupare a fortei de munca 2014-2020

imagesMinisterul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice a pus astazi în dezbatere publică Strategia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă pentru perioada 2013-2020, în contextul Strategiei Europa 2020.

Stategia oferă o diagnoza corecta a riscurilor acestui sector astăzi dar si pe termen mediu, cele mai importante 2 probleme dificil de surmontat pe termen scurt fiind prabusirea demografica si calificarea redusa. Fara a oferi un panaceu vine cu un plan de actiuni realizabil in contextul in care se va colabora la nivel guvernamental la toate palierele: ocupare, educatie, politici fiscale, politici de suport pentru familie, altfel va fi un alt document (la fel de bun ca si actualul) dar inaplicabil. Un alt factor important este utilizarea congruenta a resurselor financiare atât de la bugetul de stat (prin alocari directe sau indirect prin nivelul de taxare, reducerea costului muncii), de la bugetelor locale dar mai ales utilizarea fondurilor europene.

Evoluţia demografică negativă este unul din factorii de risc ai strategiei. În perioada 2000-2012 România a pierdut 5,7 puncte procentuale din rata totală de ocupare a populaţiei active (20 – 64 de ani), 8,7 puncte procentuale din rata de ocupare a forţei de muncă vârstnice 55 – 64 de ani şi 6,9 p.p. din rata de ocupare feminină de 20-64 ani.

Una din problemele pe termen lung este scăderea populaţiei tinere, 3,5 pp între 2005-2012 ceea ce va avea consecinţe viitoare atât pentru creşterea ocupării, cât şi pentru politicile de asigurări şi asistenţă socială. Pe acest fond în ultima decadă s-a înregistrat o tendinţă continuă de creştere a vârstei mediane a populaţiei României de la 34,4 ani în 2000 la 36,4 ani în 2005, ajungând la 38,3 ani în 2010 şi 38,9 la 1 ianuarie 2012- dar şi a ponderii populaţiei în vârstă de muncă în total populaţie, (15- 64 de ani), astfel, aceasta a crescut de la 68,2% in anul 2000 la 70% în anul 2012.

Migratia masivă este un alt motiv al evoluţiei negative demografice. Estimările efectuate la nivel european arată că un număr de aproximativ 2,1 milioane de români lucrează în alte state membre ale Uniunii Europene (principalele state de destinație fiind Italia – 890.000 persoane, Spania – 825.000 persoane şi Germania – 110.000 persoane).

Pe lângă acest factor de risc se observă si alţii la fel de dificil de combătut: o rată de ocupare a femeilor redusă; o participare scăzută a lucrătorilor vârstnici pe piața muncii; un nivel ridicat al șomajului în rândul tinerilor; o durată redusă a vieții profesionale; nivelul scăzut al cheltuielilor cu politicile active pe piața muncii de furnizare, motiv pentru care focalizarea și personalizarea este insuficientă a măsurilor de ocupare; funcționarea deficitară a serviciilor de ocupare; acoperirea și nivelul inadecvat al beneficiilor de șomaj; riscul de sărăcie a persoanelor active, capcana salariilor mici; furnizarea insuficientă a facilităților de îngrijire de calitate a copiilor și/sau a persoanelor dependente; neconcordanța dintre calificări și cerințele pieței muncii; un sistem de previzionare insuficientă a competențelor; o rată de absolvire a educației terțiare redusă; incidență ridicată a părăsirii timpurii a școlii; furnizarea insuficientă a oportunităților de educație de înaltă calitate; nivel ridicat de studenți cu un nivel scăzut de competențe de bază.

Strategia Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă 2013-2020 (SNOFM) își propune să impulsioneze eforturile de a atinge ținta de ocupare stabilită de România pentru anul 2020, și anume o rată de ocupare de 70% pentru populația în vârstă de 20-64 de ani şi se doreşte a fi o abordare integrată a politicilor relevante, atât din perspectiva dezvoltării cererii, cât şi din perspectiva gestiunii eficiente a ofertei pe piața muncii și propune soluții realiste de abordare, care pot fi finanțate din bugetul național, bugetul asigurărilor pentru șomaj și din resursele financiare alocate în perioada de programare 2014 – 2020.

