Norma de munca in Uniunea Europeana. Cazul Ramona Ciciu

Posted on March 18, 2010 by denisapatrascu

Citeam astazi in presa de faptul ca trei europarlamentari români au interpelat Comisia Europeană cu privire la eventualele măsuri care ar trebui luate pentru a limita abuzurile comise de angajatori la adresa angajaţilor, plecând de la cazul Ramonei Cîciu, care “la 34 de ani a făcut stop cardiac din cauza surmenajului provocat de munca în exces şi de stresul de la birou, iar după câteva zile de comă profundă a încetat din viaţă”. Cu siguranta este o situatie trista moartea unei persoane, cu atat mai mult a uneia tinere.

Cei trei europarlamentari au adresat în scris o interpelare Comisiei Europene prin care executivul comunitar este chestionat cu privire la măsurile care ar putea limita abuzurile angajatorilor şi să impună respectarea drepturilor angajaţilor.

Nu voi comenta din punct de vedere medical, faptul ca nu s-a putut face legatura intre stresul locului de munca si deces, pentru ca nu am aceasta calitate. In schimb pot face cateva lamuriri legate de norma de munca, asa cum exista ea la nivel comunitar.

Intr-o definitie scolastica norma de muncă, ( si de altfe cum este definită în cuprinsul Codului muncii), exprimă cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea operaţiunilor sau lucrărilor de către o persoană cu calificare corespunzătoare, care lucrează cu intensitate normală, în condiţiile unor procese tehnologice şi de muncă determinate si se exprimă, în funcţie de caracteristicile procesului de producţie sau de alte activităţi ce se normează, sub formă de norme de timp, norme de producţie, norme de personal, sferă de atribuţii sau sub alte forme corespunzătoare specificului fiecărei activităţi.

În prezent nu există o definiţie standard a acestei noţiuni şi nici măcar o terminologie unică la nivel european. Din analiza efectuată privind condiţiile de muncă, aşa cum sunt prezentate pe site-urile oficiale ale Comisiei Europene, termenul cel mai des referit este cel de unitate de muncă, în directă legătură cu sistemele de plată bazate pe rezultatele muncii.

Comisia Europeană a fost solicitată sa-şi exprime poziţia cu privire la utilizarea unităţii de muncă, la începutul anului 2000, prin întrebarea scrisă nr. 92000/E0169 adresată de către un cetăţean al Germaniei, ca urmare a reintroducerii de către firma germană Volkswagen a unităţii de muncă în industria producătoare de maşini. Conform acestuia, Planul 5000 x 5000 introdus de către Volkswagen conţinea o condiţie fără precedent, deoarece timpul de lucru devenea un element variabil, salariaţii fiind direct responsabili de durata acestuia şi introducea un nou aranjament de muncă care presupune un salariu fix pentru o durată variabilă a timpului de lucru.

Comisia Europeană, prin răspunsul formulat la această întrebare, consideră că « utilizarea unităţii de muncă are mai mari şanse de reuşită atunci cand este reglementată prin acorduri între partenerii sociali. Totodată introducerea unor noi forme de organizare a muncii trebuie să aibă în vedere asigurarea echilibrului între flexibilitatea şi securitatea muncii. Acestea pot conduce la creşterea gradului de ocupare, dar ele depind foarte mult de circumstanţe particulare.»

Astfel, în toatele statele membre ale Uniunii Europene, există „sisteme de plată variabilă” care au ca rezultat condiţionarea plăţii cuvenite salariaţilor de performanţa individuală sau colectivă a acestuia/acestora. Intr-o traducere mai larga, norma de lucru determina valoarea salariului.

Această performanţă poate fi măsurată atât din perspectivă cantitativă, cât şi calitativă. În măsura în care este aplicat criteriul cantitativ, o parte sau tot salariul cuvenit este legat de producţie, sau de rezultatele financiare ale angajatorului.

Criteriul calitativ este folosit atunci când plata salariului sau a unei părţi a acestuia este legată de performanţa salariatului, calitatea produselor, şi/sau dobândirea de către acesta a unor competenţe sau abilităţi profesionale suplimentare.

Criteriul cantitativ a fost considerat criteriul dominant; acesta continuă să fie un important instrument dar, în mod sigur, începe să nu mai fie singurul, întrucât angajatorii consideră calitatea produselor drept un criteriu din ce în ce mai important.

În toatele statele aceste criterii sunt folosite împreună, ceea ce diferă fiind ponderea fiecăruia în analiza performanţei salariatului. Mutarea accentului de pe formele tradiţionale de „plată variabilă” precum plata în funcţie de numărul de produse finite rezultate în urma muncii prestate („piecework”) pe alte sisteme implică o schimbare în ceea ce priveşte criteriul folosit în măsurarea performanţei, de la cel cantitativ la cel calitativ sau la cel legat de economisirea timpului de lucru alocat.

„Sistemele de plată variabilă” pot fi următoarele: – plata în funcţie de rezultate; în acest caz există o relaţie directă între salariul persoanei şi rezultatul muncii sale. Utilizarea acestei forme este în descreştere în tări precum Austria, Spania şi Suedia – plata în funcţie de performanţă; în acest caz salariaţii sunt încurajaţi să lucreze la anumite standarde de calitate, fără să existe o relaţie directă cu producţia „ performance – related schemes” (Spania, Portugalia Italia, Olanda, Marea Britanie şi Germania) – plata de bonusuri la salariul persoanei care dobândeşte calificări profesionale sau se specializează pe parcursul executării contractului individual de muncă „employability related schemes” (Olanda şi Marea Britanie) – participarea salariaţilor la profitul companiei/angajatorului. În România sunt folosite, în mod tradiţional prima si doua formă de plata. Modul în care salariul persoanei este afectat de această analiză diferă, astfel: – variaţia acestuia poate fi limitată sau nelimitată (de obicei, aceasta este limitată) – salariul poate varia atât în sensul creşterii acestuia „upword variation”, dar şi în sensul scăderii lui „downword variation”, cu stabilirea unui plafon. Este foarte important de precizat că plata variabilă este asociată în mod curent cu creşterea salariului, scăderea acestuia fiind acceptată numai în cazuri excepţionale. De regulă, sindicatele agreează numai „variaţii pozitive”, scăderea salariului fiind în mod explicit interzisă cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă. Aceasta este situaţi în Spania – ramură chimie – , Marea Britanie, Austria.

Sistemul de stabilire a schemelor de plată variabilă (care pot fi legate de o normă de muncă, astfel cum este definită de legislaţia română) poate varia de la lipsa implicării salariaţilor sau a reprezentanţilor acestora la procesul de luare a deciziei, la existenţa unor proceduri specifice de negociere colectivă, motiv pentru care în procesul de stabilire a normelor de muncă, pot fi implicate: conducerea unităţii; salariaţii/ sindicatele; comitetul/consiliu de muncă („works council”).

Ceea ce poate fi concluzionat este că, nu reiese existenţa unei legături automate între „plata variabilă” şi negocierea colectivă. Această concluzie trebuie să fie înţeleasă numai pornind de la faptul că sistemele de plată sunt diferite, numai în unul din cazurile menţionate mai sus, acesta se bazează pe „norme de muncă”, astfel cum sunt definite de legislaţia română. Astfel, în măsura în care există negociere colectivă, aceasta se poartă asupra oportunităţii introducerii de sisteme de plată variabilă, indiferent de forma aleasă.

În următoarele state, stabilirea sistemelor de plată variabilă constituie prerogativa exclusivă a angajatorului: Grecia, Marea Britanie, Finlanda, Portugalia. Totuşi, în Marea Britanie, prin intermediul unor acorduri colective (de natură diferită faţă de contractul colectiv), angajatorul introduce aceste sisteme, iar sindicatul încearcă să influenţeze această decizie. În cazul în care aceste sisteme fac parte din sfera subiectelor supuse negocierii colective, rolul de reprezentare a salariaţilor îl poate avea fie sindicatul, fie, în unele state, „comitetul de muncă”.

Ţările în care sistemele de plată variabilă sunt reglementate prin negociere colectivă sunt: Luxembourg, Austria, Danemarca, Franţa, Italia, Germania, Olanda, Norvegia, Suedia. Cele mai multe dintre negocierile colective pe acest subiect au loc la nivel de angajator. Totuşi, există astfel de prevederi şi în contractele colective de muncă încheiate la nivel sectorial sau naţional (inclusiv cazul Romaniei), dar mai degrabă acestea au un caracter de recomandare (cazul Danemarcei), sau stabilesc doar procedurile de urmat la nivelul angajatorului (cazul Spaniei şi Italiei).

Punctul de vedere al sindicatelor referitor la sistemele de plată variabilă diferă de la o ţară la alta, existând cazuri în care sindicatele sprijină acest sistem (Irlanda), precum şi cazuri în care se opun sistematic, acceptându-l numai în situaţia în care acest lucru nu poate fi evitat, şi sub condiţii strict prevăzute (Belgia, Franţa). Este bine de precizat totuşi că dezbaterile se poartă în special pe una dintre formele de plată variabilă, participarea salariaţilor la profitul companiei prin bonusuri sau prin cumpărarea de acţiuni.

De asemenea situatia normatorilor, cei care stabilesc nivelul obiectiv pentru o anumita ocupatie intr-o unitate de timp este de asemenea diferit de la un stat la altul. Singura tara unde am gasit indicata intr-un act normativ tehnica de evaluare a normei de munca şi determinarea salariului conform unităţii de muncă sau altor forme de plată după rezultate, este Irlanda. In aceasta tara exista institute specializate pe realizari de studii care analizează sarcinile de serviciu sau diferitele modificări şi metode implicate de realizarea sarcinilor individuale, dar şi timpul necesar pentru realizarea fiecărei sarcini. Rezultatele studiului pot fi folosite pentru stabilirea unu timp ideal pentru realizarea sarcinilor şi, ca urmare, a salariilor în conformitate cu cantitatea de muncă ce poate fi realizată de un lucrător mediu care lucrează cu un ritm constant. Principalele institute de evaluarea muncii sunt Centrul Irlandez privind Productivitatea şi Institutul Administraţiei Publice.

In România, inainte de ’89 exista in fiecare unitate economica un compartiment de normare a muncii care aplica la cazul concret reglementarile standardizate pentru o ocupatie stabilite in general prin ordine de ministri.

Am auzit intr-un t-show (slab documentat de altfel), pe aceasta tema, zilele trecute, ca in Romania nu mai exista normatori. Va asigur ca exista, iar una dina ceste instituţii este Institutul Naţional de Cercetări ştiinţifice în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, care are certificari internationale, pe multe domenii de activitate. Pentru mai multe detalii http://www.incsmps.ro/.

Realizarea unui instrument comun la nivel comunitar ar fi dificila, dar nu imposibila, avand in vedere necesitatea stabilirii unui nivel maxim de efort fizic intr-o unitate de timp pentru obtinerea salariului minim pentru ocupatia respectiva, potrivit contractului colectiv de munca aplicabil, pentru a nu se perpetua astfel de cazuri.

Filed under: Analize juridice, Politica | Tagged: , , , , , , | 1 Comment »

O analiza a actualului sistem de pensii din Romania

Posted on March 15, 2010 by denisapatrascu

Preocuparile pentru aspectele sociale, gradul de realizare a prioritatilor cuprinse in Agenda Politici Sociale la nivel comunitar, precum si identificarea masurilor comune in contextul presiunii evolutiilor demografice asupra sistemelor de securitate sociala, in mod particular asupra sistemelor de pensii, au determinat Consiliul UE sa aprobe 3 principii generale: protejarea capacitatii sistemelor de indeplinire a scopului lor social; mentinerea sustenabilitatii financiare; adaptarea la schimbarile nevoilor societatii.

Pentru aceasta, cu ocazia summit-ului de la Goteborg, Consiliul UE a mandatat Comitetul pentru Protecţie Socială şi Comitetul pentru Politici Economice să aplice metoda deschisă de coordonare în domeniul pensiilor în cadrul efortului comun de elaborare a unor strategii globale care să caute soluţii provocărilor economice şi bugetare ale îmbătrânirii populaţiei. Metoda deschisă de coordonare implică de fapt trei elemente: stabilirea prin consens a unor obiective globale comune; translatarea acestora la nivelul strategiilor locale;   monitorizarea periodică a progresului obţinut,  pe baza unui set de indicatori definiţi de comun acord.

Sistemele de pensii ale statelor membre UE se caracterizează printr-un grad ridicat de diversitate.

La nivel european, deşi se tinde spre o armonizare a legislaţiei aplicabile sistemelor de pensii nu se urmăreşte impunerea unui model “ideal”, considerându-se că stabilirea parametrilor acestor sisteme este o prerogativă de politică internă a fiecărui stat.

Întrucât în domeniul social guvernează principiul subsidiarităţii, guvernele statelor membre sunt cele care stabilesc efectiv politicile publice din acest domeniu, în condiţiile aplicării directivelor şi regulamentelor europene în vigoare, dar şi a respectării principiilor comune şi a valorilor la care statele membre subscriu, toate acestea cu scopul ca sistemele lor de pensii să facă faţă problemelor stringente şi să fructifice noile oportunităţi.

În acest context, trebuie să se ia în considerare interdependenţa dintre economic şi social. Astfel, un sistem de securitate socială bine structurat joacă un rol fundamental în susţinerea sistemului economic şi îmbunătăţirea performanţelor acestuia. Totodată  un sistem de securitate socială  trebuie să aibă un caracter evolutiv, adică să se adapteze permanent la schimbările din societate şi economie.

Un drept esenţial de care beneficiază pensionarii după aderarea României la Uniunea Europeană este mobilitatea lor între statele membre.

Maniera de administrare a securităţii sociale în aplicarea legislaţiei comunitare în materie de coordonare este reglementată de Regulamentul Consiliului (CEE) 1408/71 pentru aplicarea sistemelor de securitate socială angajaţilor, lucrătorilor independenţi si membrilor lor de familie, care are ca scop principal evitarea pierderii drepturilor de securitate socială ale lucrătorilor migranţi care se deplasează în  spaţiul UE, care de la 1 ianuarie 2007 este direct aplicabil României ca stat membru.

Legislația in vigoare in acest moment in Romania in domeniul pensiilor are principalul filon in Legea nr.19/2000, care este completat de legi cu aplicabilitate mai restrânsa pentru pensiile speciale.

Apariţia Legii nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu aplicare efectivă de la data de 1 aprilie 2001, a fost impusă de necesitatea reformării sistemului de pensii, care nu mai corespundea realităţilor social – economice în care se situa România, care, după 1989, intrase intr-o zona a ajustărilor sectoriale si a restructurărilor. Sistemul de pensii anterior, sistem tot de tip redistributiv, organizat sub incidenţa prevederilor Legii nr. 3/1977, era din ce în ce mai greu de susţinut financiar, trebuind să facă faţă unor probleme majore, care îi depăşeau posibilităţile de repliere şi adaptare. Păstrarea acestui cadru după 1990 si pana in 2001 nu s-a dovedit eficientă pe termen scurt, soluţiile adoptate neavând capacitatea de a ţine sistemul între parametrii unei funcţionalităţi normale, deficitele proprii fiindu-i acoperite prin transferuri sau împrumuturi, sancţionate dur de imuabilele legi ale unei economii de piaţă.

Mai mult, din cauza lipsei capacităţii sistemului de a prelua şi atenua şocurile generate de contradicţiile dintre principiile care stăteau la baza construcţiei sale instituţionale şi noile condiţii în care încă funcţiona, au apărut discrepanţe grave între pensii stabilite în funcţie de elemente similare dar la date diferite, a scăzut dramatic puterea de cumpărare a veniturilor din pensii, s-au manifestat discriminări inter şi intra-generaţii, ceea ce a făcut ca, pentru mari grupuri sociale, sărăcia temporară să devină permanentă, şocurile tranziţiei să fie insuportabile, în condiţiile în care sistemul de pensii nu putea oferi soluţii de profunzime.

Pornind de la limitele legislației anterioare Legea nr.19/2000, a încercat sa creeze cadrul legal de organizare şi funcţionare a unui sistem public de pensii, bazat pe principii noi, adaptat condiţiilor social-economice specifice României, apt să ofere soluţii de reformare şi eficientizare a sistemului anterior, prin câteva principii care se regăsesc in orice sistem modern de pensii:

  • asigurarea aceloraşi condiţii de contribuire şi de obţinere a beneficiilor sociale, pentru toate categoriile de populaţie, care realizează venituri, în cadrul unui sistem unic;
  • introducerea obligativităţii asigurării la sistemul public a tuturor persoanelor care realizează venituri din muncă salariată sau pe cont propriu, pentru ca prin contribuţiile acestora să se asigure susţinerea cheltuielilor cu plata beneficiilor, în cadrul unei solidarităţi sociale inter-generaţii normale şi necesare;
  • consfinţirea principiului contribuţiei şi repartiţiei, specific oricărui sistem de tip redistributiv, potrivit căruia orice persoană asigurată este datoare să contribuie, în perioada activă, urmând ca, în situaţiile de manifestare a riscului social, să beneficieze de drepturi, prin repartiţie de la bugetul sistemului public;
  • o construcţia instituţională distincta, prin crearea Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi a structurilor sale, care să administreze veniturile şi cheltuielile sistemului public de pensii;
  • asigurarea garanţiei judiciare a sistemului prin prevederea şi incriminarea, ca infracţiuni sau contravenţii a numeroase fapte comise prin încălcarea prevederilor legii privind constituirea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor, precum şi prin legiferarea înfiinţării secţiilor de asigurări sociale, specializate, pe lângă instanţele judecătoreşti, cu menirea de a administra justiţia şi a apăra ordinea de drept în raporturile juridice specifice;
  • împărţirea contribuţiei de asigurări sociale între angajat şi angajator, ca beneficiar al muncii depuse, pentru eliminarea ideii, false, că pensia este o obligaţie a sistemului şi acreditarea ideii reale, că pensia se cuvine corelativ achitării contribuţiei specifice;
  • prevederea unor situaţii, în avantajul asiguraţilor, în care anumite perioade sunt asimilate stagiului de cotizare, fără ca pentru acestea să se fi contribuit la sistemul public;
  • lărgirea paletei opţionale a persoanelor cu acces la un drept de pensie, prin introducerea unor noi categorii de pensii, cum sunt pensia anticipată şi pensia anticipată parţială, menite a asigura o anumită flexibilitate în cadrul sistemului public;
  • introducerea unei noi formule de calcul a pensiilor, pe sistemul punctelor de pensie, calculate pe întreaga perioadă de contribuţie din ruta profesională a asiguratului, ceea ce asigură o corelaţie justă între nivelul contribuţiilor achitate sistemului şi cuantumul beneficiului social plătit de sistem;
  • creşterea, în mod gradat, a vârstelor de pensionare foarte scăzute la momentul reformării sistemului, pe un trend ascendent foarte lin, de-a lungul a 14-15 ani, pentru asigurarea echilibrului financiar, având sustenabilitatea bugetului de pensii confruntat cu o criza demografica din ce in ce mai accentuata;
  • sprijinirea pensionarilor de invaliditate, prin acordarea unui stagiu de cotizare potenţial, egal cu stagiul pe care l-ar fi putut realiza, în mod normal, până la vârsta de pensionare, îm lipsa invalidităţii survenite;
  • stimularea persoanelor asigurate de a continua activitatea salariată, şi după împlinirea vârstelor de pensionare, sau după pensionare, şi, deci, menţinerea lor în sfera producătorilor de resurse pentru sistemul public de pensii;
  • actualizarea permanentă a pensiilor, în funcţie de disponibilităţile financiare ale sistemului, prin măsuri specifice, în scopul menţinerii puterii de cumpărare a pensiilor, prin acoperirea creşterii inflaţiei;
  • recalcularea pensiilor din sistemul public, stabilite sub incidenţa legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, în scopul aplicării aceluiaşi mod de calcul, indiferent de data înscrieii la pensie.

Daca acestea au fost elementele pozitive, exista un numar cel puțin egal de aspecte negative ale cadrului legal in domeniul pensiilor.

  • Funcţionarea sistemului public de pensii din România, chiar reformat masiv, ca răspuns la problemele cărora avea menirea să le facă faţă, a fost una greoaie, sincopată, plasată cvasi-permanent sub influenţele unui dezechilibru financiar perpetuu, pentru înlăturarea căruia sistemul nu a reuşit să identifice toate soluţiile viabile;
  • lipsa posibilităţilor sistemului public de a-şi regla fluxul venituri-cheltuieli, a afectat grav gradul de sustenabilitate al acestuia, împiedicându-l să asigure o redistribuire echitabilă, o îmbunătăţire a relaţiei dintre contribuţii şi prestaţii, mai ales pe exerciţiile bugetare din anii 2001 – 2005 când deficitele acestui buget au fost permanente. Începând cu acest an au fost adoptate măsuri succesive de externalizare a plăţii unor prestaţii, care nu aveau caracter contributiv sau nu aveau legătură cu pensiile.

Aceasta pentru că :

¨   faţă de creşterea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat, după 1991 produsul intern brut a înregistrat creşteri, ceea ce demonstrează că procesul de redistribuire macroeconomică nu a fost în favoarea acoperirii necesităţilor speciale ale populaţiei vârstnice;

¨ reformele instituţionale, ajustările structurale, concepute să promoveze schimbări la nivel sectorial, prin restructurări de activităţi, prin modificări sau sistări de politici şi activităţi mai puţin performante, nu au condus la o creştere economică suficientă care să asigure sustenabilitatea sistemului public de pensii;

¨ lipsa, sau ineficienţa, unor alternative viabile, a unor măsuri în compensare, în planul vieţii sociale, au dus la situaţii în care şomajul şi inflaţia au atins valori dificil de gestionat, provocând o scădere semnificativă a dimensiunilor bazei pentru colectarea contribuţiilor de asigurări sociale, sursa esenţială a veniturilor bugetului asigurărilor sociale, prin reducerea, în perioada la care ne referim, la aproape jumătate a numărului de contribuabili;

¨  incapacitatea sistemului public de a-şi colecta în totalitate veniturile preconizate, în condiţiile unei discipline fiscale care lasă de dorit, a făcut ca, în perioada 1991 – 2002 activitatea acestuia să se desfăşoare în condiţiile unui grad mediu de colectare cuprins între 73-92%, situaţie care demonstrează existenţa, totuşi, a unor rezerve de venituri;

¨  ineficienţa mijloacelor şi metodelor instituţionale sau logistice, de identificare şi diminuare a fraudei, inter sau intra-sistemice, a făcut ca nivelul prejudiciilor aduse bugetului asigurărilor sociale să se menţină la un nivel care a afectat veniturile sistemului public.

¨  urmare a reformei cadrului legal de reglementare, înfăptuită în anul 2005, prin care s-a realizat transferul către alte surse de finanţare al cheltuielilor cu plata indemnizaţiilor pentru creşterea copilului şi a indemnizaţiilor acordate în baza certificatului de concediu medical, a degrevat bugetul asigurărilor sociale de cheltuieli cu aceste prestaţii, efectele pozitive fiind, însă, insuficiente pentru realizarea unei posibilităţi de sustenabilitate reală.

¨  creşterea numărului beneficiarilor sistemului public, cu peste 80%, în perioada de după 1990, pe fondul scăderii numărului de contribuabili, la jumătate, în aceiaşi perioadă, a dus la o creştere exponenţială a cheltuielilor ocazionate cu plata beneficiilor, în condiţiile deteriorării îngrijorătoare a raportului de dependenţă;

¨   astfel, faţă de un raport de dependenţă de 2,6/1, considerat viabil pentru orice sistem de pensii de tip redistributiv, în sistemul de pensii românesc acest indicator a scăzut continuu, începând cu anul 1990, ajungând, de la 3,43/1, la 0,82/1, în 2006, aceasta şi pe fondul transferului către bugetul de stat a cheltuielilor cu plata pensiilor pentru agricultori;

¨   scăderea ponderii cheltuielilor cu plata pensiilor în produsul intern brut, de la 7,2% în 1990, la 6,5% în 2002, din acest punct de vedere România situându-se cu mult sub media europeană, maximul fiind atins în anul 2002, când era de 12,1%;

¨  toate acestea au dus la o scădere accentuată a  raportului de înlocuire a veniturilor din salarii prin venituri din pensii, acesta ajungând în 2006 la numai 37,9%, ceea ce a făcut mai puţin eficiente măsurile succesive de protecţie socială a pensiilor, neputându-se stopa scăderea puterii de cumpărare a beneficiarilor, aceasta ajungând la abia 50% faţă de cea din 1990.

Dacă în planul schimbării principiilor de organizare şi funcţionare, a pachetului de beneficii, a formulei de stabilire a drepturilor, a condiţiilor de acces şi eligibilitate, a drepturilor prevăzute de lege, s-au realizat lucruri bune, în domeniul managementului financiar, al gestiunii resurselor şi cheltuielilor sistemului, s-a reuşit foarte puţin, ceea ce a dus sistemul public de pensii într-o situaţie financiară necorespunzătoare.