În anul 2012, România, a avut o rată a ocupării la segmentul de populație 20-64 ani de 63,8%, situată semnificativ sub media europeană (68,5%). Într-o situaţie similara se aflau alte 11 ţări printre care Bulgaria, Polonia, Slovacia şi Irlanda. În perioada 2000-2012 România a pierdut 5,7 puncte procentuale din rata totală de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă 20 – 64 de ani, 8,7 puncte procentuale din rata de ocupare a forţei de muncă vârstnice 55 – 64 de ani şi 6,9 p.p. din rata de ocupare feminină de 20-64 ani. În 2012 rata de ocupare a tinerilor (15 – 24 ani) era de 23,9% cu doar 0,1 pp. mai mare decât valoarea înregistrată în 2011, dar cu mult sub media europeană de 32,9%. În ceea ce priveşte rata de ocupare a persoanelor vârstnice (55- 64 ani) aceasta a fost de 41,4%, în creştere cu 1,4 pp. comparativ cu anul anterior dar sub media europeană de 48,9%.

Productivitatea redusă şi salariile scăzute contribuie cel mai mult la starea de sărăcie a persoanelor active (sărăcia în muncă). Ratele de saracie în muncă au tendinţa de a fi mai mari în cazul familiilor monoparentale cu copii în întreţinere precum şi în cazul celor cu contracte temporare sau cu timp parţial. Rata de sărăcie în muncă înregistrată în România a fost de 17,3%, cu mult peste media europeană UE 27 de 8,4%.

Cheltuielile alocate din buget serviciilor de ocupare sunt insuficiente (0,45% fata de 2,17% din PIB în 2009), în comparatie cu media UE 27 (de 0,536% in 2009).

Romania va trebui să crească rata de ocupare, în contextul în care numărul locurilor noi de muncă este direct proporţional cu dezvoltarea economiei şi aceasta în situaţia in care economia României a înregistrat în perioada 2000 – 2010 o scădere absolută de 3,7% a ratei de creştere anuală a PIB-ului real, deşi în intervalul 2002 – 2008 s-a înregistrat o rată medie de creştere de 6,3%, ce a depăşit rata medie de creştere a PIB-ului potenţial. Dar in termeni reali, importanţa economiei românești în ansamblul economiei Uniunii Europene, exprimată ca pondere  in valoarea adăugată brută pe total economie, pentru România în total acesta a crescut de la 0,4% în 2000 la 1% în 2010.

Repartitia populatiei ocupate pe activitati ale economiei nationale în anul 2012 arata ca  29% din totalul persoanelor ocupate erau concentrate in sectorul agricol, 28,6% în industrie şi construcţii, iar 42,4% în servicii. Dacă în cazul industriei, ponderea ocupării este apropiată de media europeană, discrepanţele majore sunt în cazul agriculturii şi respectiv al serviciilor. Documentul apreciază că agricultura este supradimensionată în privinta numărului de persoane ocupate pe care o deţine, în condiţiile în care, tendinţa europeană este de restrangere a proportiei populaţiei ocupate în raport cu celelalte ramuri.

O tendinţă europeană a ocupării care nu se înregistrează în România este creşterea ponderii lucrătorilor pe cont propriu în sectorul de afaceri şi servicii financiare, administraţie publică şi servicii comunitare/ activităţi gospodăreşti. În anul 2012, 67,3% din persoanele ocupate aveau statutul de salariat (65,6% in 2010), 18,9% lucrator pe cont propriu si membru al unei societati agricole sau al unei cooperative (20,4% in 2010), 12,6% lucrător familial neremunerat (12,7 în 2010) si 1,2% patron (1,3% în 2010).

Datele referitoare la populaţia ocupata în vârstă de muncă (15 – 64 ani) pe regiuni scot în evidenţă faptul ca doar regiunea Bucuresti-Ilfov are o evoluţie pozitivă, printr-o creştere de 105 mii de persoane ocupate (în perioada 2000 – 2012), celelalte regiuni înregistrează evoluţii negative, cea mai rea situatie fiind Sud – Muntenia cu o scadere de peste 204 mii de persoane şi Sud – Vest Oltenia cu o scadere de peste 150 mii de persoane, cea mai dramatică diminuare a ratei de ocupare pe regiuni s-a înregistrat în regiunea Sud – Vest Oltenia de peste 8 punte procentuale.