Lipsa de rezistenţă în faţa presiunii sociale, cedarea imediată şi repetată în faţa acesteia au determinat acceptări de conjunctură, materializate într-o instabilitate legislativă cronică în domeniu, ceea ce a afectat grav procesul de constituire şi consolidare a relaţiilor necesare funcţionării sistemului public.

O analiză critică a situaţiei financiare a sistemului public de pensii, a funcţionării lui în ansamblu, a permis identificarea următoarelor direcţii în care trebuie gândită restructurarea şi reformarea lui :

  • consolidarea financiară a sistemului public, în vederea asigurării viabilităţii lui, prin realizarea unui echilibru financiar asigurat de eficientizarea fluxurilor de venituri şi cheltuieli, prin :

– creşterea nivelului veniturilor, prin identificarea şi valorificarea tuturor soluţiilor de extindere a sferei contribuabililor şi de creştere a gradului de realizare a veniturilor ;

– optimizarea cheltuielilor sistemului public de pensii, prin îmbunătăţirea cadrului de efectuare a lor în regim de legalitate, oportunitate şi eficienţă.

În scopul consolidării financiare a sistemului public de pensii, a asigurării viabilităţii sale şi, implicit a creşterii încrederii populaţiei în capacitatea sa de a rezolva problemele specifice, este necesară aplicarea de urgenţă a următoarelor măsuri :

  • aplicarea prevederilor legale referitoare la recuperarea prejudiciilor aduse bugetului asigurărilor sociale, indiferent de natura lor şi indiferent de cauzele care le-au generat ;
  • atragerea în sistemul public, a cât mai multor persoane, din diverse sfere de activitate, care obţin venituri profesionale şi nu sunt asigurate;
  • introducerea posibilităţii legale de încheiere a contractelor de asigurare şi completarea veniturilor asigurate şi extinderea acestei posibilităţi şi la alte persoane asigurate în alte sisteme, neintegrate sistemului public;
  • cuprinderea în sistemul public de pensii, în calitate de asiguraţi contribuabili, a cetăţenilor români care desfăşoară activitatea în străinătate şi, obţinând acolo venituri salariale, nu sunt asiguraţi;

Măsuri de raţionalizare a cheltuielilor

  • realizarea unei egalităţi de tratament între beneficiari, în ceea ce priveşte cuantumul pensiilor, actualmente diferit în funcţie de data stabilirii, din cauza creşterii stagiului complet de cotizare prin egalizarea formulei de calcul intre barbati si femei. Din 27 de state membre 16 au varste egale de pensionare pentru femei si barbati ;
  • penalizari mai mari pentru beneficierii pensiei anticipate si aniticipate partiale;
  • limitarea accesului la pensia de invaliditate, prin înlăturarea posibilităţilor de nerespectare a conformităţii dintre actul medical efectuat în reţeaua sanitară şi criteriile de încadrare în grade de invaliditate reglementate pentru procesul de expertiză medicală 
  • degrevarea bugetului asigurărilor sociale de cheltuieli care potrivit cadrului legal existent, pot fi suportate din alte surse de finanţare, astfel:
  • de la bugetul de stat – pentru plata indemnizaţiei de însoţitor, în cuantum fix, acordată în situaţia invalidului de gradul I;
  • de la fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale – pentru pensiile de invaliditate acordate în situaţiile în care invaliditatea a fost provocată de un accident de muncă sau de o boală profesională ;
  • adoptarea unor reglementări în vederea soluţionării situaţiilor în care, anterior anului 1962, în carnetele de muncă nu există înregistrate salariile;
  • valorificarea unitară a perioadelor asimilate stagiului de cotizare, în procesul de stabilire sau modificare a drepturilor de pensie, prin acordarea aceluiaşi punctaj pentru toate aceste perioade, în vederea asigurării unei egalităţi de tratament în aceste situaţii;

Filed under: Analize juridice | Tagged: , , | Leave a comment »

Abandonul familiei de catre guvernanti, in timpul crizei financiare

Posted on March 3, 2010 by denisapatrascu

Ultimul raport al Institutului pentru Cercetarea Calitatii Vietii privind impactul crizei economice asupra populatiei observa faptul ca sărăcia este percepută nu atât ca o stare a unui segment marginal al populaţiei, ci mai degrabă ca o stare a majorităţii. Este asociată cu grupuri largi ale populaţiei: şomeri (al caror numar a depasit la sfarsitul lunii februarie 2010, 758.500 persoane ), familii cu copii, pensionari, tineri si chiar familii active cu unul/ două salariu(i).

Sărăcia este percepută pe fondul general al căderii economice, iar printre factorii incriminaţi cel mai adesea citaţi sunt efectele domino ale crizei economice şi proasta guvernare, factori obiectivi externi segmentelor marginalizate.

În orice economie de piaţă, programul de protecţie socială trebuie să însoţească reforma economică pentru a atenua costurile sociale mari ce ar determina dezechilibrul social.

În perioadele de stress social şi economic, există o tendinţă de întărire a familiei datorită funcţiile acesteia de suport social. Intervenţia unui complex de factori specifici perioadei de tranziţiei din România face să acţioneze şi importamţi factori cu influenţă negativă asupra constituirii, coeziunii şi stabilităţii familiei.

Lipsa unor condiţii socio-economice şi culturale de viaţă care blochează satisfacerea lor normală, duce la tensiuni intrafamiliale, la frustrări succesive, care nesoluţionate la timp duc la transformarea familiei normale într-una vulnerabilă şi o împing spre o situaţie de criză, cu alt tip de costuri sociale pe termen mediu si lung.

Riscul se transferă automat asupra copilului, având în vedere statutul lui aparte în familie, ca persoană ce trebuie ocrotită, pentru că nu se poate apăra singur. Deşi copilul este un element central al familiei el nu este o sursă de venit a acesteia ci, privita din perspective economica, una de consum. Acesta este şi motivul pentru care familiile cu copii sunt mai vulnerabile social şi economic.

În elaborarea oricărei strategii în faza de proiect trebuiesc stabilite sursele de finanţare, grupul-ţintă, perioada pe care se vor desfăşura etapele programului, momentul de la care se vor resimţi efectele benefice, personalul implicat[1].

Privitor la sursele de finanţare, o strategie antisărăcie poate miza pe un aflux mai mare de resurse deoarece motivează comunitatea să reconsidere priorităţile, mobilizeză unele resurse existente în mod difuz în societate, eliberează resurse ea însăşi printr-o eficientă utilizare, prin soluţionarea unor nevoi şi prin micşorarea cheltuielilor pentru controlul şi reabsorţia proceselor negative produse de sărăcie.

Grupul-ţintă al strategiei cu impact benefic asupra familiei poate fi stabilit după[2]:

– insuficienţa resurselor, în:  persoane lipsite de resurse minimale de supravieţuire şi persoane aflate într-un ciclu de dezvoltare lipsite de resurse minimale necesare satisfacerii nevoilor de dezvoltare;

– situaţii de lipsuri extreme ce nu pot fi rezolvate prin venituri curente: persoane fără locuinţă/cu locuinţă improprie, femei cu copii alungate din locuinţă, copii ieşiţi din instituţii fără suport din partea familiei, infractori eliberaţi din închisori;

– situaţii personale de dificultate absolută: copii abandonaţi, copiii străzii, copii abuzaţi fizic, sexual şi emoţional, copii cu dificultăţi de adaptare, persoane cu dizabilităţi;

– nevoi de resocializare, reintegrare şi recuperare: delincvenţi juvenili, condamnaţi care rămân în comunitate, dependenţi de droguri, alcool,tineri care părăsesc instituţiile de protecţie persoanele varstnice, sau cu capacitate mică de viaţă autonomă, victime ale catastrofelor naturale sau sociale;

– capacităţi limitate sau distorsionate de viaţă socială normală şi rsponsabilă: familii dezorganizate, incapacitatea de a asista formarea şi dezvoltarea copiilor, incapacitae de soluţionare a situaţiilor conflictuale, excluziune socială, atitudini de abandon al controlului propriei vieţi.

O politică socială activă şi eficientă antisărăcie trebuie să aibă în vedere prevenirea, recuperarea şi sprijinul celor care au nevoie de el[3].

Prevenirea are în vedere complexul de acţiuni orientate spre eliminarea factorilor generatori de sărăcie. Producera sărăciei este un element natural al societăţii care-l crează. Nu există societate fără sărăcie, iar dispozitivele de prevenire sunt necesare fiecăreia, nu doar în situaţii de risc. Indicat ar fi să se acţioneze simultan asupra prevenirii căderii veniturilor sub un anumit nivel minim (compensarea pierderilor naturale de venit şi a lipsei de venit /venit insuficient datorat unor situaţii naturale), crearea de locuri de muncă prin stimularea investiţiilor în domenii eficiente, cerute de piaţă, formarea şi dezvoltarea capacităţilor prin mecanisme de socializare, forme de educaţie, formare şi reciclare profesională continuă,creşterea spiritului de disciplină şi responsabilitate în muncă; controlul proceselor generatoare de sărăcie, stimularea revigorării economiei naţionale, protecţia participanţilor vulnerabili în sistemul economic, prevenirea infracţionalităţii.

Recuperarea din sărăcie trebuie realizată având în vedere crearea de posibilităţi de producere a veniturilor, în cazul în care există un deficit în acest sector, corectarea deficitelor de capacităţi economice, motivaţionale şi a deficitelor de socializare, crearea unui sistem de suport social care să evite dependenţa şi să stimuleze bunăstarea autonomă, minimalizarea proceselor sociale care întreţin sărăcia, programe de corectare a efectelor durabile ale sărăciei: eliminarea deficitului de educaţie, eliminarea pattern-urilor comportamentale generate de economia subterană şi criminală, reinserţia socială a victimelor criminalităţii şi a condamnaţilor care au săvârşit pedeapsa.

Sprijinul pentru cei sărăci, este obligatoriu în special în situaţiile în care sărăcia nu poate fi prevenită şi nici recuperarea din sărăcie nu poate fi realizată eficient pentru toate grupurile sociale. Acest sprijin poate îmbrăca diverse forme: ajutor social în bani/natură pentru cei aflaţi în situaţie de nevoie acută şi pentru cei care nu pot să-ţi producă bunăstare proprie, dar poate fi şi suport pentru cumpărare de locuinţe şi locuinţe sociale.

O strategie de suport al familiei trebuie să prezinte următoarele componente: direcţii de acţiune –pornind de la diagnoza principalelor vulnerailităţi ale familiei, vor fi formulate principalele biective pe care strategia trebuie să le aibă în vedere; mijloace de acţiune – programe şi insituţii care urmează a le realiza şi resursele neceare ; desfăşurarea în timp –obiective pe termen scurt, mediu şi lung.

Factorii de risc asupra cărora trebuie să se aplece o strategie de suport pentru familie şi copil sunt: deteriorarea severă a standardului de viaţă al marii majorităţi a familiilor şi în special în cele cu copii, insecuritatea resurselor economice, dificultăţi în constituirea şi menţinera familiei –venituri mici, lipsa locuinţei, eroziunea valorilor familiei – scăderea responsabilizării faţă de familie, de naşterea şi creşterea copiilor, de  respectarea drepturilor copilului, tendinţe de disoluţie a familiei –în special prin migraţia temporară pentru obţinere de venituri, boli ce afectează sănătatea reproducerii, dar şi la degradarea sănătăţii mamei şi copilului, creşterea tensiunilor şi conflictualităţii în familii pe fondul frustrării socio-economice, creşterea consumului de alcool şi droguri, creşterea mortalităţii masculine şi scăderea natalităţii, -toate acestea reprezintă doar câteva din problemele cu care se confruntă familia românească contemporană.

În aceste condiţii rezolvarea trebuie să vină din partea mai multor programe sectoriale, realizate de organismele guvernamentale în parteneriat cu societatea civilă, în paralel cu materializarea efectelor unei strategii de sustinere a familiei in perioada crizei economice la nivel naţional şi proiectele de dezvoltare regională realizate în parteneriat cu foruri monetare internaţionale şi autoritatea locală. Acestea trebuie sa cuprinda:

  1. Strategii pentru susţinerea economică a familiilor cu copii, prin care să se stabilească cadrul în care copii proveniţi din familii cu venituri sub un anumit cuantum sau lipsiţi de ocrotire să primească ei înşişi o sumă egală cu venitul minim pe economie/ sau diferenţa până la acesta, realizarea unor programe comunitare de suplimentare a hranei în şcoli, gratuitatea unor produse necesare copiilor – renunţarea la taxele de timbru pentru obţinerea unor acte, vaccinuri şi analize medicale anuale gratuite, renunţarea la taxele de admitere în învăţământul de stat de toate gradele, renunţarea la impozite pentru veniturile lunare sub un anumit cuantum.
  2. Strategio pentru prevenirea abandonului copilului şi reintegrarea acestuia în familie prin care să se treazească interesul comunităţii pentru situaţiile de risc maxim la care sunt expuşi copii, creşterea responsabilizării activităţii reproductive, a celei privind valoarea copilului, susţinerea mamelor singure, a familiilor expuse pericolului abandonului, publicitatea formelor de protecţie a copilului şi asigurarea condiţiilor necesare găzduirii acestuia pe perioada crizei familiei, dezvoltarea formelor alternative la sistemul instituţionalizat de protecţie.
  3. Strategii pentru prevenirea situaţiilor de neglijare, abuz trebuie realizată atât prin promovarea unui cadru legislativ care să permită intervenţia autorităţilor în interesul copilului şi în alte condiţii decât cele pe care la prevede infracţiunea de abandon al familiei, instituirea unor forme de îngrijire a copiilor abuzaţi, abandonaţi, cu traume psihice.
  4. Strategii pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie prin includerea în educaţia copiilor a unor elemente cu efecte de responsabilizare, respect faţă de alte persoane dar şi faţă de sine însuşi, consiliere psihologică dar şi juridică pentru victime şi supunerea unor teste psihiatrice şi psihologice urmate de tratament sau/şi consiliere a agresorului, promovarea unei legislaţii flexibile care să păstreze confidenţialitatea (audierile făcute în absenţa oricărei alte persoane, dezbaterile din instanţă –în cazul intentării procesului să aibă loc în sala de consiliu şi nu public).
  5. Strategii pentru promovarea valorilor familiei şi a responsabilităţii faţă de copil este un program ce trebuie realizat cu stăruinţă pe o perioadă îndelungată de timp, şi indicat ar fi să se înceapă din perioada de fragedă copilărie. Ideea de familie şi de unitate trebuie să însoţească toate programele sociale, şi la ea să se raporteze orice modificare cu impact economic (creşteri de preţuri, inflaţie). Un impact pozitiv l-ar avea şi promovarea unor emisiuni în care să se prezinte modele de familie, de tipul aşa da, aşa nu concomitent cu reducerea spaţiului acordat emisiunilor ce promovează violenţa în familie ca mod de viaţă.
  6. Strategii pentru asigurarea accesului la locuinţe sociale sau de acordare de credite cu dobândă mică eşalonate pe perioade îndelungate pentru familiile în nevoie. Acestea trebuie să fie relizate cu costuri mici (se pot folosi persoanele care realizează ore de muncă în folosul comunităţii, condamnaţi la închisoare) astfel încât aceste locuinţe să poată fi achiziţionate de persoanele fără posibilităţi materiale care nu posedă locuinţă/cu locuinţă improprie, cu un sistem de punctaj, în care nevoile să reprezinte factorul determinant şi nu solvabilitatea.
  7. Strategii de promovarea sănătăţii reproducerii, trebuie să nu se limiteze la educaţia sexuală din licee, ci oferită încă din învăţământul obligatoriu. Un rol benefic l-ar avea parteneriatul cu firmele producătoare de mijloace de contracepţie care ar fi promovate prin publicitate contra asigurării gratuităţii acestor produse pentru persoanele fără venituri (elevi, studenţi fără bursă, alte persoane) sau sub un anumit cuantum (şomeri, pensionari), precum şi apariţia tonomatelor de prezervative în licee, zone sărace, zone aglomerate.
  8. Strategii pentru prevenirea criminalităţii prin ridicarea nivelului de trai, ore de legislaţie în şcoli care să familiarizeze cu noţiunile generale de contracte, legislaţia muncii, sistemul de pedeapsă cu accentuarea eficacităţii organelor de urmărire penală în activitatea de prindere a infractorilor, creşterea încrederii organelor de resort în aplicarea legii şi în justiţie prin prezentarea situaţiilor de fragrant în presa alături de declaraţii ale personalului implicat şi prin crearea unui respect pentru meseriile implicate în păstrarea ordinii publice, în paralel cu prezentarea facultăţilor din cadrul Academiei de Poliţie, Academiei Militare şi Institutului de Magistratură pentru a creşte prestigiul acestor meserii.
  9. Strategii pentru prevenirea şi tratarea dependenţei de alcoolism şi drog prin prezentarea efectelor nocive, interzicerea vînzării în magazine, baruri şi restaurante a băuturilor alcoolice minorilor sub presiunea unor pedepse prohibitive (ridicarea licenţei, amenzi foarte mari), implicarea şcolii în situaţiile de consum de alcool în perimetru acestei, întărirea capacităţilor de tratament şi gratuitatea acestuia, dezvoltarea sistemelor de consiliere şi terapie.

Nu putem decat sa observam ca, la mai mult de un an de la recunoasterea existentei crizei financiare in Romania niciuna din aceste masuri nu a fost luata….

[1] Gabriel Măţăoan ,,Evaluarea Sistemelor Sociale”

[2] Elena Zamfir ,,Propuneri pentru Reorganizarea Sistemului de Asistenţă Socială pentru Familie şi Copil”

[3] Cătălin Zamfir ,,Elemente penru o Strategie Antisărăcie în România”

Filed under: Analize juridice, Politica, Societate | Tagged: , , , , , , , | 1 Comment »

Studiu criminologic privind cauzele delicventei juvenile

Posted on February 13, 2010 by denisapatrascu

* referiri la acest articol aparute in Ziarul Lumina

Infracţiunea este o maladie a societăţii şi impune acesteia să ia toate măsurile de apărare şi îndreptare a consecinţelor criminalităţii. Măsurile nu pot fi luate fără a cunoaşte fenomenul criminal în ansamblul său, dar şi în particularitatea lui prin studiu de caz. Această cunoaştere nu se poate face fără cunoaşterea infractorului, fiind necesară atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. Teoretic, pentru a ne da seama dacă există şi în ce măsură există un raport de cauzalitate între delincvenţă şi factorii personali şi de mediu, şi din punct de vedere teoretic pentru a putea lua măsurile cele mai indicate.

Studiul ştiinţific al delincvenţei juvenile este important nu numai datorită măsurilor terapeutice imediate ci şi ca instrument prin care poate fi controlată manifestarea criminalităţii la adulţi.

Felul de organizare al societăţii, raporturile dintre membrii ei la un moment dat ne influenţeză conduita. Cei mai afectaţi de schimbările sociale sunt copiii, care nu au posibilitatea de a înţelege schimbările şi nici capacitate de adaptare. Schimbările survenite la vârsta copilăriei pot lăsa traume care să se reflecte în comportament într-o perioadă de timp mai mare sau mai mică.

Pentru a înţelege mai bine fenomenul delincvenţei juvenile este necesară cunoaşterea minorului. Factorii care determină un comportament asocial pot fii multiplii: ereditatea, cadrul familial, inteligenţa, mediul de contact, sărăcia şi inegalitatea socială, factorii de ordin psihologic.

Infracţiunea apare în orice mediu social, chiar şi într-unul superior din punct de vedere etic. În acest caz cauzele infracţiunii trebuiesc căutate la individ. Unii delincvenţi prezintă nativ tendinţe antisociale care se manifestă devreme prin acte de brutalitate, nesupunere, furt, perversiuni. Putem spune despre aceştia că sunt victimele propriei constituţii psihice. Aceştia ajung de timpuriu în conflict cu legea, şi dintre ei se recrutează cel mai mare procent de recidivişti.

Inteligenţa scăzută este un alt factor care determină criminalitatea. Motivaţia dată de specialişti în argumentarea impactului inteligenţei asupra delincvenţei ar fi lipsa unuia din factorii inhibativi de prim ordin – nu poate prevedea consecinţele infracţiunii, nu e capabil să se oprească la timp, să se abţină de la impulsul antisocial.

Anomaliile psihice care pot duce la infracţiune sunt cel mai des native, dar pot fii determinate şi de boli precum encefalita epidemică, care să aibă ca rezultat modificări comportamentale.

Condiţiile de mediu – certurile, neînţelegerile din familie, lipsa de supra-veghere, imposibilitatea satisfacerii nevoilor primare – pot fii cauze care să determine o conduită delicventă chiar la persoane cu o constituţie psihică normală.

La întâlnirea factorilor individuali şi sociali şansele ca infracţiunea să aibă loc cresc foarte mult.

Cauzele care determină delicvenţa juvenilă sunt variate şi necesită o cunoaştere cât mai amanunţită a delicvenţilor, atât în plan individual cât şi social.

1. FACTORII PRENATALI AI DELICVENŢEI JUVENILE

a)     NOŢIUNEA DE EREDITATE ÎN CRIMINOLOGIE

În secolele XVII-XVIII, reprezentanţii filosofiei engleze, Locke, Shaftersbury şi Hutcheson, concepeau delicvenţa ca o abatere nativă de la regulile de conduită. În acest context moralitatea şi imoralitatea erau considerate caracteristici native ale psihicului.

Asemănătoare cu această concepţie este şi teoria lui Cesare Lombroso. După acesta, criminalul, caracterizat printr-un şir de stigmate de degenerare, vine pe lume lipsit de orice simţ moral. Caracteristica acestor teorii, întâlnită şi la alţi autori, este considerarea devianţei ca o însuşire biologică unitară moştenită.

În secolul XIX aceste teorii sunt reluate de Francis Golton şi Karl Pearson. Aceştia au măsurat gradul de asemănare sau de corelare dat de ereditate. Urmând paşii acestora, la începutul secolului XX, Charles Goring explică crima ca o moştenire ereditară motivând prin asemănarea crimelor făcute de părinţi şi cele ale copiilor, şi din asemănarea crimelor fraţilor. Deasemenea susţinea că tinerii, ai căror părinţi fuseseră închişi în perioada copilăriei lor, devin infractori, în cele mai multe cazuri, la atingerea vârstei pe care o aveau părinţii lor când au fost închişi. El negă rolul mediului asupra criminalităţii, afirmând că o perioada lungă de timp cât părintele a fost închis nu a avut influenţe asupra delicvenţei minorului. Ca o măsura de prevenire, Goring propunea interzicerea reproducerii.

În 1921 apare o lucrare, ,,Crima ca destin” al lui Johannes Lange, care studia factorul eredităţii în delicvenţa gemenilor.  Pe filonul studierii gemenilor merg şi alţi criminologi : Delgaard, Kringler.

Teoria complementelor cromozomiale xxy, xyy a fost determinată de studiul lui Goring. Pornind de la teoria lui şi profitând de evoluţia geneticii unii criminologi au pus crima pe seama dezechilibrelor cromozomiale. Printre aceştia se numără: Klinefelter, P. Jacobs, M. Brunton, M. Melville.

Influenţa eredităţii asupra delicvenţei a fost studiată şi prin prisma copiilor infractorilor adoptaţi în familii integrate social, dar care devin infractori. Este teoria adoptivilor şi a fost studiată de Barry Hutchings şi Sor-noff Mednick.

Cercetăriile ulterioare înlătură motivaţiile pe care se bazează aceste teorii. ,,Conduita, poate fi imorală, dar calităţi mintale imorale nu există. Omul moşteneşte anumite tendinţe spre reacţiune, adânc rădăcinate, care sunt în ceea mai mare parte egoiste şi care vin în contact cu spiritul său gregar”[1]. Astfel, se poate vorbi de moştenirea unor structuri psihice care poate favoriza conduita criminală. ,,Crima în sine nu este înnăscută. Constituţia ereditară a criminalului are caracter indirect. Temperamentul familial, manifestat în primul rând în conduita antisocială a părinţilor, nu este o insuşire criminală ci o înzestrare vagă şi mult prea generală, analogă slăbirii congenitale care poate afecta temperamentul, inteligenţa, fizicul”[2].

b) ROLUL GENEZEI ÎN DEZVOLTAREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor şi caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii prin mijlocirea plasmei germinative. Purtătorii eredităţii sunt celulele germinative, mai exact cromozomii şi genele, care, prin fecundare dau naştere şi se dezvoltă o noua fiinţa, căreia i se transmit caracte-rele părinţilor. Aceste caractere transmise de la părinţi la copii constitue zestrea ereditară.

Ereditar este ceea ce se transmite prin ovulul fecundat, în timp ce con-genitale sunt toate însuşirile înnăscute, care sunt cele ereditare la care se adaugă şi altele (de exemplu, în cazul unei infecţii transmise intrauterin).

Întrebările legate de transmiterea ereditară sunt: ce se transmite?, de la cine şi cui se transmite?, cum se transmite?. Voi răspunde în ordine la întrebări, astfel: se transmit de la părinţi, bunici caracterele ereditare prin intermediul genelor. Regulile de transmitere ereditară sunt de 50% de la tată şi 50% de la mamă. Unele caractere de la părinţi sunt dominante şi evidente, altele sunt recesive, ascunse, acestea din urmă nu apar la prima generaţie ci abia la a doua, a treia.

Cercetarea rolului eredităţii asupra criminalităţii s-a facut prin mai multe metode, si anume: metoda cercetării cromozomiale, metoda genealogică, metoda gemenalogică.

METODA CERCETĂRII CROMOZOMIALE

Evoluţia înseamnă diversitate genetică, iar aceasta presupune existenţa transformărilor genetice. Fiecare modificare are valoarea unui experiment, aruncă în arena vieţii un unicat biologic, cu un destin propriu. Istoria speciilor este de fapt istoria singularităţii biologice, a succeselor şi a esecurilor evoluţiei.

La organismele superioare materialul genetic este concentrat în nucleul celulelor germinale, mai exact în cromozomi. Fiecare cromozom este constituit din A.D.N. şi proteine. A.D.N.-ul este cel care condiţionează caracterele eredi-tare şi care asigură transmiterea lor din generaţie în generaţie.

Toate celulele umane au 46 cromozomi (particula colorată a nucleului), mai puţin cele germinale care au fiecare câte 23 cromozomi. Celula-ou are 46 cromozomi (23 materni, 23 paterni). Prin jocul întâmplării vor trece într-o celula fiica un număr variabil de cromozomi materni şi paterni. Statistic sunt posibile 70 trilioane de combinaţii[3]. Există posibilitatea ca o celula-ou să fie formată exclusiv din cromozomi proveniţi doar de la unul din părinţi, dar o asemenea posibilitate este neglijabilă. Astfel posibilitatea ca un copil să primească exclusiv caracterele paterne ale unui tată criminal sunt de 1: 8.388.608[4].

De aici rezultă o consecinţă importantă: delicvenţa nu implică prezenţa unei gene specifice. Dar s-a demonstrat corelaţia dintre anumite accidente cromozomiale şi delicvenţă. Se întâmplă uneori ca doi cromozomi să nu se separe şi să treacă împreună într-o celulă. În acest fel una din celulele germinale va avea 24 de cromozomi, iar alta 22. Dacă vor întâlni o celulă germinală de sex opus, ce va avea un număr normal de cromozomi se va forma o celulă-ou cu 47 sau 45 de cromozomi.

Ereditatea poate însemna doar o anomalie biochimică care perturbă rela-ţiile individului cu mediul său. Comportamentul antisocial este o formă de ma-nifestare a unei tulburări organice. Accidentele cromozomiale care determină un astfel de comportament sunt:

Femeile 47, XXX . Acestea au o dezvoltare fizică normală, pot procrea, dar din punct de vedere psihic prezintă o labilitate crescută manifestată în anumite situaţii prin violenţă (posedă putere fizică), stări depresiv-paranoice, un procent însemnat din aceste femei sunt întâlnite în spitalele de înapoiaţi mintal. Frecvenţa anomaliei este relativ mare – 1,007%[5].

Bărbaţii XXYY . Au o dezvoltare fizică normală, predomină înalţimea mare, fiind în general sterili. Prezintă tulburări psihice de timpuriu, tolerează dificil frustrăriile, un număr impresionant de dedublari de personalitate corelate cu manifestări violente ce par premeditate până la detaliu. Nu s-a putut stabili frecvenţa anomaliei, dar 2% din delicvenţii cu tulburări de comportament analizaţi o prezentau.

Bărbaţii 47, XXY. La fiecare 1000 de nou-născuţi unul are un cromozom X suplimentar. Acesta va influenţa dezvoltarea gonadelor, consecinţele fiind sterilitatatea şi înapoierea mintală. Caracterele sexuale secundare sunt slabe, de aceea se consideră că existenţă acestui cromozom X determină homo-sexualitatea.

Bărbaţii XYY. Aceasta constituţie cromozomială are o pondere de 1,1% din populaţia masculină. Nu se cunosc cu exactitate influenţele existenţei cromozomului suplimentar Y, dar în lotul de control format în proporţii egale de minori cu handicap psihic şi delicvenţi minori frecvenţa era de 2%, adică de 18 ori mai mare decât la restul populaţiei.

Bărbaţii YY. O parte din copii YY au un risc mai mare de a prezenta deviaţii comportamentale. Deşi s-a vorbit mult despre corelaţia dintre delicvenţă şi cromozomii YY după cercetările recente din cadrul Universităţii Standford (1999) se apreciază că Y-ul suplimentar favorizează, nu determină comportamentul antisocial. Toate anomaliile cromozomiale de sex – care implică prezenţa cromozomilor Y – antrenează un grad oarecare de înapoiere mintală şi în secundar tulburări de comportament. Bărbaţii YY comit infracţiuni minore – furturi, înşelăciuni – mai rar crime sau infracţiuni ce presupun un grad crescut de inteligenţă. Marea majoritate a acestora sunt integraţi social şi nu au probleme cu legea.

O altă perspectivă a eredităţii este legătura dintre aceasta şi inteligenţă. Pentru a înţelege întreaga semnificaţie a acestiu aspect, statisticile relevă că la fiecare 600 de nou-născuţi unul are un cromozom suplimentar, din perechea 21, ,,vinovat” de apariţia unor malformaţii majore, asociate cu o înapoiere mintală profundă. Dintre aceştia 15% sunt instituţionalizaţi, restul putând fii un pericol social.[6]

Ereditatea are impact asupra criminalităţii dar nu trebuie privită ca un factor exclusiv. Datele statistice obţinute prin diferite metode[7], apreciază că:

-metoda comparativă:

Delicvenţi Delicvenţi Alcoolici Alcoolici Bolnavi psihic Bolnavi psihic
Delicvenţi Nedelicv. Delicvenţi Nedelicv. Delicvenţi Nedelicv.
Tatăl sau Mama 3.03% 1% 12,12% 4% 24,24% 3,5%
Fraţii 4,24% 0,5% 0% 0% 9,66% 3,5%

-tabela lui Charles Goring:

Tip de crimă Asemănarea părinţi-copii Asemănarea între fraţi
Crimă în general 60 45
Crime contra proprietăţii 45 46
Crime de furt 60 23
Crime de violenţă 50 46
Crime de fraudă 15 17

METODA CERCETĂRII GEMENALOGICE

Metoda gemenologică reprezintă studiul gemenilor. Aceştia sunt fraţi care s-au născut împreună şi sunt foarte asemănători. Gemenii au fost studiaţi din cele mai vechi timpuri, simpla lor existenţă trezind curiozitatea. În criminologie studiul gemenilor a permis separarea tulburărilor predominant ereditare de cele de mediu.

Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat – gemeni univitelini sau monozigoţi şi sunt identici – dar marea majoritate provin din doua ovule fecundate deodată – gemeni bivitalini sau dizigoţi şi nu sunt identici.

Studiul lui Lange realizat pe un grup de 30 perechi de gemeni (13 monozigoţi, 17 dizigoţi) a relevat existenţa unor similitudini între infracţiunile acestora. Astfel, când unul din gemenii monozigoţi fusese închis, s-a constatat că şi celălalt fusese condamnat pentru fapte penale similare, în schimb niciunul din gemenii dizigoţi nu înfăptuise infracţiuni. În baza aceluiaşi studiu s-au observat trăsăturile comune ce stau la baza comportamentului criminal. Acestea sunt :

–  inafectivitatea

–  lipsa stăpânirii de sine

–  influenţabilitatea.

Şi alte studii ale gemenilor scot vinovată ereditatea. Un exemplu este studiul psihozelor cu urmări antisociale[8]. Astfel :

Psihoza Gemeni monozigoţi Gemeni dizigoţi
Schizofrenie 80% 13%
Sindrom maniaco-depresiv 77% 19%

Alt studiu criminologic asupra gemenilor priveşte coeficientul lor de inteligenţă. Diferenţa între I.Q.-ul gemenilor monozigoţi este de 5,9 puncte, între gemenii dizigoţi diferenţa este de 9,9 puncte, în timp ce între fraţii obişnuiţi este de 13,2 puncte, pentru a ajunge la 17 puncte între fraţii neînrudiţi, crescuţi în acelaşi mediu.[9]

STUDIUL ADOPTIVILOR

Unul din argumentele care plasează ereditatea printre factorii care determină delicvenţa la vârste fragede a fost studierea comportamentului copiilor cu părinţi infractori, scoşi din acel mediu şi plasaţi în familii nedelicvente.

Alexandru Roşca menţiona în lucrarea ,,Delicventul Minor” experienţa unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărât să salveze copii proveniţi din părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită, cu personal specializat. Rezultatul a fost negativ fiindcă, după 4 – 5 ani, aceştia au părăsit căminul pentru a duce o existenţă delicventă.

Un alt caz celebru este al unei fetiţe ce a fost scoasă din sânul unei familii de infractori, spre a fii plasată într-un cămin normal. O perioadă conduita fetiţei a fost ireproşabilă, după care a început să mintă, să fure, ca în final să ajungă într-o instituţie specială pentru minori.

Pe baza acestor studii se poate concluziona că ereditatea este răspunzătoare de criminalitatea copiilor. Dar nu este în totalitate adevărat. Dacă ar fii aşa, delicvenţa  juvenilă ar fi uşor stopată prin interzicerea reproducerii la infractori (deşi ar fii în contradicţie cu drepturile omului). În acelaşi timp această concluzie nu oferă un răspuns la întrebarea de ce comit infracţiuni şi minorii proveniţi din familii oneste?  Ceea ce se moşteneşte nu este criminalitatea ci anomalii care o pot determina. Pe lângă ereditate trebuiesc luaţi în seama şi alţi factori. Când se studiază o familie delicventă trebuie luaţi în considerare şi factorii de mediu, pentru că este posibil ca şi tatăl şi fiul să fii comis aceeaşi infracţiune, dar vinovat să fie mediul sau situaţia economică.

Toate cercetările au impus aceeaşi concluzie – caracterele umane (aptitudini, capacitate intelectuală, grad de rezistenţă) sunt determinate de un factor ereditar şi de unul ambiant. Uneori este mai importantă ereditatea, alteori mediul. Dar … mediul nu poate face mai mult decât îi permite ereditatea !

2. IMPACTUL FAMILIEI ASUPRA DELICVENŢEI

a) ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPIILOR

Una din cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor în vederea integrarii lor optime în viaţă şi activitate socială. În cadrul grupului familial, părinţii exercită direct sau indirect, influenţe educaţio-nal-formative asupra propriilor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o influen-ţă hotărâtoare asupra copiilor privind concepţia lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.

Părinţii exercită influenţe modelatoare în mod direct prin strategiile edu-caţionale, folosind anumite metode. Unele strategii folosite – de părinţi bine in-tenţionaţi – nu duc întotdeauna la rezultatele scontate, mai mult pot avea exact rezultatul opus.

Importanţa relaţiilor minorului cu familia nu trebuiesc minimalizate. La începutul existenţei sale singurul contact al copilului cu exteriorul este cel avut cu familia. Prezenţa mamei în aceasta perioada este de neînlocuit. Între mama şi copil trebuie să existe de la început relaţii de afecţiune, pentru ca acesta să nu suporte mai târziu deficienţe psihice de tip schizofrenic. În primul an de viaţă, copilul începe să-şi construiască personalitatea în funcţie de caracterul său şi de influenţele externe, care pentru moment vin din partea familiei. Acesta este mo-tivul pentru care mama trebuie să aibă o atitudine afectuasă dar fermă.

Factorul familial se studiază în criminologie pe mai multe planuri.

Un factor esenţial al dezvoltării personalităţii unui copil îl reprezintă climatul familial. Acesta este o formaţiune psihosocială complexă, ce cuprinde an-samblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce carac-terizează grupul familial o perioada de timp. Acest climat, care poate fii pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate la nivelul personalităţii copiilor. Referindu-se la climatul familial M. Gilly afirma că ,,minorul are nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile lor cu el, fără să dea dovadă de slăbiciune”.

Acesta ar fi cadrul ideal în care un copil se poate dezvolta normal, dar nu tot timpul este aşa. Un climat nefavorabil poate fi determint de: lipsa de autoritate din partea mamei, lipsa de acord între părinţi asupra problemelor de autoritate, lipsa de calm şi de stabilitate în comportamentul părinţilor, intoleranţa pă-rinţilor faţă de unele manifestări ale copilului, aplicarea de pedepse corporale şi privaţiuni, ridicarea vocii şi ameninţări.

Creşterea copilului depinde de afectivitatea părinţilor faţă de copii, de seriozitatea acestora; cercetările arată ca în multe familii: lipsa de afectivitate determină în 32% din cazuri manifestări antisociale, antipatia în 20% din cazuri, excesul de tandreţe în 13% şi slăbiciunea manifestată faţă de copii în 16% din situaţiile analizate[10].

Climatul familial poate fi analizat după mai mulţi factori :

-modul de raportare interpersonală al părinţilor

-sistemul de atitudini parentale în raport cu societatea

-modul în care e perceput copilul în familie

-modul de manifestare al autorităţii părinteşti

-gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor

-modul de aplicare al recompenselor şi sancţiunilor

-gradul de deschidere şi de sinceritate al copilului faţă de părinţi

b)    TIPURILE DE FAMILII ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

1. FAMILIA DEZORGANIZATĂ

Din vremuri istorice s-a considerat că familia dezorganizată consituie cauza comportamentului deviant. După apariţia unor lucrări valoroase, aceasta concepţie se consideră depăşită, considerându-se că de fapt nu structura familiei este vinovată de comportamentul deviant ci carenţele pe care le are fiecare tip de familie dezorganizată.

În fapt, familia dezorganizată este familia care-şi pierde integritatea ca urmare a separării părinţilor datorită unor motive, precum :

-familia incomplet unită sau nelegitimă ,

-familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soţi, ca urmare a  anulării căsătoriei, separării, divorţului sau părăsirii,

-familia tip ,,cămin gol” (soţii locuiesc împreuna  fără o comunicare reală şi fără să constituie unul pentru altul un suport emoţional) ,

-familia în criză datorită absenţei unuia din soţi prin : deces, detenţie, concentrare, boală , existenţa unor situaţii care determină eşecurile comportamentului conjugal, datorită: retardarii copilului, psihoza copilului sau a unuia din soţi, boală incurabilă.

Studiile asupra delicvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmos-fera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului şi a a-fecţiunii acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale. Astfel, din studiul lui Noberto Galli, efectuat pe un grup de 297 delicvenţi rezulta că : separarea părinţilor a determinat la 22,8% din chestionaţi să aibă atitudini anti-sociale, despărţirea părinţilor a fost cauza delincvenţei la 42% din minorii delincvenţi, imoralitatea mediului  familial a fost motivul acţiunilor antisociale în cazul a 58,5%, în timp ce doar 7,7% din subiecţi proveneau dintr-un mediu familial normal.

Alt studiu relevant este cel realizat de Jean Pinatel. Acest studiu a determinat urmatoarele concluzii : 58% din infractorii minori provin din familii dezorganizate, din care 13% sunt copii naturali, 4% sunt orfani de ambii părinţi, 18% au un părinte decedat, 6% au părinţi divorţaţi, 13% au părinţi separaţi. Dintre subiecţii acestui studiu 13% proveneau din familii imorale, în 14% din cazuri copii au schimbat doua medii familiale, 13% au schimbat mediul familial în favoarea internatului, 17% au avut dese plecări de-acasă, 9,73% sunt absenţi constant din familie.

Proporţia relaţiilor anormale dintre părinţi este mai mare în cazul delincvenţilor juvenili, astfel după studiu lui Alexandru Roşca :

Relaţii maritale Delicvenţi băieţi (235 cazuri) Delicvente fete (37 cazuri)
Fam. Normală 31,06% 24,32%
Tatal în viaţă mama decedată 11,91% 13,51%
Mama în viaţă tatal decedat 26,80% 21,62%
Ambii părinţi decedaţi 17,44% 16,21%
Părinţi despărţiţi în fapt 6,80% 5,40%
Părinţi necunoscuţi 5,95% 18,91%
Total relaţii maritale anormale 68,90% 75,70%

În strânsă legătură cu dezmembrarea familiei iniţiale se pune problema părinţilor vitregi, soţii părintelui la care a rămas spre creştere copilul. Unele studii şi-au îndreptat atenţia spre această situaţie care are influenţă asupra delicvenţei juvenile. Nu se poate spune cu exactitate dacă delicvenţa este influenţată de simpla prezenţă a părintelui vitreg, sau de reacţia de respingere pe care o resimte copilul faţă de ,,înlocuitorul părintelui său” ori de sentimentul de concurenţă pe care-l resimte faţă de intrusul în familie, motiv pentru care începe să aibă un comportament deviant, pentru a atrage atenţia. Proprorţiile relevate de studii apreciază că : legătura între actele delicvente a 8,08% din băieţii delicvenţi şi 10,18% din fete se datorează tatălui vitreg, 14,46% din băieţi şi 10,81% din fete motivează actele delicvente ca o reacţie generată de mama vitregă, şi doar 2,55% din băieţii şi 5,4% din fetele adoptate de o familie manifestă un comportament deviant.

Deficienţele acestor studii sunt determinate de realizarea lor doar pe baza asocierii delicvenţei cu dezorganizarea familială. La un studiu elaborat pe un lot de minori delicvenţi ce proveneau din familii normale ce reprezentau 48,3% din totalul delicvenţilor şi 51,7% din familii dezorganizate rezultă că nu dezorganizarea ca atare este un factor determinant al comportamentului delicvent al tânărului, ci deficienţele educative ale familiei, manifestate în insuficienţele procesului de socializare morală şi incapacitatea îndeplinirii unor funcţii de bază.

Disoluţia grupului familial, deteriorarea climatului conjugal (manifestate în 43,7% din cazuri), deficienţele stilului educativ al familiei (în 45,8% din cazuri, s-a constatat o lipsa de unitate şi orientare parentală în aplicarea sancţiunilor faţă de minor, iar în 54,6% din cazuri, părinţii nu cunoşteau activităţile minorului), precum  şi atitudinile antisociale ale mediului familial (în 32,5% din cazuri, familiile din care proveneau minorii se caracterizau prin parazitism social, alcoolism, conduite agresive, promiscuitate), sunt principalii factori care au influenţat conduita minorului, determinandu-l ca în anumite situaţii favorizante, să comită şi să reitereze acte cu caracter predelicvent sau delicvent.

2. FAMILIA ÎN CONFLICT

Există unele familii care, deşi sunt ,,organizate” se caracterizează prin accentuate stări conflictuale. Aceste stări pot fi de intensitate diferită şi se pot întinde pe diferite perioade de timp, plecând de la forme relativ simple – ceartă, neînţelegeri, contraziceri, refuzul unor obligaţii familiale – la forme complexe – agresivitate fizică, alungare din domiciliu, abandon familial.

Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitatea de penetrare destructivă la nivelul personalităţii soţilor, dezorganizând familia şi împiedicând realizarea funcţiilor fireşti ale acesteia.

Modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, ceea ce nu a împiedicat o clasificare a cuplurilor conflictuale. Situaţiile conflictuale crează o situaţie-stimul cu efecte puternice asupra personalităţii copilului, în funcţie de acest criteriu se diferenţiază 5 tipuri de cupluri conflictuale. Astfel :

Căsnicia celor obişnuiţi cu conflictele se caracterizează prin frecvenţa conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar neexteriorizate altor persoane. Deşi conflictul este oricând potenţial, rar se ajunge la disoluţia cuplului. În general, după trecerea perioadei de criza, cuplul îşi revine. Copii crescuţi într-un astfel de mediu devin violenţi, violenţa manifestându-se atât verbal – necunoscând o alta forma de susţinere a punctului de vedere – cât şi fizic – de cele mai multe ori pentru păstrarea supremaţiei în grup, sau pentru rezolvarea diferendelor. Minorii delicvenţi proveniţi din astfel de familii petreceau la întâlnirile cu membrii grupului infracţional una sau mai multe zile împreună în proporţie de 47,8%.

Căsniciile devitalizate se caracterizează prin pierderea treptată a sentimentelor, a armoniei existente în primii ani de căsnicie. Partenerii petrec puţin timp împreună, manifestă dezinteres pentru preocupările celuilalt, dar îi leagă interesul pentru creşterea copiilor. Lipsită de implicarea emoţională relaţia nu are perspective, dar rar se ajunge la separare soţilor. Este genul de relaţie cel mai des întâlnit. Faptul că părinţii nu se ceartă în prezenţa copiilor determină o interiorizare mai mare a atitudinilor antisociale ale minorilor, procentul fiind 68,4%.

Căsnicia pasiv-cordială se deosebeşte de căsnicia devitalizată prin aceea că pasivitatea caracterizează de la început relaţia. Acest fapt se poate datora direcţionării interesului spre alte activităţi, sau datorită personalităţii partenerilor.

Căsnicia vitală se bazează pe o relaţie empatică. Prezenţa partenerului este foarte importantă, dar partenerii nu-şi pierd personalitatea, putându-se afla în poziţii de rivalitate.

Căsnicia bazată pe relaţia totală este relativ rară. Partenerii au mult mai multe puncte comune decât partenerii celorlalte căsnicii, nu-şi pierd niciodată sentimentele de unitate, vitalitate şi centralitate a relaţiei lor.

În fiecare din aceste cazuri, copiii, receptează şi trăiesc intens fiecare eveniment desfăşurat în familia lor. Efectul principal al relaţiilor conflictuale din cadrul familiei îl constituie devalorizarea modelului parental şi pierderea posibilităţii cu identificarea cu acest model.

Nu de puţine ori copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual, fug de acasă şi caută să găsescă un grup de apartenenţă, care poate fi antisocial. Din cadrul lotului studiat de V. Dragomirescu, 62% din minori provin din familii conflictuale, procentul creşte la 72% când stările conflictuale sunt asociate cu consumul de alcool, astfel : 43,9% tatăl consumă zilnic alcool, în 23,6% consum ocazional.

3. CLIMAT FAMILIAL HIPERAUTORITAR

Severitatea excesivă, cu multe rigidităţi, cu interdicţii asociate cu brutalitate, cu comenzi ferme pline de ameninţări îşi lasă puternic amprenta asupra copilului. Menţinerea copilului într-un climat hipersever determină, treptat, modificări în dimensiunea atitudional-relaţională a personalităţii minorului – traduse în stări apatice, atitudini de revoltă, protest, transformându-se din victima în agresor.

În categoria profilelor de părinţi severi, prezentate de Nicolae Mitrofan se includ următoarele tipuri :

Tatăl dominator, are personalitate puternică, este foarte exigent. Pentru el soţia şi copii sunt fiinţe slabe care trebuiesc conduse şi protejate. Copii sunt în general timizi şi inhibaţi, dar pot fi dominatori asemeni tatalui, caz în care pot apărea rupturi brutale în relaţia tată-fiu.

Tatăl tiran, are o personalitate ştearsă motiv pentru care abordează o autoritate în salturi. Copilul este realmente debusolat reacţionând la atitudinea tatălui prin stări de inhibiţie, frică, instabilitate creând dezechilibre, accentuate în momentul realizării mediocrităţii tatălui.

Tatăl demisionar, este cel ce nu se simte pregătit să-şi educe copilul. Este mereu ,,ocupat”. Copilul poate crede că nu este iubit, sau se poate învinovăţi de atitudinea părintelui. O altă reacţie este abordarea unui comportament de frondă, cu caracter antisocial. Absenţa tatălui o poate face pe mamă să aiba carenţe afective, sau din contră să aibă un exces de afectivitate, care pot determina un traumatism ce se exteriorează sub forma unei crize de identitate, generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur.

În ochii părinţilor copii pot fi priviţi ca : o fiinţă nedezvoltată şi lipsită de valoare care trebuie certată ; copilul cuminte care trebuie să facă ceea ce i se spune şi să corespundă exigenţelor părinţilor ; ,,sălbaticul” care trebuie dresat şi ale cărui atitudini trebuiesc reprimate.

Statisticile evidenţiaza rolul unei atitudini hipersevere în manifestările delicvente ale minorilor . Soţii Sheldon, au construit Tabelul Predicţiei Sociale care reliefează legătura dintre mediul familial şi delicvenţa juvenilă :

FACTORI PREDICTIVI                                           SCOR DE DELICVENŢĂ

  1. Disciplina minorului asigurată de tată

-Severă, dar prietenoasă                                                                  9,3%

-Slabă                                                                                                       59,8%

-Prea severă sau neregulată                                                            72,5%

  1. Supravegherea minorului de către mamă

-Corespunzatoare                                                                               9,9%

-Exemplară                                                                                            57,5%

-Necorespunzatoare                                                                         83,2%

  1. Afecţiunea tatălui pentru minor

-Caldă şi supraprotectivă                                                                 33,8%

-Indiferentă sau ostilă                                                                      75,9%

  1. Afecţiunea mamei pentru minor

-Caldă şi supraprotectivă                                                                 43,1%

-Indiferentă sau ostilă                                                                       86,2%

  1. Coeziunea familială

-Puternică                                                                                                20,6%

-Slabă                                                                                                         61,3%

-Absentă                                                                                                   96,9%

În general copilul nu răspunde la brutalităţile tatălui direct, ci în comportamentul lui faţă de alţii. Conform statisticilor aproximativ 80% din delicvenţii minori provin dintr-un mediu strict sau haotic. L. Berkowitz afirmă că ,,un copil care se simte frustrat de dragostea paternă, se simte respins de tatăl său, va învaţa modul de educare agresiv, obiectul agresiunii sale fiind toţi deţinătorii autorităţii”.