Aşa cum menţionam, Strategia are ca ţintă cheie 2020 creşterea ratei de ocupare a forței de muncă pentru grupa de vârstă 20-64 ani la 70%. Condiţionările asupra realizării obiectivului de promovare a ocupării forţei de muncă sunt legate de alte domenii de politică:

  • Educație: reducerea abandonului școlar și a părăsirii timpurii a scolii, precum și implementarea de programe pentru persoanele care au un nivel scăzut de educație; creșterea calității procesului de învățământ, în special a relevanței competențelor obținute pentru dezvoltarea carierei profesionale; corelarea programei școlare (nivel mediu și superior) cu cerințele actuale și de perspectivă ale pieței muncii;
  • Economie: îmbunătățirea competitivității sectorului agricol; stimularea sectoarelor economice sustenabile; extinderea infrastructurii și utilizării TIC; extinderea/modernizarea infrastructurii și facilităților publice de transport;
  • Fiscalitate/Costuri de utilizare a forței de muncă: reducerea presiunii fiscale și administrative asupra utilizării forţei de muncă (nivelul taxării muncii; reducerea numărului de declarații/formulare privind forța de muncă); facilități fiscale pentru angajarea șomerilor și a persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile;

Obiectivele specifice și direcții de acțiune sunt dezvoltate in planul de acţiuni, direcţiile specifice fiind: creșterea ocupării în rândul tinerilor și prelungirea vieții active a persoanelor în vârstă; diminuarea șomajului în rândul tinerilor și a numărului de tineri care nu sunt în cuprinşi în programe de ocupare, educație sau formare; creșterea participării pe piața muncii a persoanelor în vârstă; îmbunătățirea structurii ocupaționale și participării pe piața muncii în rândul femeilor și a persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile; reducerea ocupării în agricultura de subzistență și facilitarea relocării acestei resurse umane către activități non-agricole; creșterea participării femeilor pe piața muncii, inclusiv prin măsuri suport de reconciliere a vieții profesionale cu cea de familie; creșterea participării persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile pe piața muncii prin dezvoltare de măsuri care să combine suportul social cu activarea; dezvoltarea unei resurse umane cu un nivel înalt de calificare și competenţe adaptate la cerințele pieței muncii; sprijinirea adaptabilităţii şi dezvoltării permanente a forţei de muncă corelate cu schimbările structurale ale pieței muncii; îmbunătăţirea nivelului de competenţe al persoanelor șomere și inactive apte de muncă pentru a facilita reintegrarea acestora pe piața muncii; îmbunătățirea mecanismului de fundamentare, implementare, monitorizare și  evaluare a politicilor cu impact pe piața muncii.

Planul de acţiuni al Strategiei de Ocupare a Forţei de Muncă 2014-2020 pusă în dezbatere publică în data de 26.08.2013 de către Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice îşi propune utilizarea unui număr de activităţi şi acţiuni pentru creşterea ratei de ocupare, astfel pentru:

  • Creșterea participării pe piața muncii a tinerilor: aplicarea unor programe integrate orientatecătre tinerii care nu sunt incluşi nici în sistemul de educaţie sau formare şi nici în ocupare – Garanția pentru tineri prin acordarea de consiliere personalizată, sprijin pentru orientare profesională, formare profesională, inclusiv recunoașterea competențelor non-formale și informale, dezvoltarea competențelor – cheie generale, utilizarea TIC prin promovarea competențelor digitale și a investițiilor în e-competențe și dezvoltare de alte competențe relevante; consolidarea cooperării instituţiilor şi actorilor relevanţi pentru monitorizarea tranziţiei tinerilor de la şcoală la viaţa activă/carieră, la nivel central şi regional/local prin dezvoltarea unui sistem de monitorizare a acestor tranziții; devalorizarea utilizării uceniciei ca instrument de asigurare a dezvoltării şi certificării competenţelor profesionale prin pregătire la locul de muncă pentru tineri; promovarea sistemului de stagiu pentru absolvenții de învățământ superior; stimularea ocupării pe cont propriu și a antreprenoriatului pentru tineri; creșterea mobilității tinerilor prin dezvoltarea serviciilor EURES care încurajează tinerii să se mobilizeze și să lucreze în cadrul UE; Programe, acțiuni și măsuri destinate includerii copiilor și tinerilor cu nevoi speciale în educație, formare profesională și vocațională și integrarea pe piața muncii a tinerilor cu dizabilități, inclusiv prin crearea și dezvoltarea de ateliere protejate; creșterea atractivității sistemului de formare vocațională și educațională, inclusiv prin campanii de informare, consiliere și orientare, competiții și sprijinirea tinerilor aflați în sistemul de educație obligatorie pentru a se familiariza cu viitoarele locuri de muncă, calificări și oportunități de carieră; corelarea curriculumului din învățământul superior cu schimbările structurale de pe piața muncii în perspectiva anului 2020; sprijinirea investițiilor în CDI, inclusiv in mediul rural, stimularea start-up-urilor și spin-offurilor inovative și atragerea tinerilor cercetători în centre de excelență CDI;
  • Creșterea participării pe piața muncii a persoanelor în vârstă: scheme de ocupare a persoanelor în vârstă (inclusiv subvenții/reducerea contribuțiilor angajatorilor pe o perioadă determinată; dezvoltarea unor iniţiative de transfer a cunoștinţelor şi expertizei în muncă din partealucrătorilor în vârstă, către angajaţii tineri (programe de mentorat, coaching); asigurarea accesului persoanelor vârstnice la forme flexibile de organizare a muncii; încurajarea prelungirii vieţii active inclusiv prin măsuri fiscale;
  • Reducerea ocupării în agricultura de subzistență și facilitarea relocării acestei resurse umane către activități non-agricole: dezvoltarea programelor de orientare şi formare profesională pentru persoanele adulte din mediul rural, raportate la realităţile economice ale zonelor cărora se adresează; sprijinirea activităţilor de antreprenoriat a persoanelor adulte din mediul rural și facilitarea reînnoirii generaționale în sectorul agricol prin ajutor financiar pentru business start-up-uri acordat tinerilor fermieri; acordarea de facilităţi fiscale întreprinzătorilor care demarează afaceri în sectoarele secundar şi terţiar în mediul rural și celor care creează locuri de muncă adresate grupurilor dezavantajate din mediul rural; dezvoltarea de scheme de garanții pentru persoanele defavorizate din mediul rural; acordarea de facilităţi fiscale întreprinzătorilor care demarează afaceri în sectoarele secundar şi terţiar în mediul rural și celor care creează locuri de muncă adresate grupurilor dezavantajate din mediul rural; dezvoltarea de scheme de garanții pentrupersoanele defavorizate din mediul rural; dezvoltarea de scheme de garantare pentru beneficiarii Programului Național de Dezvoltare Rurală; modernizarea și înființarea de instituții de învățământ și infrastructură; livrarea de programe integrate pentru facilitarea mobilității ocupaționale și geografice a persoanelor inactive din mediul rural.
  • Creșterea participării femeilor pe piața muncii, inclusiv prin măsuri suport de reconciliere a vieții profesionale cu cea de familie: combaterea stereotipurilor de gen din sistemul de învățământ prin continuarea organizării de campanii de informare pentru elevii de liceu în domeniul egalității de șanse; organizarea de campanii de informare și conștientizare pentru tați cu privire la nevoia implicării acestora în creșterea și educarea propriilor copii; editarea unui ghid cu modele de conciliere a vieții de familie cu viața profesională și cu prevederi legislative care să fie distribuite la nivel național; organizarea de burse ale locurilor de muncă în regiunile /localitățile cu o participare redusă a femeilor pe piața muncii în scopul facilitării ocupării acestei categorii; activități menite să reducă diferențele de gen în salarizare prin organizarea de conferințe naționale în care să fie implicați partenerii sociali, reprezentanți ai Guvernului, precum și reprezentanți ai mediului de afaceri si elaborarea și editarea de materiale promoționale și informative; sprijinirea dezvoltării antreprenoriatului în rândul femeilor în particular prin facilitarea utilizării de noi idei și prin încurajarea înființării de noi firme în sectoarele economice cu potențial de creștere; Încurajarea femeilor pentru revenirea pe piața muncii ca urmare a întreruperii sau finalizării concediului pentru creșterea copilului/copiilor, inclusiv prin aranjamente flexibile de lucru; dezvoltarea infrastructurii pentru a asigura facilități de îngrijire a copiilor în toate comunitățile și accesul la acest tip de servicii; identificarea nevoii de servicii de îngrijire, precum şi dezvoltarea de programe de formare şi motivare a participării îngrijitorilor pe piaţa muncii, concomitent cu dezvoltarea și promovarea accesului persoanelor dependente la servicii de îngrijire.