3. FAMILIA HIPERPERMISIVĂ

Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului parental în direcţia impunerii totale a voinţei părinţilor şi limitării posibilităţilor de exprimare a copilului, hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiţii de apărare a acestuia împotriva posibilelor pericole. Părinţii depun eforturi mari de a proteja copilul, chiar într-o manieră exagerată.

Una din consecinţele imediate ale exercitării unei atitudini superprotectoare este detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copiilor. Pot apărea atitudini de îngânfare, de exacerbare a eului, de supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa în mod dominator.

R. Vincent înscrie în tipologia părinţilor care adoptă o conduită hiperpermisivă şi protectoare pe ,,tatăl-bomboană”. Acesta tinde să-şi însuşească atitudini materne. Copiii crescuţi fără constângeri, avându-i pe ambii părinţi la dispoziţie, nu vor putea mai târziu să suporte frustrările sau un cadru disciplinar.

Acelaşi autor remarca existenţa alaturi de ,,tatăl bomboană” a ,,copilului inocent”, acesta are aură angelică şi este adorat pentru perfecţiunea lui. Un alt tip este ,,copilul rege”, ale cărui dorinţe sunt porunci care necesită toate sacrificiile.

Statisticile apreciază existenţa unui procent mare de delicvenţi provin din familii protectoare şi în acelaşi timp permisive. În general, astfel de familii sunt  monoparentale, mamele având în general o astfel de atitudine, astfel 45% din delicvenţi au primit o educaţie de tip permisiv din partea mamei şi 30% din parte tatălui.

3. STRUCTURA FAMILIEI

Cercetarea criminologică a studiat şi raportul dintre structura familiei, educaţia primită de minor şi delicvenţă. Acest factor este relativ, studiindu-se în raport cu obiceiurile, rolul jucat de familie ca grup social în fiecare societate, familia rurală se deosebeşte de cea urbană în special prin numărul membrilor săi, deseori familia rurală fiind mai numeroasă. În structura familiei din zone geografice diferite există diferenţă.

Numărul membrilor unei familii este important pentru dezvoltarea minorului deoarece acesta intra în contact de mic cu tipologii umane diferite cu care este obligat să comunice şi nu în ultimul rând prin modul de împarţire a drepturilor şi responsabilităţilor familiale.

Unii criminologi consideră copilul unic mai puţin predispus spre delicvenţă decât copiii cu număr mare de fraţi. Motivul se pare că este determinat de scăderea autoritaţii în familiile cu mulţi copii. Pe de altă parte în literatura de sociologie a devianţei se consemnează rolul negativ asupra procesului de socializare în familiile cu un singur copil. Statisticiile făcute pe perioada ultimilor 3 ani apreciau legătura între numărul copiilor dintr-o familie şi delic-venţă : 22% pentru familiile cu 1-2 copii, 53% în cazul familiilor cu 3-5 copii şi 25% în familiile cu peste 5 copii. Se apreciază că numărul mare de minori delicvenţi în familiile cu 3-5 copii se datorează atât exemplului dat de fraţii delicvenţi cât şi problemelor economice cu care se confruntă o familie numeroasă.

Există şi alte puncte de vedere, care nu evidenţiază influenţa numărului de copii asupra delicvenţei juvenile decât în subsidiar, prin greutăţile materiale care pot determina delicvenţa, dar acestea intră în componenţa altui factor criminogen. În argumentarea acestui punct de vedere se oferă următoarea statistică:

Nr.Copii/ fam. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Băieţi 14,4% 14,4% 20,5% 12,2% 14,5% 10% 9,1% 1,36 % 0,9 % 0,45% 0,45% 0,45     %
Fete 21,9% 18,7% 18,8% 12,5% 12,5% 9,37% 3,12% – – 3,12% – –
Ne-delicv. 6,76% 18,0% 21,3% 20,5% 13,8% 9,77% 4,51% 3,0% 0,75% 1,0% – 0,5%

Rolul familiei în dezvoltarea personalităţii minorilor este foarte important. Delicvenţa juvenilă este determinată şi de influenţa familiei, dar aceasta singură nu reprezintă decât un procent mic din totalul criminalităţii minorilor, însă a minimaliza influenţa directă şi indirectă (prin catalizarea altor factori – personalitate, situaţie materială deficitară) pe care o are familia asupra delicvenţei juvenile, ar fi o greşeala regretabilă cu efecte în timp.

3. INFLUENŢA  FACTORULUI  PSIHIC  ASUPRA DELICVENŢEI

În criminologia contemporană, factorii psihici au o mare pondere în etiologia crimei, alăturându-se factorilor biologici şi sociali. Unii autori consideră factorii psihici având o importanţă mărită comparativ cu restul factorilor criminogeni, motivând astfel: factorii biologici şi sociali pot acţiona doar dacă trec prin factorii psihici şi dacă factorii sociali şi fizici sunt interiorizaţi şi însuşiţi de factorii psihici, astfel încât primii trezesc nevoi, dorinţe şi planuri mintale care se pun apoi în aplicare.

Studiul factorului psihic impune o tratare a fenomenului atât din perspectiva psihiatriei cât şi a criminologiei. O determinare din perspectivă psihiatrică clasifică aceşti factori în 3 categorii : factori motivaţionali, factori cognitivi, factori conativi.

Factorii motivaţionali sunt factorii propulsivi, cei care determină la acţiune. Aici se înscriu trebuinţele, mobilurile, tendinţele, emoţiile, dorinţele.

Factorii cognitivi sunt factori de cunoaştere a situaţiei, a mijloacelor de acţiune. Intra în această categorie factorii perceptivi, reprezentativi, imagi-nativi, intelectivi.

Factorii conativi sunt cei care determină punerea în aplicare a dorinţei, a planului de acţiune. Aceste categorii de factori există în realizarea de obiective licite, dar şi ilicite, în ambele cazuri se manifestă tendinţe, dorinţe de a realiza ceva şi hotărârea de comitere a unei fapte, urmată de punerea în mişcare a hotărârii.

În cadrul factorilor psihici un rol aparte îl ocupă caracterul, temperamentul. În planul psihic pot exista abateri spre anormal de la trăsături psihopatice şi nevrotice la patologia psihică (paranoia, schizofrenia).

1. FACTORII MOTIVAŢIONALI

Studiile coroborate ale criminologilor, psihologilor şi psihiatrilor au demonstrat rolul activ al instinctelor, dorinţelor, tendinţelor, emoţiilor în motivarea întreprinderii oricărei acţiuni umane, inclusiv ale acţiunilor criminale. Prin motiv se înţelege tot ce ,,dezlănţuie, susţine, motivează” o acţiune. Aici Alexandru Roşca cerea să se facă o demarcaţie clară între motiv şi stimulent, prin acesta din urma se înţelege un obiect care incită sau precipită, fără să dezlănţuie o anumită acţiune.

În psihologia britanică conceptul de instinct a fost extins de la noţiunea de sursă biologică de acţiuni, la element înnăscut şi limitat la o reacţie rapidă şi stereotipă legată de o trebuinţă şi tendinţă în slujba căreia stă. Fără trebuinţă instinctul nu acţionează (fără a-i fi foame, copilul nu caută mâncarea).

Mobilurile crimei se clasifică în primare – de bază – şi secundare –derivate. Mobilurile primare sunt : instinctul de conservare care împinge la căutarea apei, hranei, odihnei ; instinctul sexual, care împinge la căutarea prezenţei persoanelor de sex opus şi în anumite cazuri a aceluiaşi sex, are o mare importanţă în săvârşirea de infracţiuni contra persoanei ; instinctul combatitiv ce constă în mobilizarea energiilor proprii când apar piedici în atingerea satisfacerii trebuinţelor, trezirea acestui instinct este asociată de mânie şi poate determina infracţiuni cu grad mărit de violenţă ; dorinţa de a fi remarcat (în special la adolescenţi), de aserţiune de sine prin impunerea în faţa altor persoane, de a conduce pe alţii, de regulă aceste dorinţe sunt asociate cu stări emotive specifice – invidie, vanitate, ambiţie, furie, de la care se ajunge la conflicte, infracţiuni ; instinctul achizitiv, care constă în adunarea de bunuri, valori, bani, până la un punct acestă tendinţă este pozitivă, dar poate lua o formă gravă, de avariţie, lăcomie, chiar cu manifestări patologice (cleptomania), ce pot fi cauza unor delicte.

Mobilurile secundare, dezvoltate din mobilurile primare, sunt : emoţii complexe, derivate din emoţiile primare, ca de exemplu mânia determinată de o stare de conflict dacă va fi persistentă se va transforma în ură, un sentiment derivat. În măsura în care o persoană se opune alteia mânia, respectiv ura creşte în intensitate, şi poate fii motivul unor infracţiuni ; din emoţiile primare – trecătoare – se formează alte stări emoţionale persistente, dorinţele. Acestea sunt stări emoţionale la care obiectul emoţiei nu este prezent, ca de exemplu pofta de a mânca o anumită mâncare, care există în lipsa acelei mâncări. Aceste dorinţe pot fii generatoare de acţiuni criminale. Emoţiile aflate în corelaţie cu experienţa pot genera resentimente faţă de o persoană, care într-o conjunctură conflictuală pot fii mobil de acţiuni criminale. Pe tulpina trebuinţelor se dezvoltă alte mobiluri psihice, interesele. Astfel în legatură cu tendinţa organică de foame se dezvoltă interesul pentru alimente. Când interesul este egoist şi pentru materializarea lui se întreprind acţiuni delicvente, devine sursă infracţională.

2. CARACTERUL  –  GENERATOR  DE  ACTE  CRIMINALE

În psihologia modernă s-a acordat o mare importanţă caracterului. La începutul secolului XX s-a format chiar o ramură a acestei ştiinţe – caracteriologia. Obiectul de activitate al acestei ramuri este caracterul uman, fiind definit de McDagall şi Al. Shand ca una din trăsăturile generale şi de bază ale omului, ce îşi are sursa în complexul de trăsături privind trebuinţele, tendinţele, emoţiile şi sentimentele care alcătuiesc elementele componente psihice dinamice ale omului. Pe linia aceasta, caracterul reprezintă ierarhizarea şi organizarea tuturor acestor tendinţe, emoţii şi sentimente. Ierarhizarea tendin-ţelor se face în funcţie de tendinţa dominantă, care orientează întreaga viaţă psihică şi îi dă o anumită caracteristică, un anumit caracter.

Manifestările minorilor cu tendinţe sociale puternice sunt sociabile, societatea modelându-i uşor, nemanifestându-se antisocial, în timp ce un copil cu tendinţe solitare poate fii mai greu ancorat social.

Caracterul uman este important pentru a cunoaşte modul de ierarhizare a dorinţelor fiecărui subiect, dar el singur nu poate fii mobil infracţional. Pe lângă caracter acţionează şi factorii psihici de cunoaştere – percepţie, memorie, gândire, astfel încât viaţa emotiv-activă este orientată de inteligenţă, caracter şi personalitate.

3. TEMPERAMENTUL, FACTOR CRIMINOGEN

Crimele sunt activităţi umane, ce reprezintă reacţiile în anumite situaţii sau condiţii de mediu. Aceste acţiuni sunt determinate de anumite mobiluri şi nevoi, orientate de idei şi scopuri. Toate acestea alcătuiesc conţinutul psihic al faptelor şi activităţilor criminale. Mobilurile crează faptele criminale şi urmările acestora, iar acţiunile criminale sunt consecinţele acestor factori.

Pe lângă conţinutul psihic al acestor acţiuni un loc important îl are forma psihică de desfăşurare a acestor activităţi criminale care este determinată de aspectul temperamental. Acţiunea criminală poate lua forma unei acţiuni energice sau molatice, forma impulsivă sau din contră, calculata. Acestă dinamică a acţiunilor are importanţă deoarece sunt de durată şi constante – caracterizând modul de manifestare – şi contribuie, alături de mobiluri, la comiterea crimei.

Psihologii consideră că temperamentul are origine ereditară, fiind în proporţie de 93 % înnascut şi mai puţin dobândit (procentul nu este foarte relevant datorită relativităţii factorului studiat).

În temperament se manifestă cel mai evident unitatea fizică şi psihică a organismului. Emoţiile puternice determină o accelerare a pulsului cardiac, o respiraţie accelerată obligând sistemul nervos central să aibă o reacţie de feedbeck. Aceste reacţii sunt unice, neîntâlnindu-se la persoane diferite şi nici la aceeaşi persoană – datorită atât diversităţii reacţiilor la care e supus corpul uman cât şi adaptării rapide a acestuia.

Cele mai studiate însuşiri ale temperamentului sunt : impulsivitatea, iritabilitatea, sensibilitatea, inhibiţia. Acestea sunt legate şi determină metabolismul, sistemul glandelor endocrine şi legăturile cu sistemul nervos vegetativ.

Rapiditatea şi încetineala reacţiei constă în felul de a reacţiona, modul obişnuit de activitate, care poate fii un mod mai rapid sau mai lent. S-a constatat faptul că minorii delicvenţi reacţionează mai greu decât minorii nedelicvenţi. Se pare că acest factor se află în corelaţie cu nivelul de inteligenţă, cu debilitatea mintală şi cu lipsa de prevedere.

Impulsivitatea este o trăsătură de temperament care se caracterizează printr-un mod excesiv de reacţii spontane, primare şi necontrolate de conştiinţă. Delicvenţii minori sunt mai impulsivi decât nedelicvenţii de aceeaşi vârsta, în special cei care au comis infracţiuni cu grad mare de violenţă.

Sensibilitatea constă în rezistenţa subiecţilor la stimulente negative. Cercetările realizate au demonstrat că delicvenţii minori supuşi la sunete de mare frecvenţă nu au reacţionat, ceea ce demonstrează că delicvenţii sunt mai puţin impresionabili decât nedelicvenţii.

Puterea de stăpânire de sine este o însuşire de temperament importantă. Aceasta acţionează în special în momentele de acţiune. În criminologie, se arată că în momentele de criză multe persoane sunt tentate să comită infracţiuni, dar datorită stăpânirii de sine reuşesc să se abţină. Acest lucru nu se petrece cu făptuitorii care nu au puterea de a se stăpânii.

În funcţie de factorii temperamentali s-a facut o clasificare a tipologiilor umane, astfel :

1)  emotiv, activ, primar (E.A.P.) – colerici – sentimental, extrovertit

2)  emotiv, activ, secundar (E.A.S.) – pasionali – sentimental, intravertit

3)    emotiv, neactiv, primar (E.n.P.) – nervoşi – intuitiv, extravertit

4)    neemotiv, activ, primar ( n.A.P.) – sentimentali – intuitiv, extravertit

5)    neemotiv, activ, secundar (n.A.P.) – flegmatici – gândire, extravertit

6)    neemotiv, neactiv, primar (n.n.P.) – amorfi – senzaţii, extravertit

7)    neemotiv, neactiv, secundar (n.n.S.) – apatici – senzaţii, intravertit

Cercetările întreprinse de psihologi au evidenţiat legatura care există între diferitele tipologii umane şi delicvenţă. Se pare că nervoşii sunt excitoemotivi; extrovertiţii – turbulenţi, instabili, predispuşi la nervoze. Colericii şi pasionalii dispun de mijloacele active de protecţie contra inadaptarii, în timp ce amorfii şi apaticii au tendinţe mai mari spre devianţă. Tipul flegmatic nu a fost întâlnit la delicvenţii minori investigaţi. La tipurile sentimental şi pasional s-a înregistrat ceea mai mică delicvenţă.

Tipuri Delicvenţi                                   Minori Furturi Violenţe Ultraj Diverse
Nervos 36% 33% 30% 30% 28%
Sentimental 5% 8% 5% 8% 4%
Coleric 5% 12% 30% 10% 18%
Pasional 2% 3% – – 9%
Sanguin 13% 4% 10% 12% 18%
Flegmatic – – – – –
Amorf 25% 16% 20% 10% 18%
Apatic 14% 24% 5% 30% 4%

Din aceste studii rezultă că marea majoritate a infracţiunilor se comit de : tipul nervos ( 31% ), tipul apatic ( 22% ), tipul amorf ( 16% ), tipul coleric ( 16% ), tipul sanguin ( 12% ).

Se poate afirma că unul din factorii criminogeni este caracterul, iar prin aceasta să acceptam că unele persoane sunt temperamental predispuse spre crimă. Însă a generaliza şi a extrapola influenţa temperamentului ar fii o gre-şeală care ne-ar împiedica să aflăm cauzele reale ale delicvenţei.

4. INFLUENŢA PERSONALITĂŢII ASUPRA DELICVENŢEI

Personalitatea reprezintă sinteza tuturor elementelor care concură la conformaţia mintală a unui subiect pentru a-i da o fizionomie proprie.

Încercând o sistematizare ce are la baza criterii medico-legale şi criminologice se face o diferenţă între comportamentul deviant – când se referă la abaterile de la normele sociale, comportamentul aberant – când se referă la aspectele psihopatologice şi comportamentul antisocial – când se referă la aspectele judiciare. În cadrul acestei ultime categorii, putem deosebi următoarele tipuri: comportament antisocial accidental sau ocazional, comportament predelictual, comportament delictual propriu-zis, comportament infracţional patologic. La minori predomină primele doua tipuri comportamentale, ce determină instituirea încă de la această vârstă a unor măsuri profilactice, pentru a preveni pe linie social-juridică încadrarea în tipul comportamentului delictual propriu-zis, şi pe linie medicală în categoria comportamentului infracţional patologic.

Necesitatea de sistematizare, ne conduce la deosebirea următoarelor tipuri de comportament antisocial întâlnite la delicvenţii minori: comportament instabil, comportament impulsiv, comportament agresiv cu formele : hetero- şi autoagresivitate, comportament pervers, comportament reactiv.

În loturile studiate s-a observat ca motivaţia psihopatologică propriu-zisă în determinarea conduitelor deviante este prezentă în 31% la minorii între 12-18 ani prin reacţii psihopatologice, în timp ce 22,9% din delicvenţii minori supuşi testului prezentau leziuni sechelare post meningo-encefalopatice şi 31,6% aveau stări psihotice. În cadrul stărilor psihotice, diagnosticul cel mai frecvent a fost cel de schizofrenie. Delicvenţii cu constituţii psihice anormale sunt clasificaţi în funcţie de diagnosticul psihiatric în: criminal paranoid – are tendinţa afirmării pe sine exacerbată, caracterizată prin megalomanie, orgoliu nemăsurat, atitudini egoiste, hipertropia eului ; criminal pervers, care are la bază tendinţa combatitivă şi se caracterizează prin indisciplină, lipsă de afecţiune, ranchiună, cruzime; criminal hiperemotiv are o structură emotivă normală, dar în situaţii-limită manifestă o emotivitate pronunţată, cu atitudini conflictuale;  criminal neurastenic are stări de oboseala, surmenaj continu, cărora nu le face faţă, ajungând să comită infracţiuni uşoare ; criminalul isteroid are tulburări nervoase care se manifestă prin pierderea echilibrului, leşin, stări epileptice, paralizii trecătoare, care pot determina comiterea delictelor.

CONSTITUŢIA                              RATA DELICTUALĂ           CONSTATĂRI

– schizoidă                                               26,2%                  – constituţiile : schizoidă,

– perversă                                                 25,6%                   perversă, paranoidă sunt

– paranoidă                                               25,6%                   specifice delicvenţilorpericuloşi

– isteroidă                                                 27,4%                  – constituţiile isteroidă,

– psihastenoidă                                       23,9%                   psihastenoidă – delicte mijlocii ca gravitate

– cicloidă                                                  20%                      – constituţiile cicloidă,

– neuroastenoidă                                  18,4%                     neuroastenoidă, hiper-

– hiperemotivă                                      15,9%                     emotivă – delicte uşoare

Investigările paraclinice şi psihologice realizate prin aplicarea testului Rosenzweig au relevat unele aspecte ale delicvenţei juvenile. Astfel: un procent mare a celor caracterizaţi cu potenţial agresiv – 57,14% şi adaptabilitate deficitară – 64,3%.

1. AGRESIVITATE                                                PROCENT DELICVENT

– nu s-a reconstituit                                                                       27,15%

– potenţial agresiv evident                                                         57,14%

– fără substrat psihopatologic, dar manifestată                 14,28%

– evidenţiată pe fond patologic                                                 1,43%

2. ADAPTABILITATE

– reacţii bune de adaptare                                                              22,85%

– adaptibilitate deficitară                                                              64,3%

– inadaptabilitate evidentă                                                           12,85%

Pe lângă aceste trăsături, delicvenţii minori sunt caracterizaţi ca egocentrici, labili, lipsiţi de afectivitate. Studiul lui Jean Pinatel menţioneaza ca în 15% din cazuri starea periculoasă este episodică, în 20% este cronică, iar pentru 55% este marginală – din această categorie se recrutează cei mai mulţi recidivişti.

Egocentrismul se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la propria persoană, atât din punct de vedere afectiv cât şi cognitiv. Sub raport mintal persoana îşi face o imagine pozitivă despre ea, considerând că propria persoană este punctul de reper pentru toate sentimentele, emoţiile, totul raportându-se la sine şi pentru sine. Sub aspect afectiv, se dezvoltă exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă invidia şi mânia faţă de ceilalţi oameni. Egocentricul ajunge cu uşurinţă în conflict cu ceilalţi oameni şi la comiterea de infracţiuni – contra persoanei şi contra patrimoniului.

Labilitatea este denumirea dată unei structuri psihice slabe, schim-bătoare. O asemenea structură poate să cuprindă mai multe planuri, cum ar fi: afectivitatea supusă unor fluctuaţii  prevederea redusă şi nesigură; iniţiativa, însoţită de renunţare; puterea de voinţă, şovăitoare şi schimbătoare; influenţabilitatea şi  sugestibilitatea pronunţate; luarea de hotărâri pripite şi apoi părăsite; relaţiile de prietenie cu alţi oameni, trecătoare şi schimbătoare. Labilitatea este influenţată de tipurile de criminali: la criminalul normal, labilitatea se manifestă în anumite limite care iniţial nu atrag atenţia, în timp ce la criminalul cu probleme psihice, labilitatea poate fii un factor criminogen important .

Indiferenţa afectivă este o stare fizico-psihică ce devine trăsătură caracteristică a unor criminali şi constă în absenţa unor emoţii, sentimente ce însoţesc relaţiile interumane precum simpatia, prietenia, oferirea ajutorului. Indiferenţa afectivă este o trăsătură a persoanei care se comportă fără a încerca emoţii şi înclinaţii altruiste ce l-ar reţine de la crimă. Această stare poate fi determinată de un deficit bioconstituţional moştenit, dar poate fii şi de ordin educativ sau social. Un exemplu dat de Di Tullio ar fi acela al copiilor crescuţi de părinţi cu atitudini şi comportări dure, care încep să-şi copieze involuntar părinţii.

La categoria de vârstă între 9-18 ani ca elemente favorizante se adaugă întregul complex de transformări neuroendocrine şi de maturizare cerebrală, conduitele deviante atrăgând atenţia asupra necesităţii depistării anomaliilor de dezvoltare şi a substratului neuropsihopatologic.

În problema etiologiei crimei, factorii psihici care-i determină pe infractori la crimă, ocupă un loc important. De altfel, în ultimele decenii, în lucrările de criminologie, acestor factori li se acordă o mare atenţie, uneori ocupând primul loc – de exemplu în criminologia psihologică, criminologia clinică, caracteriologia criminală.

  1. 4. DELICVENŢEI INFLUENŢA  INTELIGENŢEI  ASUPRA DELICVENŢEI JUVENILE

  1. 1. INTELIGENŢA, FACTOR CRIMINOGEN

Inteligenţa este calificarea calitativă a capacităţii de gândire şi se manifestă prin sesizarea a ceea ce este esenţial, prin capacitatea individului de a se adapta la împrejurări noi, de a rezolva situaţii noi pe baza experienţei acumulate anterior. Se deosebeşte de la individ la individ, chiar dacă gradul numeric de inteligenţă este acelaşi, profunzimea, celeritatea, creativitatea, tipul de inteligenţă diferă, de la om la om.

Inteligenţa este de mai multe tipuri : teoretică, practică, analitică, sintetică, toate aceste forme regăsindu-se sub diferite raporturi la fiecare individ, dar spunem că acesta are acel tip de inteligenţă care este dominant.

Un factor important în etiologia crimei este capacitatea de judecată şi nivelul mintal al delicventului. Inteligenţa este un factor psihic care joacă un rol important în procesul de adaptare socială, comportare, muncă. Criminalul este deficitar din aceste puncte de vedere, deci se poate aprecia că nivelul lui de inteligenţă este mai redus decât al persoanelor nedelicvente. Acest punct de vedere este regăsit în criminologia clasică.

Progresul ştiinţific a făcut posibilă testarea acestei teorii. În cadrul grupurilor de delicvenţi minori şi tineri se regăsesc un număr mare de persoane cu carenţe în dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Se pare că acest factor îi împiedică să anticipeze consecinţele şi implicaţiile acţiunilor întreprinse. Statisticile relevă faptul că printre persoanele cu un coeficient de inteligenţă mai mic se numără mai mulţi infractori decât printre persoanele mai inteligente, astfel :

Coeficient de inteligenţă Categoria mintală Delicvenţi Nedelicvenţi
0 – 69 Debili mintal 31,13% 2,77%
70 – 79 Marginiţi 24,8% 7,98%
80 – 89 Submediocri 21,9% 17,73%
90 – peste 90 Normali, superiori 11,9% 70,8%

Studiile efectuate pe loturile de minori delicvenţi au semnalat mai multe aspecte:

– procentajul întârziaţilor mintal creşte pe măsură ce ne ridicăm de la delicte uşoare la crime cu grad crescut de gravitate ;

– pentru recidivişti, procentul debililor mintal este de 47,3% ;

– procentajul delicvenţilor cu deficienţe intelectuale este aproximativ egal cu cel al delicvenţilor cu tulburări emotive ;

– delicventul minor trăieşte mai mult în prezent, acţiunile lui desfăşurându-se sub presiunea impulsurilor de moment ;

– gradul scăzut al gândirii critice faţă de propria persoană ;

– dificultate în prevederea urmărilor acţiunilor întreprinse ;

– capacitatea slabă de a trăi anticipativ o serie de stări sufleteşti ;

– absenţa emoţiilor şi a stărilor simpatetice ;

– slaba inhibiţie ;

–  incapacitatea de a-şi frâna instinctele şi tendinţele antisociale.

Oamenii nu sunt egali între ei, nici din punct de vedere intelectiv. Populaţia este diferenţiată în funcţie de gradul de inteligenţă în: slab dezvoltaţi ( 25% ), cu inteligenţă normală ( 50% ) şi cu inteligenţă dezvoltată ( 25% ). În funcţie de gradul de inteligenţă – C.I. = V.M./ V.C.*100 (C.I.= coeficient de inteligenţă; V.M.= vârstă mentală; V.C.= vârstă cronologică) – delicvenţii minori se clasifică astfel :

Categoria mintală Coeficient de inteligenţă Procent delicvent
Debilitate mintală Sub 60, 60 2,2
Inteligenţă de limită 70 – 79 6,0
Normal spre inferior 80 – 89 16,2
Normal 90 – 109 49,4
Normal spre superior 110 – 119 16,5
Superior 120 – 129 7,4
Excepţional 130, peste 130 2,3

Din aceste statistici rezultă că aşa cum nu toţi tinerii cu un coeficient de inteligenţă scăzut devin delicvenţi, nici prezenţa unor capacităţi intelectuale normale nu constituie întotdeauna o garanţie sigură a abţinerii minorului de a aluneca pe panta devianţei.

Unii autori au încercat să evidenţieze legăturile existente între unele forme de devianţă şi nivelul de dezvoltare intelectuală. Tabelul realizat de C. Murchinson evidenţiază relaţia care există între unele forme de delicvenţă si inteligenţă :

Tipul devianţei Nivel intelectual superior Nivel intelectual inferior
Excrocherii 52,9% 22%
Tâlhării 40,5% 30,6%
Furturi 40,7% 31,8%
Agresiuni 35% 36,9%
Delicte săvârşite în familie 35% 43%
Delicte sexuale 26,3% 47,6%

Se observă ca în măsură ce gravitatea infracţiunii creşte, scade nivelul de inteligenţă (purtare rea 22%, tâlhărie 34%, omucidere 47,3% – pentru debili mintal). Inteligenţa este un factor criminogen important, iar asocierea nivelului scăzut de inteligenţă cu o stare materială defavorabilă sau cu deficienţe afective fac să crească  probabilitatea criminală cu 78%, de aceea societatea trebuie să adopte măsurile necesare pentru a evita transformarea minorilor cu deficienţe intelective în delicvenţi juvenili.

2. LEGĂTURA DINTRE FUNCŢIONAREA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Electroencefalograma (E.E.G.) culege, înregistrează şi analizează activitatea bioelectrică transcraniană a generatorilor cerebrali. Ea reflectă numai o parte din fenomenele electrice cerebrale rezultate din activitatea metabolică şi funcţională a neuronilor şi a formaţiunilor cerebrale corticale şi subcorticale.

Activitatea bioelectrică cerebrală spontană se desfăşoară ritmic şi se menţine constantă, datorită unor mecanisme de sincronizare locală, care însumează activitatea funcţională a milioane de neuroni ce descarcă cu aceeaşi frecvenţă, în aceeaşi fază şi în acelaşi timp. Formaţiunile subcorticale acţionează asupra activităţii bioelectrice corticale, adaptând-o stimulilor intero- şi exterceptivi şi influenţei hormonale. Aceste unde electrice sunt înregistrate de E.E.G., şi sunt caracterizate prin morfologie, durată, amplitudine, frecvenţă şi reactivitate. Ritmurile normale sunt : ritm alfa cu o frecvenţă între 8 – 13 c/s ; ritm beta între 14 – 30 c/s ; ritm teta între 4 – 7,5 c/s ; ritm delta între 0,5 – 3,5 c/s, (Anexa 1 conţine desfăşurarea ritmurilor bioelectrice corticale normale şi patologice).

La copil, aspectul normal al traseului este în strânsă relaţie cu procesele fiziologice de maturare a creierului şi prezintă o variabilitate individuală dependentă de factori ereditari şi dobândiţi. După vârsta de 8 ani ritmul undelor înregistrate de E.E.G. se apropie de ritmul normal pentru adult, cu variaţii individuale.

Unii criminologi au făcut corelaţie între undele cerebrale anormale, înregistrate, şi delicvenţă. Aparatura actuală de realizare a electroencefa-logramei nu reuşeşte să diferenţieze schimbările de frecvenţă care apar din di-verse cauze (factori emoţionali – stresul în care stă minorul în timpul investigaţiei – factori endocrini, precum şi factori neidentificaţi) de undele anormale ca urmare a unor dezechilibre la nivelul cortexului. Prin intermediul E.E.G. se pot detecta diverse afecţiuni – anomalii lezionare, paroxistice (din timpul anumitor crize – epileptice, schizofrenico-paranoidale) care determină tulburări com-portamentale.

Psihiatrii atrag atenţia asupra corelaţiei care există între delicvenţa juvenilă şi ritmurile de anumită frecvenţă – ritm alfa lent şi oscilant, ritm beta difuz şi ,,choppy”, ritm teta difuz, ritm iota – specific în acţiunile criminale, ritm pi şi delta hipersincron.

Expertiza psihiatrică legală realizată obligatoriu în procesele penale ale delicvenţilor minori atestă legătura existentă între delicvenţa juvenilă şi frecvenţele anormale ale ritmurilor înregistrate de E.E.G..

Este dificil de prevenit delicvenţa în funcţie de electroencefalogramă pentru că de obicei aceste testări se fac la cerere sau în cazuri izolate (traumatisme, intervenţii chirurgicale), în plus vârsta fragedă a subiecţilor poate determina diagnostice eronate din cauza maturizarii diferenţiate.

5.INFLUENŢA MEDIULUI ASUPRA DELICVENŢEI  JUVENILE

1.MEDIUL ŞCOLAR – FACTOR DETERMINANT AL DELICVENŢEIMINORILOR

Stabilirea idealului educativ, a modelului uman este un deziderat al oricărei societăţi, un rol activ revenindu-i şcolii. Într-o proporţie fericită se poate spune că este atins idealul educativ şi în mare măsură copiii de 7 ani care intra în şcoală o părăsesc, peste ani, tineri adaptaţi social. Există însă un procent de minori care nu reuşesc să se adapteze mediului şcolar, sau sunt nevoiţi să-l abandoneze din diverse motive (lipsuri materiale, fuga de acasă, incapacitatea de a învăţa).

Criminologii au observat că mulţi minori delicvenţi au o atitudine negativă faţă de şcoală. Cercetându-se gradul de instructie şcolară al delic-venţilor minori s-a constatat că :

Gradul de învăţătură Procent delicvent juvenil Procent recidivă juvenilă
Analfabeţi 13% 9,9%
Instrucţie rudimentară 48% 43%
Instrucţie primară 30% 20%
Instrucţie gimnazială 6% 4%
Instrucţie liceală, pro-fesională 2% 16%
Instrucţie universitară 2% 2%

Studierea delicvenţei din prisma instrucţiei şcolare a dovedit că în cele mai multe cazuri minorii nu au dat dovadă de adaptare şi integrare în şcoală, de disciplină şi perseverenţă la învăţătură. Deasemenea, inadaptarea a început devreme, din clasele primare şi de la vârste fragede (7 – 9 ani).

Inadaptarea şi lipsa de integrare constau în : absenţe de la ore, neatenţie, indisciplină, dezinteres pentru activitatea şcolară, insolenţă faţă de pedagogi. În relaţiile cu colegii se remarcă prin atitudini antagonice : de la conflicte deschise la retragere. J.Pinatel caracteriza atitudinea extraşcolară a elevilor-problemă prin vagabondaj, mici furturi, întârzieri seara acasă, consum de alcool. Acesta exemplifică prin prezentarea unui minor care neadaptându-se sistemului de învăţământ, chiulea de la şcoală, iar acest timp îl petrecea la cinematograf unde intra fără să plătească şi săvârşind furturi de mică valoare (dulciuri, o minge), cu timpul dezinteresul pentru şcoală s-a accentuat, concomitent cu fuga de acasă, moment în care ajunge să aibă ca mod de viaţă un comportament delicvent.

Statisticile nipone arată că în anul 1999 numărul actelor de violenţă efectuate de elevi împotriva profesorilor lor de şcoală generală şi liceu a crescut cu 20% faţă de anul 1998 (când s-au înregistrat 446 cazuri de vătămare corporală a profesorilor), an în care delicvenţa juvenilă a înregistrat o creştere de 51,4% faţă de anul 1994. În aceeaşi perioadă, numărul de elevi arestaţi a crescut cu 7,6% , ajungând la 586.

V.Dragomirescu, în urma analizei unui lot de 210 delicvenţi juvenili, a evidenţiat următoarea situaţie privind nivelul de pregătire şcolară : 60% din ei au repetat cel puţin o clasă, 82% au schimbat cel puţin două şcoli, 68% au o atitudine de indiferenţă şi chiar repulsie faţă de şcoală, 75% au avut rezultate slabe la majoritatea disciplinelor, dintre care 49% aveau rezultate foarte slabe, 32% din minori au abandonat şcoala şi nu erau încadraţi în nici o altă activitate utilă iar 9% erau absolvenţi ai învăţământului primar şi erau încadraţi ca muncitori necalificaţi.

În reconstituirea ,,drumului critic” al multor minori delicvenţi s-au avut în vedere şi alte aspecte ale neintegrării şcolare, precum : sancţiunile primite (58,7% au primit sancţiuni pentru abaterile şcolare), atitudinea faţă de corpul profesoral (58,3% manifestau indiferenţă, 17,5% o atitudine de negare a acestora).

Situaţia scolară slabă, în unele situaţii este şi urmare a absenţei acţiunii conjugat-conştientă a mediului şcolar, în 32% din cazuri pedagogii nu cunoşteau nici un membru al familiei minorului cu atitudini predelicvente, în 53% din cazuri, cadrele didactice şi colectivul clasei au adoptat o atitudine indiferentă faţă de minorul predelicvent, ceea ce a dus la marginalizarea şi izolarea acestuia în raport cu colegii.

Criminologii au făcut legătura între genul infracţiunii comise şi fuga de la şcoală, astfel :

INFRACŢIUNEA COMISĂ                                      PROCENT DELICVENT

– crima                                                                                   61,4%

– tâlhărie                                                                                72%

– viol                                                                                      77%

– furt                                                                                      79%

Copiii inadaptaţi şcolar adoptă într-un procent alarmant atitudini antisociale, manifestându-se delicvent. Cadrele didactice sunt primele care pot observa înclinaţiile spre delicvenţă ale elevilor şi pot trage un semnal de alarmă în această privinţă, dar trebuie subliniat că nu orice elev cu rezultate slabe este un potenţial delicvent, aşa cum nu orice delicvent are deficienţe şcolare (4% din delicvenţii juvenili sunt absolvenţi de liceu şi universitate).

2. GHETORIZAREA CARTIERELOR ŞI INFLUENŢA ACESTEIA ASUPRA EDUCAŢIEI MINORILOR

Vecinătatea este, alături de familie, mediul primar al copilului. Prin aceasta se înţeleg atât vecinii de locuinţă, de stradă, de cartier cât şi copiii din strada respectivă, din cartier. Încă de la începuturile sale, criminologia a semnalat corelaţia care există între infracţionalitate şi anumite cartiere, în care locuiesc într-o suprafaţă restrânsă mai multe familii. Mediul urban creează premisele dezvoltării unui mediu viciat, în care minorii sunt victime.

Marile oraşe acordă cadrul de existenţă anonim a mii de oameni. Vârtejul existenţei face ca deseori să nu-ţi cunoşti vecinii de bloc. Copii crescuţi ,,cu cheia de gât”, nu au alt loc de joacă decât pe stradă, acolo unde se intersectează medii şi culturi diferite, de la copii proveniţi din familii de inte-lectuali şi ancorate social, la copii provenind din medii promiscue şi chiar copiii străzii, acei anonimi care convieţuiesc alături de noi, despre care nu vrem să ştim dar care îi pot influenţa negativ pe tineri. Din această perspectivă de-licvenţa juvenilă apare ca un fenomen urban generat de procesele de dezvoltare socială ce-şi au baza în : migrările de populaţie din mediu rural spre marile oraşe, izolarea socială, caracterul impersonal al relaţiilor interumane, slăbirea controlului social exercitat de familie.

Teoria dezorganizarii sociale consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delicvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor de socializare şi control exercitate de comunitate şi vecinătate, destabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită eterogenităţii populaţiei şi varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor aculturative ale oraşului (,,cultura hip-hop”). În oraşul New York, secţia 22 de poliţie care deserveşte partea estică a cartierului Harlem înregistrează la fiecare 3 minute o spargere, o tâlhărie la fiecare 8 minute, un viol la 6 ore, realizate de grupuri de minori de naţionalităţi diferite, asociaţi în bande.

In consecinţă, cauzele primare ale delicvenţei juvenile rezidă în inte-riorul comunităţii urbane care, datorită aglomerării de populaţie, a diversificării spaţiilor şi serviciilor comerciale şi sociale, devine ea însăşi o sursă criminogenă, prin atragerea şi ispitirea unor tineri de a comite acte şi delicte penale.

Considerând devianţa ca un produs direct al dezorganizării sociale unii autori evidenţiază faptul că delicvenţii juvenili crescuţi în zonele defavorizate economic comit alt gen de infracţiuni decât delicvenţii minori din zonele rezi-denţiale.

Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea compor-tamentului deviant al tinerilor, criminologii consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturare la care participă o parte din grupurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură are un sistem valoric diferit de cel al societăţii.

Acest fenomen este amplificat, de tendinţa asocierii minorilor în ,,subculturi predelicvente” sau ,,bande de la marginea străzii” care oferă tânărului atât un sentiment de solidaritate cu cei ca el, cât şi o identitate în numele căreia îşi poate procura o serie de satisfacţii hedoniste imediate şi se poate revolta împotriva sistemului social considerat inechitabil.

În perioada adolescenţei tinerii simt cel mai acut nevoia apartenenţei la un grup. Adolescenţii pun mare preţ pe legăturile de prietenie pe care le stabilesc, se întâlnesc, discută, fac planuri. Această atitudine nu are nimic anormal, dacă întotdeauna lucrurile s-ar opri aici, însă uneori discuţiile despre sistemul economic care-i dezavantajează ajung la afirmarea de resentimente faţă de persoanele care au o situaţie economică mai bună decât a lor, discuţiile pe teme erotice îi obligă să abordeze o atitudine artificială, care poate duce la manifestari penale. Pe un fond de nesiguranţă în care tânărul oscilează între obedienţă şi revoltă, între independenţă şi imitaţie, anticonformism şi lipsă de originalitate, va adopta regulile grupului pentru că aceasta este soluţia pentru a fi recunoscut, acceptat şi stimat de către cei pe care îi admiră şi care-i sunt prieteni.

Prin contactul cu grupul, tânărul adoptă limbajul, capacitatile şi aptitudinile asimilând o serie de valori şi norme specifice grupului. Când în cadrul grupului predomină sentimentele de frustrare, insatisfacţie socială, de violenţă şi agresivitate apare nevoia negării societăţii şi constituirea alteia nouă pe baza propriilor valori la nivelul grupului.

Deoarece integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin incapacitatea şi imposibilitatea de a-şi juca rolurile sociale pe care le doresc – pe o parte din tinerii delicvenţi i-a tentat la un moment al existentei lor să îmbrăţişeze cariere precum cea de : poliţist (33%), avocat (21%), medic (4%), militar (5%), preot (2,3%) – adolescenţii se unesc în grupări delicvente în care există posibilitatea desfăşurării unor relaţii între rolurile dorite. În cadrul acestor grupuri respectarea normelor capătă o importanţă fundamentală, deoarece participarea în cadrul său permite instaurarea unui proces de integrare. Subcultura grupului influenţează apariţia proceselor de educaţie şi adaptare – socializare şi integrare socială negativă – contrare normelor sociale. Subcultura delicventă se caracterizează prin : nonutilitarism, maliţiozitate, versalitate, negativism.

Un alt aspect al grupului infracţional este mărimea. Se pare că talia grupului  are  o mare importanţă aspra existenţei şi funcţionarii acestuia. În cazul infracţiunii de viol în 17,5% din cazuri minorul a acţionat singur, în 32,4% au fost doi coparticipanţi, în 41% au fost trei şi în 54,5% din cazuri depăşeau cifra trei.

Grupurile  pot fi clasificate după mai multe tipuri, în funcţie de criteriul folosit : după natura atitudinilor sunt grupuri : infracţionale şi preinfracţionale ; după durata existenţei sunt grupuri : cu durată mică – până la o lună ( 27% ), medie – între 1 – 6 luni ( 18% ), mare – peste 7 luni ( 55% ) ; după gradul de organizare : organizare slabă ( 78% ), bine organizate ( 13% ) ; după modul de luare a deciziilor : le i-a conducătorul ( 8% ), se discută în subgrup, apoi aderă tot grupul ( 14%), toţi membrii grupului ( 78% ) ; atitudinea faţă de disensionişti : rece, prin blocarea relaţiei (48% ), alungarea din grup (31% ), prin bătăi ( 21% ) ; după antecedentele penale ale membrilor grupului : fără antecedente penale ( 20% ), numai cu antecedente penale (51,1%), structură mixtă (28,9%) ; după vârstă : numai minori (64%), minori alături de majori (36%) ; după frecvenţa întâlnirilor: zilnic (60,2%), săptămânal (21,8% ), cel puţin o dată pe lună (18% ) ; după existenţa unui lider necontestat: există în 28% din cazuri, nu e recunoscut de toţi membrii (72%); după existenţa unor modalităţi specifice de recunoaştere (69%).

Corelaţia dintre locul de întâlnire a membrilor grupurilor infracţionale care au persistat în timp şi genurile de infracţiuni relevă că cele mai multe omoruri au fost săvârşite de minorii care se întâlneau la domiciliile unora dintre ei, violurile de cei care-şi petreceau timpul în discoteci, tâlhăriile şi furturile de cei care petreceau mult timp în baruri şi pe stradă.

Sistemul cultural al claselor defavorizate cuprinde, după părerea lui Walter Miller, un set de preocupari şi sisteme de referinţă, care sunt ,,probleme care dirijează o atenţie largă şi persistentă, alături de un înalt grad de implicare emoţionala” a membrilor grupului. Aceste preocupări sunt :

Domeniul Alternativa acceptată Alternativa inacceptabilă
Contactul nedorit / dorit cu autorităţile oficiale Comportament care vio-lează legea Comportament care tre-buie să respecte legea
Duritate Curaj fizic, dibăcie, mas-culinitate, îndrăzneală, lip-să de teamă, curaj Slăbiciune, incapacitate, e-feminitate, timiditate, laşi-tate, prudenţă
Isteţime Abilitatea de a păcăli,înşe-la, excroca; câştigarea ba-nilor prin viclenie ; dibăcie de spirit Naivitate, inabilitate, câşti-garea banilor prin muncă grea ; tărăgăneală, prostie, neîndemânare verbală
Excitare Senzaţii tari, risc pericol, schimbare, acţiune Plictiseală, monotonie, si-guranţă, uniformitate, pasi-vitate
Destin Favorizat de noroc, a fi norocos Semn rău, a fi ghinionist
Autonomie Libertatea faţă de con-strângeri externe, faţă de o autoritate, independenţă Prezenţa constrângerilor  externe, prezenţa unei autorităţi, dependenţă

Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite, în cea mai mare parte din tineri ce prezintă deficite emotive socializante, mulţi abandonează şcoala, fug de acasă şi au ca modele infractori celebri.

Importanţa legăturilor de prietenie cu tineri cu înclinaţii delicvente este semnalată şi de datele statistice care stabilesc că : în 21% din delicvenţii minori de sex masculin şi 19% de sex feminin au comis actele delicvenţă datorită influenţei grupului ; în 75% din cazuri este vorba de un grup preconstituit ; 80% din delicvenţi au ca loc de întâlnire strada ; în  97% din cazuri delicvenţii minori au prieteni delicvenţi ; în doar 25,3% din cazuri minorii care au săvârşit acte delicvente de grup provin din familii dezorganizate ;  87% din aceşti tineri au o şcolarizare sub medie ; 39% din minori nu aveau alt mod de subsistenţă decât prin săvârşirea de infracţiuni ; 89,4% din minorii de peste 14 ani şi-au început viaţa sexuală, 16,5% se preocupă să-şi îmbunătăţească imaginea proprie în ochii celorlaţi membrii, 44,7% caută un mediu care să le asigure securitate emoţională, stabilitate şi confort.

Mediul îi modelează de cele mai multe ori ireversibil pe minori. Dacă acesta are o influenţă nefastă şi nu se iau din timp măsuri de protejare a tinerilor de factorii nocivi, se poate spune că tânărul este pe un drum fără întoarcere în care delictul este un mod de viaţă.

3. VIOLENŢA DIN MASS-MEDIA ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Influenţarea modului de viaţă de catre mass-media poate avea şi efecte nocive, în special asupra adolescenţilor, aflaţi într-o continuă căutare de sine. Televiziunea este cea mai importantă cale de transmitere a informaţiei dar şi a mesajelor sublimare. Pericolul emisiunilor cu scene violente nu crează agresivitatea dar contribuie la transformarea ei în violenţă, acolo unde ea există deja. O cercetare experimentală, efectuată în cadrul procesului de ridicare a licenţei de emisie a unui post de televiziune american, a fost realizat pe un lot de copii care a fost împărţit în doua grupe, dintre care una a fost supusă unui test ortografic dificil. Eşecul îi face pe aceşti copii să se simtă frustraţi şi furioşi. Apoi, ambelor grupe li s-au arătat emisiunea controversată, în care unul din personaje este agresat fizic până când moare, ca apoi să li se ceară copiilor să lovească un manechin. Violenţa de care au dat dovadă ambele grupe a fost sensibil egală, demonstrând influenţa nocivă a acelei emisiuni.

Experimentul lui L. Berkowitz demonstrează faptul că şi copiii fără tulburări caracteriale, sau de altă natură, pot fi afectaţi de violenţa emanată de unele filme, dacă actul de violenţă este comis de eroul pozitiv, deoarece copilul se identifică cu acesta, iar identificarea creşte prin acordul societăţii şi dacă violenţa îi permite să reuşească în acţiunile lui. Astfel, unii tineri ajung să-şi închipuie că pot birui şi cucerii totul ,,cu pumnii”, iar chestionaţi în legătură cu fapta penală savarşită răspund ,,aşa am văzut la televizor”.

Au impact delicvenţional şi filmele, emisiunile prin care se promovează un stil de viaţă facil şi luxos, iluzie căreia îi cad deseori tinerele, care compa-rându-se mereu cu vedetele în vogă, încep să se folosească de farmecele personale – considerate o investiţie minimă – pentru a obţine anumite avantaje. Acesta este însă primul pas spre prostituţie.

Jean Chazal consideră că legătura dintre cinematograf şi delicvenţă este mai mult orizontală decât verticală, în sensul că cinematograful nu este o cauză directă a delicvenţei juvenile. În acest sens, afirma că atât delicvenţa juvenilă cât şi vizionarea abuzivă de imagini violente sunt efectele paralele ale unei vieţi rău organizate. Însă datele statistice ne îndreptăţesc să privim cu îngrijorare propagarea violenţei prin mass-media, astfel :

Timpul de vizionare a emisiunilor violente Procent delicvent
Zilnic 64%
4 – 5 ori / săptămână 21%
2 – 3 ori / săptămână 12%
Mai rar de o dată pe săptămână 3%

Adolescenţii care se duc la cinematograf mai des de 5 ori pe săptămână, ajung să facă complet abstracţie de contingenţele societăţii în care trăiesc şi în care ar trebui să trăiască. Imaginile filmate îl influenţează într-o asemenea măsură încât ajung să-i pară realitatea, simţind nevoia să se identifice cu personajul principal.

Reportajele, care relatează săvâşirea unor fapte penale, suscită curiozitatea cititorului dar limbajul sugestiv îl pun în postura de participant. Rolul acestor reportaje nu trebuie să depăşească nota de informare a faptei fără să ofere date tehnice în legătură cu infracţiunea, ce ar putea trezi interesul altor persoane de a săvârşi fapte penale. Un efect deosebit îl are accentuarea consecinţelor faptelor penale (de exemplu în cazul crimei – relatări despre familia îndurerată) precum şi situaţia juridică a făptuitorului (arestat, inculpat, condamnat), toate acestea trezind involuntar dorinţa de a se înfăptui justiţia şi de reprimare a accesului infracţional.

Măsurile de protecţie care trebuiesc luate privesc atât familia cât şi societatea. Aceasta din urmă poate folosi instituţiile de resort pentru a limita accesul minorilor la anumite emisiuni televizate, restricţionarea canalelor de televiziune pentru adulţi, evitarea mitizării infractorilor celebrii atât prin reportajele de senzaţie cât şi prin punerea într-o lumină defavorabilă a organelor de ordine şi nu în ultimul rând prin cenzurarea textelor unor melodii cu impact mare comercial, dar defavorabile din punct de vedere educaţional.

6. SĂRĂCIA,  FACTOR  CRIMINOGEN

1. SĂRĂCIA ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Explicarea condiţiilor care dau naştere sărăciei au generat elaborarea a numeroase teorii. În concordanţă cu teoriile tradiţionale, sărăcia reprezenta nu o condiţie socială determinată de inegalitaţile structurale existente în societate, ci o problemă indezirabilă generată de conduita imorală şi devianţă a unor indivizi.

În reglementările britanice din secolul al XVI–lea, pauperismul era considerat  infracţiune şi sancţionat ca atare. Conform concepţiilor morale ale timpului, săracii erau consideraţi o subcategorie socială, formată din ,,fiinţe degenerate” care aleg în mod deliberat calea sărăciei. Aceste concepţii urmau fidel interpretările Şcolii Clasice de Criminologie, care aprecia că infractorii ajung în această condiţie fiindcă reping soluţiile legitime şi aleg calea ilegală.

Această concepţie a fost abandonată o dată cu apariţia darwinismului, care adopta teoria cu privire la lupta pentru supravieţuire, care permite celor puternici să acumuleze bunuri, rezervându-le celor slabi o viaţă plină de privaţiuni.

Lucrarea lui Max Weber, ,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului” a adus în centrul interpretărilor noţiunea de predestinare, în raport cu care numai cei aleşi de Dumnezeu sunt favorizaţi de soarta, acceptată de biserica catolică, în opoziţie cu concepţiile protestante, care consideră succesul economic ca un semn al graţiei divine, iar sărăcia ca un simbol al decadenţei morale şi un semn al dizgraţiei divine.

Toate aceste concepţii de natură religioasă au fost înlăturate ca urmare a apariţiei unei interpretări mai liberale bazată pe noţiunea de ,,cultură a sărăciei”. În acord cu această interpretare, dificultăţile de care se lovesc oamenii săraci se datorează în primul rând normelor, stilurilor lor de viaţă. Aceste elemente culturale sunt determinate de lipsa oportunităţilor de participare şi integrare în cadrul societăţii largi, care izolează societatea săracă între frontierele ghetto-urilor. Aici stilurile de viaţă sunt bazate pe frustrare, alienare, dependenţă, complexe de inferioritate. Astfel, sărăcia devine un mod de viaţă ce crează un cerc vicios din care nu se poate ieşi : din cauza sărăciei copiii nu urmează formele de învăţământ ce le-ar oferi o carieră şi venituri rezonabile, nereuşind să câştige în de-ajuns rămân săraci.

Cei care trăiesc în condiţii de sărăcie dezvoltă un sistem de valori şi convingeri ce reprezintă, de fapt o soluţie la problemele cu care se confruntă. Acest mod de adaptare implică o multitudine de trăsături, ca : pasivitatea, resemnarea, orientarea la prezent şi ignorarea viitorului, fatalismul şi lipsa de putere, nivelul scăzut al aspiraţiilor, dominaţia femeii în cămin datorită incapacităţii bărbatului de a-şi câştiga existenţa, şi cea mai importanta, tendinţa spre devianţă.

Unii sociologi consideră că actele şi comportamentele delicvente ale tinerilor provenind din clasele sociale defavorizate nu pot fi considerate deviante, deoarece se conformează modelelor culturale ale acestei clase. Esenţa acestei culturi consta în fapt, în violarea deliberată a normelor sociale ale clasei mijlocii.

Sărăcia acţionează ca un factor direct al delicvenţei juvenile într-un procent relativ mic – 9,52%. Asocierea acesteia cu un mediu promiscuu face să crescă probabilitatea criminală la 47,97%, iar corelarea sărăciei cu dispoziţile interne (în special tulburări datorate intoxicarii cu alcool şi alte substanţe) ridică procentul delicvenţional la 73%.

Am fi înclinaţi să asociem starea materială precară cu săvârşirea de infracţiuni contra proprietăţii, dar realitatea arată că ponderea lor este de aproximativ 23%. În 2007 au fost arestate în S.U.A. peste 12 milioane de persoane, dintre care 7 milioane de minori. Dintre aceştia 11.200 au fost arestaţi pentru crimă, 50.877 arestaţi pentru viol, 292.400 implicaţi în acte de tâlhărie, 423.975 în vătămari corporale, 584.794 în furturi de maşini, 1.754.386 în spargeri, 2.923.976 furturi, restul de 955.392 fiind implicaţi în alte infracţiuni. Este cert ca nu toţi delicvenţii minori provin din familii sărace, dar aceştia reprezinta mediul cel mai expus delicvenţei. În Romania, pe fondul scăderii nivelului de trai criminalitatea creşte, astfel în 2003 criminalitatea s-a mărit cu 124% faţă de 1990, în timp ce nivelul de trai  s-a deteriorat semnificativ.

Cercetările criminologice nu pot face abstracţie în studiul acestui factor criminogen de situaţia familială. S-a observat că doar 1,5% din delicvenţii minori proveneau din familii cu o şcolarizare universitară, 45,8% din familii cu 7-8 clase, 41,3%, 4 clase sau mai puţin. În ceea ce priveşte ocupaţia părinţilor, aceasta se prezintă astfel : 41% erau muncitori necalificaţi, 17% muncitori calificaţi, 6% funcţionari, 15% fără ocupaţie, 7% zilieri, 13% aflaţi în detenţie. Nivelul scăzut de instrucţie şi calificare al părinţilor antrenează şi un nivel scăzut al veniturilor, în 40,2% din cazuri acesta este sub 500 lei / membru de familie, 36,5% variază între 500 – 1.000 lei, în doar 14,1% era mai mare de 1.000 lei.

Insuficienţa bugetului familial, precum şi dificultăţile materiale obiective prezente în unele familii reprezintă condiţii care afectează buna funcţionare a grupului familial, conducând la tensiuni, conflicte, dezechilibrul economic putând degenera într-un dezechilibru psihologic prin accentuarea stresului şi evadarea din starea de neputinţă prin consum de alcool. Aceste dificultăţi se amplifică în cazul familiilor cu mai mulţi copii (aproximativ 53% din familiile cu venituri sub 500.000lei / membru de familie, au mai mult de 4 membrii, în aceste familii în 71,3% din cazuri a existat cel puţin o abatere de la codul penal) .

Legătura strânsă dintre delicvenţa juvenilă şi sărăcie este o realitate necontestată, percepută din cele mai vechi timpuri. Ray şi Ina Jeffery opinează că sărăcia din familie este asociată cu delicvenţa, dar sărăcia nu cauzează delicvenţa. Programele economice pot atenua acest factor cu implicaţii criminogene, dar ele nu pot rezolva în totalitate aceasta problemă. O protecţie socială eficientă, corelată cu programe educative structurate pe nevoile sociale ar realiza acelaşi obiectiv : diminuarea procentului criminal juvenil.

2. INEGALITATEA ECONOMICA, FACTOR CRIMINOGEN

Economia de piaţă realizează cadrul stratificarii sociale, prin polarizarea societăţii în săraci şi bogaţi, micşorându-se pătura socială mijlocie. Deseori copiii provenind din familii cu posibilităţi materiale reduse, dar care le oferă strictul necesar, îşi crează complexe de reală inferioritate faţă de colegii lor de vârstă cu posibilităţi materiale mai mari. Ciudat este că şi aceştia privesc de pe o poziţie de inferioritate pe cei mai avuţi decât ei, şirul continuând la nesfârşit.

Această situaţie este prezentarea materială a conceptului de inegalitate economică. David Jacobs considera vinovată de creşterea delicvenţei juvenile inegalitatea economică şi nu sărăcia. Alte studii corelează inegalitatea socială cu infracţiunile contra patrimoniului, astfel criminologul M.A. Alemaskin consideră drept cauză principală a furturilor săvârşite de minori divergenţa dintre posibilităţile materiale şi nevoia de a avea ce au alţii. William Bailey accentuează relaţia dintre inegalitatea socială şi infracţiunile contra persoanei.

Persoanele cu venituri mai mici sunt supuse unui factor de stres suplimentar. Deseori intrând în contact cu alte persoane şi aflând de realizările financiare ale acestora apar sentimente derivate de : invidie, frustrare, acestea suprapuse pe reala neputinţă de a realiza venituri mai mari, pot declanşa o stare de continuu disconfort care dă naştere la izbucniri violente. Factorul criminogen este în acest caz un mixaj între factorii psihologici şi inegalitatea economică.

Această stare este multiplicată prin creerea unei imagini artificiale de către televiziune, cinematograf a unei vieţi facile şi luxoase. Aceste instituţii vând o imagine comercială care se află în visele fiecăruia din noi, dar pe care le conştientizăm doar în momentul unei abordări tangibile. Aici poate stau ascunse cauzele furturilor de maşini scumpe, de bijuterii. În mod cert minorul aflat în posesia unui obiect de mare valoare furat, de exemplu o maşină de lux se simte satisfăcut de două ori : se identifică cu personajul din film ce conduce o maşină asemănătoare şi simte că a învins societatea care-i limitează accesul la acel bun.

Deşi nu se poate stabili statistic procentul în care inegalitatea economică influenţează delicvenţa juvenilă, nu se poate face abstracţie de acest factor criminogen.

6.INFLUENŢA VIEŢII SEXUALE ASUPRA DELICVENŢEI JUVENILE

La vârsta adolescenţei apar cele mai mari modificări de ordin fiziologic din viaţa postnatală. Copilul devine adult, maturizarea fiind pe toate planurile : se dezvolta osos, muscular, cerebral şi sexual.

Maturizarea hormonală este o problema de fapt, care se stabileşte individual. Pubertatea crează complexe, apare pentru prima dată nevoia confirmării de sine, dorinţa de a demonstra chiar şi simpla existenţă, din dorinţa de a nu trece neobservat. Paradoxal, puberii vor ,,să fie lăsaţi în pace” dar comportamentul lor dovedeşte contrariul. Frustrarea, starea de continuă nemulţumire raportată la propria persoană şi extinsă la întreg universul lor îi face pe adolescenţi să aibă atitudini antisociale. Nu toţi adolescenţii devin delicvenţi, dar la toţi există dorinţa de a eluda normele sociale, din spirit de frondă.

Dezvoltarea sexuală poate avea implicaţii din cele mai diverse. Apare intersul pentru sexul opus, concomitent cu teama de a nu fi plăcut de acesta, apare dorinţa de a fii altfel, dar orice comportament original al altcuiva este taxat. De aici apar unele probleme ce pot degenera într-un comportament delicvent, astfel : dorinţa de a fii plăcut cu orice preţ de o persoana de sex opus  implică uneori o insistenţă ce poate fii catalogată din punct de vedere juridic ca hărţuire sexuală, refuzul unei fete poate trezi dorinţa de a obţine cu orice preţ favoruri sexuale, transformându-se în unele cazuri în infracţiuni de natură sexuală (viol, perversiune sexuală), punerea sub semnul întrebării a calităţii de ,,bărbat” îl poate face pe adolescent să comită infracţiuni contra persoanei – de la vătămări corporale aplicate celui care a ,,îndrăznit” să facă astfel de afirmaţii la lovituri şi viol contra persoanei de sex feminin, care nu ia acordat suficientă atenţie.

Între infracţiunile cu substrat sexual şi relaţia agresor – victimă în cele mai multe cazuri există o comuniune. În 83% din infracţiunile sexuale cu agresori minori victima este o persoană cunoscută. În general infracţiunile sexuale sunt comise pe fundalul unui comportament mai libertin din partea victimei (dans lasciv, insinuari cu conotaţii sexuale), ironii de faţă cu alte persoane care vizează capacitatea sexuală a agresorului şi nu în ultimul rând, consumul mărit de alcool de către agresor. În urma unor cercetări privind grupurile de minori delicvenţi s-a constatat că cei care au comis infracţiuni de natura sexuală aparţin grupurilor care frecventează mai des de 2 ori / săptămână discotecile. Nu a trecut neobservat nici faptul că 89,4% din delicvenţii minorii şi-au început viaţa sexuală, un procent ridicat dintre adolescenţi urmăresc programe pentru adulti şi că 69% dintre minorii până în 16 ani au răsfoit o revistă sau un material pornografic.

Infracţiunile sexuale sunt realizate în general în grup, astfel :  în doar 17,5% din cazuri minorul a acţionat singur, în 32,4% din situaţii au fost doi coparticipanţi, iar procentul creşte la 41% în cazul a trei participanţi şi la 54,5% în cazul când sunt mai mult de trei participanţi.

Nu trebuie neglijat nici factorul familial, uneori minorul copiază com-portamentul agresiv al tatălui faţă de persoanele de sex feminin din familie, alteori agresiunile sexuale sunt rodul unei educaţii greşite primită de la o persoană de sex masculin pe care minorul o respectă ( de tipul ,,când o femeie spune ,,nu” este ,,da” ).

Imaginile în care personajul masculin are un mare succes la femei îl pot face pe tânăr să se simtă nesigur pe propria-i forţă de seducţie, aceasta devenind un factor de anxietate, care se poate transforma într-o obsesie care să favorizeze sindromuri psihopatoide ce favorizează schizofrenia, psihoze organice cerebrale, care sunt alţi factori criminogeni.

Există o legătură strânsă între delicvenţa juvenilă şi viaţa sexuală. Această legătură se realizează pe mai multe planuri, unele au implicaţii directe (infracţiuni de natură sexuală), altele se asociază cu alţi factori creând frustrări cu potenţial delicvenţional ridicat.

1] B. Hollander, ,,The Psychology of Miscounduct”

[2] C. Bart, ,,The Young Delinquent”

[3] D.M. Bonner, S.E. Herres ,,Heredity”, Englewood Cliffs.N.J.Prentice Hall,1982

[4] Studiu aparţinând J. Rostand, L Homme, Galimard, Paris, reed. 1996

[5] Contantin Maximilian ,,Geneza individualităţii” pag. 45-59, ed.Sport-Turism, 1979

[6] J. Larmat ,,Genetica Inteligenţei”, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.1977, pag 112

[7] Alexandru Roşca ,,Minorul Delincvent”

[8] C. Maximilian ,,Selecţia Naturală şi Polimorfism”ed. Academiei RSR Bucureşti, 1988

[9] Dobzhansky Th. ,,Heredity and the Nature of  Man”, ed. The New American Library, NY, 1999, pag 113

[10] N.Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi ,,Psihologie Judiciară”, ed. ,,Şansa”, 1994

Filed under: Analize juridice, Societate | Tagged: , , , , , , , | 5 Comments »

Delict-pedeapsa nu inseamna mereu cauza-efect

Posted on February 13, 2010 by denisapatrascu

Înainte de începutul secolului al XIX-lea, închisoarea era rareori folosită pentru pedepsirea delictelor. Aproape toate oraşele aveau una, dar cu dimensiuni reduse, neputând găzdui mai mult de 4 deţinuţi în acelaşi timp. În general erau folosite pentru a ,,răcori” beţivi[1] peste noapte, sau în mod ocazional, locuri în care era aşteptat procesul. În oraşele mari existau închisori de mărimi mai mari, ce adăposteau deţinuţi condamnaţi în aşteptarea execuţiei. În această perioadă disciplina în închisoare era de cele mai multe ori inxistentă[2], atmosfera fiind uimitor de liberă şi de relaxată, faţă de standardele moderne.

Până în sec.XIX-lea principalele forme de pedepsire a delictelor erau punerea pe butuci, biciuirea, însemnarea cu fierul roşu sau spânzurătoarea. Aceste pedepse erau executate de obicei în public, iar asistenţa era numeroasă. Înainte de a fi executaţi, deţinuţii puteau ţine discursuri, la care asistenţa reacţiona în funcţie de cât de impresionată era de discurs. Această modalitate, deşi nouă ni se pare crudă, avea un aspect pozitiv, acela al prevenţiei, pentru că după o execuţie publică numărul delictelor scădeau.

Închisorile moderne îşi trag rădăcinile nu din temniţele trecutului, ci din azilele de săraci. În majoritatea ţărilor europene, ele existau încă din secolul XVII-lea, din perioada de destrămare a feudalismului, când mulţi ţărani nu mai putea să muncească pământul din motive obiective (ruina feudei), şi deveneau vagabonzi. Ca această stare să nu provoace şi alte probleme sociale, ei erau îndemnaţi către azilele de săraci, unde în schimbul muncii li se oferea mâncare. Alături de aceste persoane se aflau şi alte categorii sociale pe care nu avea cine să-i îngrjească (bătrâni, persoane cu handicap, copii, bolnavi, deficienţi mintali).

Pe parcursul secolului al XVII-lea, închisorile, azilele şi spitalele au devenit din ce în ce mai autonome unele faţă de altele. Reforma îşi spunea cuvântul şi în această zonă, adepţii ei considerând privarea de libertate cea mai eficientă modalitate de rezolvare a criminalităţii. Crima este socotită cel mai serios delict, iar dreptul la libertate individuală s-a dezvoltat în cadrul sistemului politic mai larg, căci a ucide o persoană reprezintă cel mai grav atac asupra drepturilor acelei persoane. În acest moment se consideră că închisorile cu o disciplină şi conformism rigid sunt panaceul criminalităţii, iar execuţiile publice au dispărut sistematic.

Detenţia reprezintă o modalitate de a pedepsi pe răufăcători şi de a-i apăra pe cetăţeni de aceştia. Principiul care stă la baza sistemului penitenciar este de ameliorare a individului, pentru a juca un rol adecvat în societate. Evidenţă ne face să spunem cu tărie că sistemul actual penitenciar nu are acest efect.

În general deţinuţii nu mai sunt maltrataţi, cum se întâmpla altădată, deşi aplicarea bătăii mai este valabilă chiar şi-n închisorile de femei. Cu toate astea, deţinuţii suferă mai multe tipuri de privaţiune, fiind lipsiţi nu doar de libertate, ci şi de un venit adecvat, de ambianţa familiei şi a prietenilor, de relaţii heterosexuale, de hainele lor şi de alte obiecte personale. Frecvent, trăiesc în condiţii de supraaglomerare, trebuie să accepte proceduri disciplinare stricte şi înregimentarea vieţii lor cotidiene.

Traiul în aceste condiţii are tendinţa de a crea o prăpastie între puşcăriaşi şi societatea liberă, neajustându-le comportamentul la normele acesteia. Deţinuţii trebuie să se obişnuiască cu un mediu complet diferit de cel din ,,afară”, iar obişnuinţele şi atitudinile pe care le dobândesc în închisoare reprezintă, în multe cazuri, exact opusul celor pe care ar trebui să le dobândească. De exemplu, ei pot ajunge să fie împotriva cetăţenilor obişnuiţi, pot învăţa să accepte violenţa ca fiind un mod de exprimare, iniţiază contacte cu alti deţinuţi, pe care le vor păstra şi după eliberare, dobândesc abilităţi delictuale despre care ştiau foarte puţine înainte de încarcerare.

În acest context nu este un lucru surprinzător că ratele recidivei sunt ridicate. Peste 60% dintre bărbaţii eliberaţi în UK sunt rearestaţi în patru ani de la înfăptuirea delictelor iniţiale[3]. Rata reală de recidivă este însă mult mai mare, deoarece nu toţi sunt prinşi.

Cu toate că închisorile nu par să reuşească în reabilitarea deţinuţilor, ele împiedică să săvărşească delicte pe un număr mare de oameni. Aceasta este o problemă pentru cei ce doresc o reformă radicală a sistemului penitenciar. A face din închisori nişte locuri complet neplăcute pentru cei care locuiesc acolo ajută la împiedicarea potenţialilor infractori, dar face ca scopurile de reabilitare ale închisorilor să fie greu de atins. Cu cât sunt mai indulgente condiţiile de închisoare, este posibil să scadă recidiva, dar să crească delictele iniţiale, deoarece detenţia îşi pierde efectul de descurajare.

În prezent închisorile din societăţile industrializate sunt extrem de suprapopulate. Graficul arată numărul de deţinuţi la 100.000 de locuitori în ţările CE, în 2008.

Având în vedere faptul că detenţia nu reabilitează în majoritatea cazurilor, reformatori au găsit reforme la detenţie ca modalitate de a face faţă delincvenţei.

Una dintre ele este supravegherea în cadrul comunităţii, incluzând eliberarea de probă, eliberarea condiţionată şi eliberarea pe cauţiune. Eliberarea de probă este larg răspândită ca modalitate de rezolvare a delictelor minore. Prin aceasta formă de constrângere persoană în cauză trebuie să aibă o comportare bună pe o anumită perioadă şi să se prezinte regulat la autorităţi. La sfârşitul acestei perioade procesul este închis. Eliberarea condiţionată este o reducere a pedepsei, oferită ca recompensă pentru bună purtare a individului din închisosare. Eliberarea pe cauţiune folosită în special în SUA, oferă posibilitatea ca în aşteptarea procesului, înainte de stabilirea vinovăţiei, oamenii să poată sta în afara închisorii, sub supraveghere.

O altă alterantivă este diversiunea, care se referă la programe care îl deturnează pe individ de la tribunale. Majoritatea programelor existente, se referă la infractorii primari sau minori. Cu ajutorul unui asistent de deturnare, delincventul începe prin a-şi accepta responsabilitatea pentru respectiva faptă, apoi se gândeşte ce anume poate fi făcut în replică. Ideea este aceea de a reduce vina şi urmarea, şi de a planifica în mod pozitiv reabilitarea.

Există multe alte posibilităţi[4], inclusiv ordine de muncă în serviciul comunităţii, înlocuirea pedepselor cu amenzi, despăgubiri oferite de făptuitor victimei în bani şi/sau servicii, programe de reconciliere între victimă şi făptaş, comunităţi terapeutice, permise de absenţă temporară, care oferă deţinuţilor posibilitatea să petreacă timpul în afara închisorii. Aceste alternative sunt realizează concomitant cu păstrarea detenţiei, deoarece, cel puţin momentan, se pare că este cea mai bună soluţie.

Din momentul în care condamnarea la închisoare a devenit principala formă de pedepsirea a delictelor, pedeapsa cu moartea a fost din ce în ce mai controversată. Pentru majoritatea reformatorilor, executarea unor oameni pentru crime părea un lucru barbar. În plus, acolo unde se practică pedeapsa cu moartea, ulterior sunt imposibil de corectat erorile de justiţie.

SUA este singura ţară occidentală care în care se practică pedeapsa cu moartea. Din nefericire, numărul condamnărilor la această pedeapsă creşte anual, dar din anumite motive procesuale, numărul celor executaţi este mult mai mic.

Deşi există alternative la închisoare neprivative de libertate, există presiuni exercitate de publicul anumitor ţări, pentru a se reintroduce pedeapsa cu moartea, cel puţin pentru anumite tipuri de crimă (terorismul).

În UK sondajele de opinie dovedesc, în mod consecvent, că majoritatea populaţiei ar dori reintroducerea pedepsei cu moartea. Numeroşi membri ai opiniei publice sunt de părere că ameninţarrrea cu execuţia îi împiedică pe potenţialii infractori să săvărşească fapte penale, dar, ,,deşi discuţiile continuă, dovezile sunt insuficiente pentru sprijinirea acestei idei”[5].

Ţările care au abolit pedeapsa cu moartea nu au rate ale omuciderilor considerabil mai mari decât înainte. Aşa cum în SUA, unde este menţinută această pedeapsă, rata omuciderilor este cea mai mare din toate statele industrializate.

Desigur, puterea sentimentului public referitor la acest aspect poate reflecta atitudini înclinate spre pedepsire, nu pentru că această pedeapsă ar fi prin ea însăşi descurajantă. Se reiterează legea talionului, ,,dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”, aşa că cineva care a ucis, ar trebui să păţească la fel…

O părere alternativă este că societatea greşeşte din punct de vedere moral dacă îşi trimite la moarte cetăţenii, indiferent de crima comisă. Se pare că această idee i-a încurajat pe legiuitori să scoată din legislaţia punitivă reglementările privitoare la pedeapsa cu moartea.

Ar însemna o eroare să considerăm delictul şi delincvenţa într-o lumină complet negativă. Orice societate care recunoaşte că fiinţele umane au diverse valori şi preocupări trebuie să găsească spaţiu pentru cei care au activităţi care nu se conformează normelor urmate de majoritate. Societatea evoluează, şi multe concepţii se schimbă iar ceea ce cândva era de nepermis azi a devenit o parte din modul de a fi (drepturile fundamentale implică egalitate în drepturi, şi o ingerinţă a statului în viaţa personală minimă). Un exemplu in acest sens este atitudinea fata de comportamentul homosexual.

Este oare devianţa preţul pe care societate îl plăteşte când oferă cetăţenilor ei o considerabilă libertate oamenilor care se implică în acte contrare? Să fie ratele de delincvenţă un cost, care este reclamat într-o societate, în schimbul libertăţilor fundamentale de care se bucură cetăţenii ei? Există păreri care spun acest lucru, susţinând că delictele violente sunt inveitabile într-o societate în care nu se aplică definiţiile rigide ale conformismului. În anumite societăţi care recunosc o gamă largă de libertăţi individuale şi care tolerează activităţile ,,deviante” (în unele ţări nordice este permis consumul în numite limite a unor substanţe din clasa psihotropelor), ratele delictelor sunt scăzute. În ţări în care sfera libertăţii individuale este restrânsă (în America Latină) pot arăta niveluri ridicate ale devianţei.

O societate care este tolerantă faţă de comportamentul deviant nu trebuie să sufere de dezbinare socială. La această situaţie se poate ajunge, însă, doar acolo unde libertăţile individuale se alătură justiţiei sociale, într-o ordine socială în care inegalităţile nu sunt sesizabile şi în care populaţia pe ansamblul ei are şansa de a duce o viaţă îmbelşugată şi satisfăcătoare (conceptul de welfare extins).

Dacă libertatea nu este egalată şi echilibrată prin egalitate, şi dacă mulţi oameni îşi consideră vieţile lipsite de împlinire personală, comportamentul deviant are şanse să fie canalizat către scopuri distructive din punct de vedere social.

Penitencirul este, deci locul unde cel vinovat primeşte o pedeapsă pentru  a regreta faptele comise. Un prim aspect al vieţii din penitenciar este limitarea drastică a libertăţii de mişcare a vinovatului (,,e pus după gratii”).

Această limitare este în general trăită dramatic de firile sensibile, care se află prima dată în această situaţie. Nu numai spaţiul este limitat, ci şi organizarea timpului este impusă, ca derulare, de altcineva din afară. Cei mai mulţi acuză dramatic această dublă frustrare de spaţiu şi timp. Structurile agresive duc o adevărată luptă pentru ,,păstrarea spaţiului personal” ajungând la conflicte ce colegii de celulă pentru delimitarea spaţiului.

La argumentarea sentimentului de frustrare al deţinuţilor contribuie şi obligarea lor de a renunţa la unele obiecte de uz personal şi de confort. Unii trec uşor peste acest şoc al încarcerării, adaptându-se noilor condiţii de viaţă. Aceştia sunt, în mare proporţie persoane abuzate in viaţa lor cotidiană dar şi recidiviştii.

Semnificativ în rândul deţinuţilor este faptul că se formeaază sentimentul de antipatie şi ură, faţă de ,,cei din afară” exteriorizat faţă de singurii oameni ,,liberi” cu care au contact, personalul de supraveghere.

Pentru a-şi duce viaţa în condiţii de prizonierat, condamnatul va trebui să se adapteze normelor acestei noi societăţi, caracterizată prin subcultură şi subcivilizaţie. Este vorba de învăţarea unui nou rol, cel de captiv, adaptându-şi comportamentul acestui nou rol şi învăţâand noul limbaj atat verbal cat si gestual.

Normele acestui grup social sunt stabilite cutumiar, şi grupul îşi formează normele lui pe care le transmite de la o generaţie de condamnaţi la alta, prin intermediul condamnaţilor pe termen lung.

În cadrul unui asemenea grup se formează relaţii diverse: simpatie, atracţie, respingere, izolare, etc. după cum, în afară de şeful formal pus de ,,cei de afară”, grupul îşi va alege şeful său informal, ales pentru merite specifice mediului, având alte criterii etiologice, decât cel dintâi.

Asupra grupului de condamnaţi se exercită şi influenţe educative, atât de către personalul angajat în acest sens de către conducerea închisorii, cât şi de către personalul cu care vine în contact. Influenţarea conduitei nu se opreşte aici, un rol la fel de important, dacă nu mai important, îl revine celor cu o personalitate mai pregnantă, care au tendinţe de  a exercita o asemenea influenţă, din grup.

În general sentimentul de incertitudine şi neîncredere în oameni este mai accentuat faţă de cei ,,din afară” (personalul închisorii) acest sentiment este mai pregnant la recidivişti.

La unii dintre deţinuţi, privarea de libertate dă, aşa numita criză de detenţie[6] manifestată prin închidere în ,,carapacea tăcerii”, iar la alţii determină comportamente agresive şi autoagresive.

Purtarea uniformei de deţinut, cu efecte de standardizare a vieţii, estompează până la anulare diferenţele individuale şi chiar unele de personalitate. Suferinţa psihică este cel mai greu de suportat decât cea fizică, mai ales de către cei care sunt pentru prima dată condamnaţi.

În general ar fi necesară o tratare separată a deţinuţilor primari şi a celor recidivişti, şi chiar o despărţire a lor în celule separate.

În urma privării de libertate, cu toate manifestările sale concrete, regimul de detenţie generează următoarele tipuri de comportament[7] :

1)    comportament agresiv îndreptat spre alţi deţinuţi sau spre personalul închisorii, la unii acest comportament devine autoagresiv, manifestat prin automutilări şi chiar suicid;

2)    comportamentul defensiv care se manifestă prin autoizolare într-o lume personală imaginativă;

3)    comportamentul de consimţire, constă în conformarea pasivă a deţinutului la normele şi regulile de penitenciar, chiar dacă acest lucru îl face formal;

4)    comportamentul de integrare prin stabilirea unor relaţii normale cu ceilalţi deţinuţi şi cu cerinţele unui asemenea mediu. Acest comportament este specific recidiviştilor şi condamnaţilor pe termen lung.

Fiecare om, fiecare deţinut, are o personalitate proprie. După părerea unor autori[8] de psihologie juridică, aceştia ar putea fi grupaţi în câteva tipologii reprezentative :

1)      delincventul înveterat este, aşa cum arată şi numele, un infractor recidivist şi de aceea comportamentul lui are caracter repetitiv, în sensul de agresivitate persistentă, indiferent la consecinţe, la care de altfel se aşteaptă, dobândind insensibilitate la ele. Ne aflăm în prezenţa unui individ cu stări psihopatologice, care i-au anulat sensibilitatea;

2)      delincventul primejdios, este de obicei un deţinut care are la activ infracţiuni grave, cu grad de agresivitate crescut. Punerea lui în libertate este o primejdie pentru viaţa socială. Acest tip de infractor se caracterizează printr-o mare impulsivitate dar si o scăzută sensibilitate morală, generat adesea de diferite forme de dependenta (alcool, droguri, dar si depdendenta psihica fata de autorul formei primare de agresivitate (teoria copilariei abuzate sau stagnarea in stadiul psihic puber fata de elementul atractiei sexuale);

3)      delincventul dificil este cel care se adaptează cu greu la regulile închisorii. El este cel care calcă regulamentul din această cauză este, adesea pus la ,,izolare”, pentru a numai avea conflicte cu ceilalţi deţinuţi, şi cu personalul. Este in general coleric si impulsiv. Reactiile de agresivitate pot fi bazate pe o stare de insecuritate afectiva imprimata in timp.

4)      deţinutul pe termen lung este, de obicei, o persoană care a comis infracţiuni grave. Traiul îndelungat în închisoare îi creează un sentiment de nepăsare şi de adaptare la condiţiile de prizonierat. Ajunge adesea în posturi de lider informal. Adesea sunt tipologii flegmatice si impulsive. Apatia ramane o forma de aparare fara a fi profunda, pentru ca interesul ramane viu pentru orice actiune noua aflata in mediul pe care incearca sa-l domine.

5)      inadaptaţii sociali sunt, aceia care, chiar după ce au făcut ani de închisoare, nu se pot încadra regulilor vieţii sociale a oamenilor liberi, continuând cu comportamente infracţionale fara grad mare de periculozitate. Un rol mare în acest comportament îl au drogurile şi alcoolul. La alţii cauzele pot fi şi de ordin psihopatic şi ca atare tratamentul trebuie să fie de ordin medical.

Cifra de 70.000 de infractori de diferite grade care se află în închisori (UK), indică gradul crescut al inadaptaţilor sociali, căci cei mai mulţi dintre indaptaţii socili sunt persoane care au avut abateri penale sancţionate de lege. În general, aici nu sunt incluşi cei care au săvârşit infracţiunea din culpă, însă printre aceştia se găsesc şi persoane care au învăţat în închisoare comportamente ilegale, pe care la intrarea în aceasta nici nu le bănuiau.

Este închisoarea o soluţie pentru reeducarea abaterilor penale? Este moral pentru aceste persoane şi pentru societate în ansamblul ei,  ca inadaptarea socială ,,să fie vindecată” cu recidivă?

[1] A. Giddens

[2] J. Atholl

[3] A. Giddens ,,Sociology”

[4] Vass

[5] A.Giddens

[6] V. Popa, I. Drădan, L.Lepădat ,,Psiho-Sociologie Juridică”

[7] H.J:Eysenck ,,Crime and Personality”

[8] B.M.Cllinard and Co., ,,The Sociology of deviant Behaviour”

Filed under: Analize juridice, Societate | Tagged: , , , , , , | Leave a comment »

Discriminarea genului feminin…

Posted on January 7, 2010 by denisapatrascu

Pentru majoritatea societăţilor preindustriale ca şi pentru cele din lumea treia, activităţile productive nu sunt separate de cele casnice. Odată cu evoluţia spre societatea industrială acestea se separă, revenind bărbatului rolul de susţinător financiar al familiei, soţia continuând să aibă un rol secundar financiar (prin zestre).

Totuşi începând cu sec.XIX-lea situaţia se mai schimbă, începând să fie angajate familii, astfel reprezentanţii de sex masculin sunt angajaţi la atelier/fabrică iar femeile şi copii mai mici erau luaţi ca servitori sau ca ajutoare la fermă. Ratele de angajare a femeilor în afara casei sunt neglijabile. În 1910 în UK, 52% din femeile angajate cu salariu sunt servitoare, iar 28% se ocupau de educaţia copiilor. În general acest procent era format din tinere necăsătorite, după căsătorie retrăgându-se de pe piaţa muncii. Chiar în perioada cât erau angajate, în multe cazuri salariul era trimis părinţilor. Există o diferenţă marcată de clasa socială. Pe de o parte sunt femeile din high class, care au angajate servitoare, există mica burghezie din oraşe unde femeile îşi realizau treburile gospodăreşti singure şi femeile de la ţară unde situaţia se împarte într-o mică burghezie şi femeile sărace angajate ca ajutoare în gospodăria celor mai înstăriţi.

În România acest proces nu e cu mult diferit de cel din alte societăţi aflate la începutul erei industrializate. În 1850 se deschid 5 şcoli de fete în Bucureşti şi alte 12 în provincie. În 1883 prima femeie obţine licenţa Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar în anul universitar 1900-1901, 208 femei să devină studente ale facultăţilor de medicină, drept şi filologie. Noul Cod Comercial Roman din 1887 recunoaşte femeii dreptul femeii de a încheia tranzacţii comerciale fără acordul soţului. În 1913 prima femeie devine avocat stagiar la Baroul din Iaşi, dreptul de exercitare a profesiei fiindu-i acordat abia peste 7 ani.

Un impact favorabil angajării femeilor pe piaţa muncii l-au constituit anii de război. Criza forţei de muncă masculină a determinat angajarea femeilor. După război, bărbaţii ş-au recuperat în mare parte slujbele, dar situaţia nu a revenit la linia anterioară.

Prima Constituţie a României care recunoaşte drepturi egale între sexe este cea din 1921. În 1929 s-a acordat dreptul la vot al unor categorii de femei, pentru ca în 1936 să se recunoască dreptul de a fi ales în consiliile judeţene a oricărei persoane indiferent de gen şi vârstă. Lege electorală din 1946 recunoştea dreptul la vot al oricărui cetăţean român cu drept de vot indiferent de gen. Constituţia din 1949 recunoaşte drepturi egale între sexe, iar Codul Familiei din 1954 consacra egalitate între soţi, dreptul de a dispune de bunurile proprii, şi proprietate comună a lucrurilor dobândite în timpul căsătoriei, procedura de divorţ este simplificată. Comparativ cu alte ţări, România se află în a doua jumătate a ţărilor care au acordat drept de vot femeilor. Astfel: 1893: Noua Zeelandă; 1902 Australia; 1906 Finlanda; 1913 Norvegia; 1915 Danemarca, Islanda; 1917 URSS; 1918 Canada; 1919 Austria, Suedia, Germania, Olanda, Polonia, Luxemburg, Cehoslovacia; 1920 SUA; 1922 Irlanda; 1928 Marea Britanie; 1931 Spania, Portugalia; 1945: Franţa, Ungaria, Italia, Japonia, Iugoslavia; 1946 Albania, România; 1948 Israel; 1949 China; 1952 Grecia; 1953 Mexic; 1954 Columbia; 1955 Nicaragua; 1956 Egipt, Pakistan, Senegal; 1957 Liban; 1958 Maroc; 1962 Algeria, Cuba; 1963 Iran, Kenia, Libia;  1964 Sudan, Zambia; 1965 Afganistan, Guatemala; 1977 Nigeria; 1979 Peru, Zimbabwe  (sursă : http://womensrights.change.org/)

Trecerea de la societatea de piaţă la cea centralizată a reprezentat o nouă etapă în promovarea conceptului de femeie activă. Principiul participării femeii în toate sferele vieţii ocupa un loc important pe agenda politică a regimului socialist. Situaţia economică impunea însă obţinerea a două salarii pentru un minim decent de viaţă. Discriminările de gen au dispărut la participarea şcolară şi la încadrarea în muncă, inclusiv în ramurile grele ale industriei. S-a promovat în acest fel o nouă diviziune a rolurilor în familie. Regimul socialist a introdus un set de beneficii pentru femeile cu copii mici (au apărut grădiniţe, creşe – pe scara larga, in perioada interbelica fiind doar o forma de responsabilitate sociala a angajatorului, – dreptul la întreruperea activităţii pentru creşterea copilului, asigurarea locului de muncă, condiţii de muncă adecvate şi facilităţi de ocrotire a copilului). Modul mecanic şi arbitrar de impunere a sistemului de cote în promovarea femeii în funcţii de conducere a generat reacţii negative, fiind o abordare departe de cea a competiţiei reale. Pe fondul unei politici pronataliste agresive, nu în ultimul rând pe criza economică îndelungată şi deteriorarea standardului de viaţă precum şi erodare controlului politic asupra populaţiei unde au reapărut stereotipurile tradiţionale, în anii ’80 programul ambiţios de modernizare situaţiei femeii şi de eliminare a discriminărilor a intrat într-o criză suferind chiar o răsturnare în anumite segmente ale populaţiei.

În 1980 numărul femeilor participante la viaţa economică din Romania era de 3 ori mai mare decât în 1960 şi cu 10-12% mai mult decât în ţările dezvoltate .

În UE 15 si USA perioada de după cel de al doilea război mondial şi până la începutul anilor ’90 a fost martora unei automatizări a activităţii funcţionăreşti însoţită de o degradare a calificării şi statutului funcţionarului şi a unei alte ocupaţii cu un statut inferior şi slab plătită, cea a secretarei. În 1991, 91% din secretarii din UK erau femei. Alegerea între a avea sau nu copii echivala cu a avea sau nu o slujbă cu normă întreagă. După revenirea în câmpul muncii aceste femei primeau preponderent slujbe cu program redus sau aveau slujbe mai slab plătite decât cele pe care le părăsiseră. Există o diferenţă marcantă între femeile care lucrează cu normă întreagă şi bărbaţi (sunt cu 19% mai puţine) precum şi între femeile ce lucrează în slujbe cu program redus şi bărbaţi (sunt 8% faţă de 2,1%). În cadrul acestei ultime categorii există diferenţă şi la nivelul vârstei bărbaţii angajaţi în slujbe cu program redus sunt adolescenţi sau studenţi care-şi rotunjesc veniturile în timp ce vârsta femeilor este eterogenă. Legea oportunităţilor egale promulgată în UK în 1970 scoate în afara legii discriminarea sexuală, şi retribuţia diferită între femei şi bărbaţi pentru aceeaşi muncă prestată. Pentru a eluda legea, companiile folosesc denumiri diferite pentru femei şi bărbaţi le aceleiaşi munci, astfel încât ei pot oferi un salariu mai mare bărbaţilor. În 1989 a fost câştigat un proces de către dactilografele de la Lloyd’s Bank având câştig de cauză susţinând că munca lor are valoare egală cu cea a unui mesager de bancă (bărbat), care primea salarii mai mari. Din păcate este un succes izolat. Procesul intentat unei firme considerată că făcut discriminare la anunţul de angajare ,,asistent executiv de marketing care joacă rugby, bărbat sau femeie” a fost câştigat de această, în apărare s-a susţinut că în UK există 12 cluburi de rugby feminin.

Concluzionând, salariul femeilor din UK este mai redus decât al bărbaţilor cu toate că diferenţa s-a redus în ultimii 20 de ani deşi femeile sunt plătite doar cu 60% din câştigul omologilor lor bărbaţi (analiza făcuta de www.rightsofwomen.org.uk ). Acest procent este mai redus in Romania, unde la acest criteriu in 2005 diferența salariala este de 13% in favoarea bărbaților. Durata medie obişnuită a săptămânii de lucru, în anul 2005, a fost de 40,8 ore/săptămână, respectiv 41,5 ore/săptămână bărbaţi şi 40,0 ore/săptămână femei. În anul 2005, din totalul persoanelor în vârstă de 15 ani şi peste, care au urmat o formă de instruire, mai mult de jumătate (51,6%) erau femei. Acest lucru atrage după sine sărăcia, îndeosebi în familiile monoparentale. Există un cerc vicios pentru femeile cu copii: pentru a economisi banii necesari plăţii personalului de îngrijire a copilului femeile preferă slujbe cu jumătate de normă, pierzând dreptul la un câştig mai bun, la pensie (care este acordat doar pentru normă întregă) şi la carieră, în cazul în care preferă o slujbă cu normă întreagă salariul ei poate fi paralizat plăţii personalului de îngrijire a copilului şi de asigurarea de sănătate a copilului de până la 12 ani care nu este îngrijit de mamă.

În 1986, 80% din femeile suedeze cu vârste cuprinde între 16-64 ani prestează o muncă remunerată. Ajutoarele din partea statului ajung până la 90% din salariile normale, disponibile pentru oricine are un copil începând cu o lună înainte de naştere şi până ajunge copilul la 6 luni, indiferent de gen. Mai sunt disponibile pentru oricare din părinţi ajutoare de până la 180 de zile. Există centre de îngrijire a copilului cu facilităţi pentru orele de după şcoală şi în vacanţe până la împlinirea vârstei de 12 ani a copilului. Femeile deţin 25% din locurile parlamentului suedez. În 1985, 45% din femeile suedeze aveau slujbe cu program redus, care comportau oportunităţi de carieră, ajutoare sociale şi pensii mi reduse decât cele cu normă întreagă, în timp ce doar 5% din bărbaţii suedezi lucrau cu normă redusă. Paradoxal chiar centrele de zi creează bărbaţilor impresia că lipsa prezenţei copilului din familie implică participarea într-o mai mică măsură la treburile casei.

Anii ’90 au adus cu ei o creştere, deşi mică a ponderii femeii în activităţile remunerate. În UE15 în segmentul de vârstă 16-60 de ani, procentul femeilor active pe piaţa muncii este între 35-60%. Creşterea cea mai semnificativă apare în segmentul femeilor căsătorite (în UK este de 53%-1997, şi 40% dintre femeile căsătorite cu copii sub 3 ani se află încadrate în munca plătită). Diferenţa rămâne mare faţă de bărbaţi care sunt într-o proporţie mai mare încadraţi în muncă: 74%. O altă creştere semnificativă este pătrunderea femeilor în poziţii de conducere din cadrul firmelor mari . Este adevărat că doar într-o firmă din 5 este director o femeie şi doar 5% din directorii companiilor britanice este o femeie, dar este un început. În privinţa profesiilor lucrurile nu s-au schimbat prea mult deşi peste 1 milion de femei lucrează în UK în bănci cu toate acestea doar 3% din manageri acestora sunt femei, procentul femeilor avocat este în creştere în ultimii 20 ani, dar este de doar 14%, şi doar 3% din judecători sunt femei, toate fiind angajate în Departamentul Familiei . Este posibil ca în curând lucrurile să se schimbe, în prezent mai mult de jumătate din studenţii la drept sunt femei.

Diferenţele însă de oportunităţi de gen pe piaţa muncii continuă să existe. Astfel poziţiile cheie sunt ocupate de bărbaţi, iar femeile care devin manageri decid să nu aibă o viaţă de familie. O cercetare făcută în East Anglia în 1997 a scos în evidenţă similitudinile cu cercetarea făcută în 1985. Practic nici una din cele 200 de femei intervievate nu avea copii.

Situaţia economică a dus la o scădere a participării femeii pe piaţa muncii, dar diferenţele nu sunt mari faţă de bărbaţi. În continuare un trai minim decent poate fi asigurat doar cu 2 salarii. Femei active in: anul 1990: 46,1%; anul 1995, 45,3%; anul  2000, 46,5 %; anul 2005, 43,3%; anul 2009, 52,8% din totalul populaţiei active  (sursa: www.anofm.rostatistics). Rata şomajului la populaţia feminină este in anul 1992 3,4%; anul 1995, 9%; anul 2000, 7,3%; anul 2005, 5,1%; anul 2009, 6,4% (sursă : www.ins.ro , www.anofm.ro ). În cazul soţilor care lucrau în aceeaşi unitate economică, în cazul disponibilizării femeia a acceptat din diferite motive să cedeze locul de muncă soţului (11,4% pentru femei fata de 7,9% pentru bărbați ). Interesant este următorul fenomen: în lupta pentru păstrarea unui loc de muncă femeile sunt un combatant de temut, deşi numărul femeilor salariate a scăzut ele sunt într-o situaţie mai bună decât cea a bărbaţilor.

Femeile sunt angajate prioritar în educaţie, sănătate, asistenţă socială, comerţ, unde deşi salariile sunt mai mici sunt sectoare mai sigure în păstrarea unui loc de muncă. Femeile ocupă de asemenea, un procent mare din sectoarele muncii neplătite (agricultură), sau ale economiei subterane. Structura învăţământului din perioada socialistă a determinat o creştere a populaţiei feminine calificate. Personalul activ al momentului a avut perioada de educaţie între 1953-1992. În această perioadă rata înscrierii în învăţământ a avut rate ridicate dar şi polarizante. Începând cu anii ‚80 reapare abandonul şcolar la nivelul învăţământului obligatoriu, dar creşte participarea la învăţământul superior. După anii ‚90 acest fenomen ia amploare, iar învăţământul profesional se dezintegrează. Polarizarea pare mai pronunţată la nivelul populaţiei feminine. Motivele ce determină polarizarea sunt de ordin material pentru început (familiile sărace nu-şi permit menţinerea copiilor la şcoală, în timp ce familiile cu un standard minim ştiu că singura soluţie pentru viitorul copiilor este ca aceştia să beneficieze de instrucţie şcolară, pentru care fac eforturi mari şi pe perioadă îndelungată) dar şi polarizarea pieţei de muncă (se cere pregătire superioară pentru un număr mare de slujbe, sau o pregătire minimă).

Astfel, potrivit datelor prezentate de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării în cadrul Raportului asupra sistemului de învăţământ 2008, putem remarca feminizarea acestui domeniu, femeile reprezentând un procent de 72,6% din totalul personalului didactic. In plus, ponderea femeilor în funcţii de conducere este cu 20 % mai redusă faţă de ponderea personalului didactic feminin în acest nivel. Un alt indicator important îl reprezintă rata de participare a fetelor şi a băieţilor la procesul de învăţământ. Dar dacă rata de cuprindere a populaţiei feminine în învăţământul superior este mai ridicată faţă de cea a populaţiei masculine (diferenţa a crescut de la 5% în 2000/2001 la 16% în anul 2007/2008), iar ecartul dintre fete şi băieţi în ceea ce priveşte rata de absolvire a învăţământului profesional este de 18% în favoarea bărbaţilor, rata de ocupare a bărbaţilor este cu 12% mai mare decât în cazul femeilor. Calitatea muncii femeii din perioada de tranziţie este determinată în special de pregătirea profesională pe care a dobândit-o.

Femeile ocupă poziţii economice şi profesionale importante dar procentul lor e redus, reprezentând mai puțin de 25% din patroni, poziţii manageriale şi administrative superioare; 47% din specialiştii cu studii superioare si 72,5% din funcţionarii publici. După statutul raportul profesional angajat/patron/angajat pe cont propriu, casnică se prezintă astfel: 42,8%/25,6%/33,1%

Accesul la tehnicile de planificare familială au determinat un acces crescut la activităţile remunerate. De asemenea există garanţia păstrării locului de muncă pe perioada concediului de maternitate, concedii plătite pentru creşterea copilului, o alocaţie egală cu 85% din salariu pe perioada concediului de maternitate. Din păcate nu există un sistem de protecţie pentru femeile casnice sau care să le includă pe cele din economia subterană.

Se observa din numărul studentelor ca tinerele din România pun un preţ mult mai mare pe consolidarea educației şi intrarea pe piaţa muncii decât omoloagele lor din UE15, iar atitudinea colectivă este una de susţinere. Acest fapt însa nu diminuează numărul de  abuzuri la care femeile sunt victime, în cazul femeilor active în sectorul privat. Puţine cazuri de hărţuire sexuală devin publice, ceea ce nu înseamnă că acest proces nu există. Discriminările din sectorul privat se regăsesc şi la nivelul remuneraţiei dar şi la angajarea în anumite posturi (sunt preferaţi bărbaţii în funcţii de agent de pază, şofer, agent comercial, etc.).

O altă realitate determinată de atingerea graniţei drepturilor presei cu imoralitatea prezintă o nouă atitudine faţă de femeie (un articol apărut în revista Playboy in 2008 se numea sugestiv ,,10 Modalităţi de a-ţi bate nevasta fără să laşi urme”). Aceleaşi agenţii de presă care prezintă corupţia la nivel înalt publică reviste pentru bărbaţi în care femeia este redusă la obiect sexual….

Lipsa mijloacelor de existenţă a femeilor din pături sociale diverse le determină pe multe din acestea să devină prostituate. Victime ale agresiunii masculine, a bolilor, a dependenţei de alcool şi droguri, a atitudinii forţelor de ordine şi ale propriilor limite, sunt victime ale societăţii noastre.

Femeile rrome reprezintă un grup social exclus. În grupele de vârstă de peste 35 de ani numărul analfabetelor este cu mult mai redus decât al celor cu vârste sub această limită. Într-un studiu realizat la ICCV, 2007 10,6% din femeile rrome aveau o profesie modernă, 0,6% una tradiţională, iar restul de 86,8% nu au o calificare. Din acestea doar 1,9% erau înregistrate ca şomeri (Sursă:,,Ţiganii, între ignoranţă şi îngrijorare”- E.Zamfir, C.Zamfir).

Efectele negative ale tranziţiei afectează femeile atât direct prin scăderea nivelului de viaţă cât şi prin efecte indirecte (scade rata căsătoriilor oficializate, nesiguranţa faţă de viitor, amânarea naşterii primului copil, creşterea abandonului copiilor). Diferența actuala este de 13%. E greu de spus în ce măsură diferenţierile salariale sunt determinate de discriminare. Femeile ocupă poziţii în sectoare mai slab plătite, în special cel bugetar.  Actualul sistem de negociere directă a salariului poate determina indirect discriminarea, (care priveşte aceeaşi muncă, prestată de persoane cu calificări şi calităţi personale şi profesionale egale dar de sexe diferite motiv pentru care retribuţia este diferită) prin presiunea psihica îndreptata asupra femeii.

Personal îmi exprim îndoiala ca două persoane să aibă calităţi identice. Discriminarea poate apare pe fondul unei nesiguranţe sau pe o atitudine tradiţionalistă, care continuă să existe în special la segmentul populaţiei sărace, care nu are șanse reale sa iasă din acest cerc vicios (legătura dintre sărăcie – accesul la educație-slujbe mai bine plătite – număr de persoane dependente – copii, bolnavi fiind directa).

Apariţia tribunalelor de muncă ar putea proteja într-o mai bună măsură personalul angajat, implicit femeile. In prezent sectorul de intervenţie al guvernanţilor rămâne însă in zona serviciilor de protecţie socială, în special pentru femeile cu copii (venit minim garantat, ajutor familial complementar sau pentru familia monoparentala rămân surse de subzistenta si nu de ridicare a calității vieții) sau protecției împotriva violentei domestice (mai mult formal numărul centrelor de protecție nu are nici măcar acoperire județeana). Instituțiile existente cu rol in discriminare (Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, Agenția Naționala pentru Egalitate de Șanse) nu au impact real, in mare măsura populația cu acces la informație nu le cunoaște atribuțiile, cu atât mai puțin populația țintă.

Filed under: Analize juridice, Politica, Societate | Tagged: , , , , | Leave a comment »

Metode de evaluare a programelor de asistenta sociala

Posted on December 30, 2009 by denisapatrascu

Orice proces sau acţiune umană este comparată cu o altă, asemănătoare, cunoscută evaluatorului. Evaluarea programelor ete procesul prin care sunt determinate eficienţa şi eficacitatea programului, implicând colectarea, analiza şi interpretarea datelor despre îndeplinirea obiectivelor programului[1].

Programele de asistenţă socială sunt instituite de guvernanţi, urmărind planul propriu de guvernare, în sprijinul acelei părţi a populaţiei aflate în nevoie. De multe ori ajutorul dat creşte dependenţa socială a segmentului de populaţie căruia i se adresează.

Studiul de evaluare a programelor de asistenţă socială implică cunoaşterea fenomenului, a segmentului de populaţie căruia i se adresează, caracteristicile acestui grup şi stimulii interni şi externi la care reacţionează, sursa de finanţare, limitele de timp între care trebuie să se încadreze etapele programului social, personalul implicat în proiect, dispunerea acestuia în teritoriu.

În sens larg, evaluarea poate privi fiecare etapă a programului, fiind un proces ce se poate desfăşura continuu. În sens restrâns evaluarea este o fază distinctă la sfârşitul programului.

Personalul care face evaluarea nu trebuie să fie implicat într-o altă etapă a proiectului.

Scopul evaluării este planificarea viitoare a progrmului, dezvoltarea abilităţilor personlului, raportarea către grupurile interesate în desfăşurarea programului. Pot fi scopuri ale evaluării : obţinerea de informaţii pentru luarea deciziilor în domeniu, îmbunătăţirea practicilor programului, pentru a demonstra anumite aspecte legate de program, consolidarea unor structuri birocratice.

Posavac şi Carey (1992) disting 4 posibile obiecte, fiecare cu un set propriu de întrebări :

  1. evaluarea nevoilor

a)     care este profilul socio-economic al comunităţii

b)    care sunt nevoile nesatisfăcute ale populaţiei-ţintă în relaţie cu programul

c)     ce servicii pot fi considerate atractive pentru un grup social

  1. evoluarea procesului

a)     este programul atractiv pentru un număr suficient de clienţi

b)    sunt clienţii reprezentativi pentru populaţia-ţintă

c)     în ce măsurăă se află personalul în contact cu clienţii

d)    este încărcarea cu activităţi a personalului conformă cu cea planificată

e)     există diferenţe între eforturile depuse de membrii peronalului

  1. evaluarea rezultatului

a)     au fost satisfăcute nevoile grupului-ţintă

b)    ce diferenţe există între aceştia şi cei care nu au beneficiat de program

c)     ce dovezi există că nevoile au fost satisfăcute de program şi nu de alţi factori

d)    ce probe există că programul poate fi aplicat oricând, în orice alt loc

  1. evaluarea eficienţei

a)     sunt fondurile folosite pentru scopurile propuse

b)    îşi atinge programul obiectivele cu costurile propuse

c)     pot fi exprimate rezultatele în unităţi monetare

d)    este succesul programului mai mare decât al altor programe cu buget mai mic sau egal

Tipuri de evaluări

Cele mai des evocate tipuri de evaluare sunt formativă şi sumativă. Cla-sificarea a fost realizată după scopul evaluării.[2] Evaluarea sumativă este cea care poate furniza informaţii cu putere de generalizare aplicabile şi altor programe. Reprezintă proiectarea şi utilizarea evoluării pentru a judeca performanţa programului pentru a fundamenta decizii cu privire la eficacitate/ineficacitatea programului continuarea/întreruperea lui.

Evaluarea formativă reprezintă proiectarea şi utilizarea evaluării pentru a îmbunătăţii programul. Scopul lor este îmbunătăţirea conducerii şi rezultatelor porgramului, creşterea eficienţei, ajutând la formarea progra-mului.

Clasificarea evaluărilor raportată la obiective[3] este tipul clasic de evaluare şi constă din definirea obiectivelor programului şi raportarea la acestea pentru a observa gradul în care programul le-a realizat.

Evaluarea prestabilită consideră obiectivele programului criterii de evaluare în funcţie de care foloseşte standarde, teste de colectare a datelor asemănătoare cu cele din cercetare.

Evaluarea cu obiective fixate[4] se centrază pe rezultatel oficial exprimate, ce îngustază limitel evaluării, nerăspunzând la întrebarea de ce s-a întâmplat.

Evaluarea fără obiective[5] este acea evaluare în care se ignoră scopul programului urmărindu-se prin strângerea de date să se afle ce a făcut programul social. Evaluatorul nu participat la vreuna din activităţile desfă-şurate ale programului şi i se cere chiar evitarea contctului cu personalul participant, şi trebuie să identifice toate efectele fără prejudecăţi. Acesta cere mult timp, fără a exista limite de definire. Aspectele pozitive sunt : nu se scapă din vedere efectele neanticipate, înlăturarea conotaţiei negative care însoţeşte aceste efecte în cadrul unei evaluări cu obiective, sunt eliminate predispoziţiile perceptuale care însoţesc evaluarea cu obiective şi păstrarea obiectivităţii şi imparţialităţii evaluatorului.

Evaluarea naturistă nu este la o distanţă prea mare de evaluarea fără obiective[6]. Evaluatorul nu doreşte să-şi limiteze viziunea concentrându-se exclusiv pe obiectivele oficiale ale proiectului. Evaluatorul işi limitează propriile preconcepţii şi încearcă să înţelagă atât personlul implicat cât şi programul folosind cunoştiinţele intuitiv, care reflectă mai degrabă paternul evaluatorului, fiind mai degrabă un cadru natural decât exprimental.

În aceaşi categorie se află şi evaluarea receptivă[7]. Esenţa acestui tip con-stă în acea că evaluatorul identifică nevoile de informaţie al clienţilor, fiind opusul evaluării prestabilite. Aspectele evaluate şi modelele folosite se conturează pe măsura observării programului. Iniţial se proiectează un plan de observare, se constată aspectele valorizate pozitiv de public, apoi se cere personalului şi publicului să confirme relevanţa constatărilor.

Evaluarea centrată pe utilizare[8] presupun identificarea decidenţilor şi a celor cre vor utiliza informaţia. Utilizatorii sunt implicaţi într-un dialog continuu. De la proiectarea evaluării această trebuie să aibă configurată componenta de utilizare.

Evaluarea diferenţiată[9] constă în formularea obiectivelor şi metodelor de evaluare în funcţie de etapele de dezvoltare a programului, reuşind să elucideze diferite aspecte ale programului pentru a alege cea mai bună tehnică de evaluare.

Evaluarea adaptată[10] repreezintă matrializarea concepţiei conform căreia aspectle evoluate şi mtodl d cercetare depind de tipul programului.

Estimarea evaluabilităţii este un tip de evaluare cunoscut prin care se poate stabiliimăsura în care programul este pregătit să realizeze rezultatel stabilite. Se foloseşte pentru a stimula acordul asupra unor obiective măsurabile, indicatori de performanţă adaptaţi programului. O altă percepţie[11] asupra acestui tip de evaluare permit mangrului să decidă măsura în care este posibilă o evaluare corspunzătoare şi rezonabilă a programului prin evaluarea fezabilitaţii aplicării metodologiei de evaluare intenţionate.

Metavaluarea[12] reprezintă evaluarea evaluării şi a evaluatorului, reali-zând un control al subictivismului şi verifică validitatea, credibilitatea şi relevanţa. Dezavantajul este costul destul de ridicat şi posibilitatea inserării neprofesionalismului cât timp posibilităţile de evaluare sunt aproape nelimitate.

Analiza previzională[13] se relizeză anterior stabilirii demarării programului şi cuprinde întrebări corespunzătoare etapei de formulare a politicii.

Evoluarea procesului poate fi întreprinsă atât separat cât şi împreună cu alte metode. Când e întreprinsă separat cuprinde analiza proceselor imple-mentării.

Evaluarea impactului realizază o mai bună responsabilizare şi caută să determine gradul de funcţionare al programului, prin demonstrarea faptului că procesele analizat sunt efectele exclusiv ale programului.

Monitorizarea programului urmăreşte progresul produs în soluţionrea problemei ce a generat programul. Metodele sunt cvasiexperimentale.

Modelul tradiţional se baza mai mult pe intuiţia şi experienţa evaluatorului decât pe modelele formalizate..

Modelul cercetării sociale se formulează pe analiza grupurilor experimentale şi de control pentru a stabili diferenţele de efect.

Modelul cutiei negre evaluează rezultatul programului fără a lua în calcul procesele şi operaţiile interne ale acestuia.

Evaluarea fiscală se foloseşte când obiectivul evaluat depinde de anumite standarde de calitate, contând suma de bani investită şi efectele produse.

Evaluarea responsabilizării este folosită pentru a afla în ce măsură fondurile pus la dispoziţie de finanţator sunt utilizat conform proiectului.

Modelul opinia expertului reprezintă recunoaştrea subiectivităţii evaluării prin acea că inclusiv evaluatorul este om şi are judecăţi de valoare la care se raportează când face o evaluare.

Evaluarea comprehensivă[14] combină analiza procesului şi a impactului programului în concordanţă cu obiectivele specificate, putând fi înţelese şi relaţiile de cauzalitate.

Evaluarea deductivă încearcă să clarifice relaţiile cauzale care au generat influenţe asupra programului, accentul fiind pus pe cauzalitate.

Evalurea cu obiective multiple permite evaluarea mai multor rezultate potenţial. Evaluatorul observă atât obiectivele proggrmului cât şi efectele legate de acestea, indiferent dacă au fost sau nu programate.

True evaluation identifică valoarea unor politici cunoscute, într-o abordare mai completă  subiectului, are în vedere implicaţiile unei game largi de valori. Sunt evaluate costurile si beneficiile programului social.

Evaluare teoretică a deciziei, în cadrul acesteia rezultatele sunt valoruizte în mod explicit de mai mulţi stakeholderi. Aceştia pot avea şi alte obiecctive decât cele declarate pe are evaluatorii trebuie să le evalueze.

Evaluarea interactivă devine o reesponsabilitate pe care iniţiatorii şi evaluatorii şi-o asumă, fiind posibilă o înţelegre a abordării celor 2 grupuri.

Evaluarea pentru învăţare[15] este un hibrid al celorlalte forme de evaluare, cu scopul de a îmbunătăţi procesele, programele şi politicile.

Evalurea specifică[16] este un tip de evaluare cu orizont limitat direcţionat spre furnizarea de informaţii specifice, diferită de evluare difuză ce este orientată spre o varietate de aspecte a progrmului.

Evaluarea rapidă[17]est o formă de valure prin care se poate creiona o estimare a performanţelor programului prin raaportare la obiectivl şi indicatorii săi.

Evaluara bazată pe teorie[18] presupune elborre unor modele pentru ghi-darea evluatorilor.

În funcţie de momentul în care se face evaluarea există mai multe tipuri:

Evaluarea retrospectivă[19] atestă modul şi gradul de implemntare al programului şi cu ce rezultate.

Evaluarea prospectivă indică modul de derulare al programului viitor.

Evluarea formativă se realizează de-a lungul programului atestând modificările survenite de la o etapă la alta.

Evaluarea permanentă este un hibrid de evaluare formativă şi retrospectivă.

Evaluarea integrativă[20]se întreprinde atât înainte cât şi după implementarea programului.

Evaluarea inteermediară se realizează în timpul implementării programului astfel încât să fie utilă administrării proiectului.

În funcţie de relaţia cu evaluatorul se disting:

Autoevaluarea ce se realizază de inţiatorul programului.

Evaluarea încorporată este o formă de autoevaluare la care participă principalii actori : iniţiatori şi benficiari, având ca indicatori de performanţă gradul de satisfacere al obiectivelor propuse.

Evaluarea internă se realizează de către organele centrale ale agenţiei de implementare.

Evaluarea externă se realizează de către persoane din afara personalului implicat într-una din etapele derulării procesului.

Un alt segment al evaluărilor îl constituie evaluările care nu se pot încadra în totalitate în acest termen. Dintre acestea semnalăm:

Pseudoevaluările[21] sunt cele care pretind că studiază procesul fără să o facă. Acestea pot fi cele controlate politic –iniţiate de beneficiari care doresc să-şi păstreze sfera de influenţă, cele inspirate de relaţiile publice bazate pe nevoile de informare a celor care se ocupă de prezentarea unui imagini pozitive a programului.

Cvasievaluarea[22] este orientată către identificarea responsabilităţilor celor implicaţi în program când lucrurile nu merg prea bine. Variabilele care pot afecta implementarea sunt ignorate, important fiind atingerea obiectivelor fărăa se urmării dezirabilitatea acestora. După unele păreri există 6 forme de pseudoevaluare : spălarea ochilor –limitarea atenţiei la aspectele favorabile, spălarea totală –evitarea oricărei evaluări obiective, submarină –evaluarea are ca scop eliminarea unui alt program, poză –adoptarea unie imagini ştiinţifice lipsite însă de suport real, amânarea –întârzierea oricărei acţiuni aşteptând o evaluare de care nu e nevoie, substituţia –acoperirea eşecului unei etape a programuluiprin focalizare atenţiei asupra altor aspecte mai puţin relevante dar mai uşor de justificat.

[1] Epstein şi Tripoldi, 1977 ,,Reserch Tehniques for Program Planning”

[2] Epstein, Tripoldi, op.cit.

[3] Stake ,,The Countenence of Eductional Evaluation”

[4] Posavac , Carey ,,Program Evaluation –Methods and Case Studies”

[5] Michael Scriven ,,The Evoluation Taboo”

[6] Guba şi Lincoln ,,Fourth Generation Evaluation”

[7] Robert Stake op.cit.

[8] Michel Quinn Patton ,,Practical Evaluation”

[9] Tripoldi, Fellin, Epstein ,,Social ProgramEvaluation”

[10] Rossi ,,Standaards for Evaluation Practice”

[11] Rutman, Mowbray ,,Undersstanding Program Evaluation”

[12] Michael Scriven ,,The Methodology of Evaluation”

[13] ERS

[14] Browne, Wildavsky ,,Wht Should Evaluation Mean to Implemention?”

[15] Hargrove ,,The Missing Link : the study of implementation of Social Policy”

[16] Thompson ,,Evaluation for Decision in Social Programmes”

[17] Wholey  ,,Evaluation and Effective Public Management”

[18] Rossi op.cit.

[19] Browne, Wildavsky op.cit.

[20] Dunn op.cit.

[21] Dunn ,,Public Policy Analysis : an Introduction”

[22] Browne, Wildavsky op.cit.

Filed under: Analize juridice, Politica | Tagged: , , | Leave a comment »

Modalitatea de reglementare a normei de muncă în unele state ale Uniunii Europene

Posted on December 30, 2009 by denisapatrascu

Norma de muncă, astfel cum este aceasta definită în cuprinsul Codului muncii, exprimă cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea operaţiunilor sau lucrărilor de către o persoană cu calificare corespunzătoare, care lucrează cu intensitate normală, în condiţiile unor procese tehnologice şi de muncă determinate.

Potrivit aceluiaşi act normativ, norma de muncă se exprimă, în funcţie de caracteristicile procesului de producţie sau de alte activităţi ce se normează, sub formă de norme de timp, norme de producţie, norme de personal, sferă de atribuţii sau sub alte forme corespunzătoare specificului fiecărei activităţi.

În studiul ce urmează a fost urmărită cu precădere una dintre formele de normă de muncă: norma de producţie, datorită tipului de informaţii disponibile şi faptului că nu există o definiţie standard a acestei noţiuni şi nici măcar o terminologie unică la nivel european.

Din analiza efectuată privind condiţiile de muncă, aşa cum sunt prezentate pe site-urile oficiale ale Comisiei Europene, termenul cel mai des referit este cel de unitate de muncă, în directă legătură cu sistemele de plată bazate pe rezultatele muncii.

Comisia Europeană a fost solicitată sa-şi exprime poziţia cu privire la utilizarea unităţii de muncă, la începutul anului 2000, prin întrebarea scrisă nr. 92000E0169 adresată de către un cetăţean al Germaniei, ca urmare a reintroducerii de către firma germană Volkswagen a unităţii de muncă în industria producătoare de maşini. Conform acestuia, Planul 5000 x 5000 introdus de către Volkswagen conţine o condiţie fără precedent, deoarece timpul de lucru devine un element variabil, salariaţii fiind direct responsabili de durata acestuia şi introduce un nou aranjament de muncă care presupune un salariu fix pentru o durată variabilă a timpului de lucru.

Comisia Europeană, prin răspunsul formulat la această întrebare, consideră că utilizarea unităţii de muncă are mai mari şanse de reuşită atunci c|nd este reglementată prin acorduri între partenerii sociali. Totodată introducerea unor noi forme de organizare a muncii trebuie să aibă în vedere asigurarea echilibrului între flexibilitatea şi securitatea muncii. Acestea pot conduce la creşterea gradului de ocupare, dar ele depind foarte mult de circumstanţe particulare.

1.2. Astfel, în toatele statele membre ale Uniunii Europene, există „sisteme de plată variabilă” care au ca rezultat condiţionarea plăţii cuvenite salariaţilor de performanţa individuală sau colectivă a acestuia/acestora.

Această performanţă poate fi măsurată atât din perspectivă cantitativă, cât şi calitativă. În măsura în care este aplicat criteriul cantitativ, o parte sau tot salariul cuvenit este legat de producţie, sau de rezultatele financiare ale angajatorului. Criteriul calitativ este folosit atunci când plata salariului sau a unei părţi a acestuia este legată de performanţa salariatului, calitatea produselor, şi/sau dobândirea de către acesta a unor competenţe sau abilităţi profesionale suplimentare.

1.3. Criteriul cantitativ a fost considerat criteriul dominant; acesta continuă să fie un important instrument dar, în mod sigur, începe să nu mai fie singurul, întrucât angajatorii consideră calitatea produselor drept un criteriu din ce în ce mai important. În toatele statele aceste criterii sunt folosite împreună, ceea ce diferă fiind ponderea fiecăruia în analiza performanţei salariatului.

Mutarea accentului de pe formele tradiţionale de „plată variabilă” precum plata în funcţie de numărul de produse finite rezultate în urma muncii prestate („piecework”) pe alte sisteme implică o schimbare în ceea ce priveşte criteriul folosit în măsurarea performanţei, de la cel cantitativ la cel calitativ sau la cel legat de economisirea timpului de lucru alocat.

1.4. „Sistemele de plată variabilă” pot fi următoarele:

– plata în funcţie de rezultate; în acest caz există o relaţie directă între salariul persoanei şi rezultatul muncii sale. Utilizarea acestei forme este în descreştere în tări precum Austria, Spania şi Suedia

– plata în funcţie de performanţă; în acest caz salariaţii sunt încurajaţi să lucreze la anumite standarde de calitate, fără să existe o relaţie directă cu producţia „performance – related schemes” (Spania, Portugalia Italia, Olanda, Marea Britanie şi Germania)

– plata de bonusuri la salariul persoanei care dobândeşte calificări profesionale sau se specializează pe parcursul executării contractului individual de muncă „employability related schemes” (Olanda şi Marea