  • Creșterea participării persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile pe piața muncii prin dezvoltarea de măsuri care să combine suportul social cu activarea: măsuri active și preventive și de incluziune socială pentru persoanele aparţinând grupurilor vulnerabile și a celor aflate în sistemul de asistenţă socială; Facilităţi fiscale acordate angajatorilor în vederea stimulării incluziunii pe piaţa muncii a persoanelor vulnerabile /cu dizabilităţi / a celor condamnate aflate în evidenţa serviciilor de probaţiune şi a celor care execută sau au executat în parte, sau în întregime o pedeapsă privativă de libertate; sensibilizarea angajatorilor în oferirea unor adaptări adecvate persoanelor cu dizabilităţi şi persoanelor vârstnice la locurile de muncă; sensibilizarea angajatorilor pentru a asigura accesibilizarea mediului fizic, informațional si comunicațional; dezvoltarea de servicii care presupun pregătire pentru angajare pentru persoanele cu dizabilități; servicii de asistență în căutarea, obținerea și menținerea unui loc de muncă, inclusiv pentru revenirea la locul de muncă pentru persoanele cu dizabilități; dezvoltarea de măsuri de sprijin la locul de muncă; dezvoltarea spiritului antreprenorial și promovarea oportunităților pentru activități independente, dezvoltarea de cooperative și începerea de afaceri proprii; programe de reintegrare profesională și reabilitare vocațională și profesională pentru persoanele cu dizabilități; reanalizarea şi modificarea /completarea cadrului legal în vederea încurajării participării persoanelor cu dizabilităţi pe piaţa muncii; dezvoltarea și implementarea de programe integrate pentru identificarea oportunităţilor locale de dezvoltare şi ocupare, precum şi pentru facilitarea mobilității ocupaționale și geografice a persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile; extinderea schemelor de creditare pentru IMM-uri în vederea creării de noi locuri de muncă; extinderea la nivel național a rețelei de centre de consiliere, orientare și reconversie profesională, inclusiv de evaluare vocațională în vederea integrării persoanelor cu handicap pe piața muncii din România; definitivarea cadrului de reglementare a economiei sociale, ca alternativă de ocupare şi promovare a unor scheme inovative adecvate; stimularea economiei sociale și a sectoarelor antreprenoriatului social prin facilități acordate întreprinderilor de economie socială pentru a înlesni accesul și participarea pe piața muncii a grupurilor vulnerabile; asigurarea accesului persoanelor de etnie romă la servicii de asistență socială în paralel cu participarea la programe de formare și ocupare;
  •  Sprijinirea adaptabilității și dezvoltării permanente a forței de muncă corelate cu schimbările structurale ale pieței muncii: stimularea investiţiilor în formarea profesională a forţei de muncă; crearea unui sistem partenerial de formare iniţială şi continuă care să contribuie la asigurarea forței de muncă necesară la nivel regional; dezvoltarea competenţelor generice (competenţe digitale, limbi străine, abilităţi antreprenoriale şi competenţe sociale, comunicare) ale forței de muncă; introducerea şi recunoaşterea metodelor inovative de predare/formare bazate pe tehnologia informaţiei în formarea profesională continuă (elearning); implicarea partenerilor sociali în definirea/validarea calificărilor, a standardelor ocupaţionale şi programelor cadru de formare profesională continuă pentru asigurarea transparenţei calificărilor şi consistenţei certificatelor; recunoașterea competențelor dobândite în contexte non-formale și informale; calificarea și recalificarea forței de muncă pentru sectoarele cu potențial de creștere economică, inclusiv prin furnizarea de formare profesională continuă specifică în domeniul acvaculturii, pisciculturii, exploatațiilor maritime, turism de coastă și maritim.
  • Îmbunătățirea nivelului de competențe al persoanelor șomere și inactive apte de muncă pentru a facilita reintegrarea acestora pe piața muncii: dezvoltarea unui sistem de stabilire a profilului individual al șomerului și evaluare a riscului de șomaj pe termen lung și a nevoii de îmbunătățire a nivelului de competențe; dezvoltarea unui sistem pentru anticiparea cererii de forța de munca in concordanta cu tendințele pe termen lung de pe piața muncii în vederea ajustării programelor de formare profesională orientate către șomeri și persoane în căutarea unui loc de muncă.
%d bloggers like this: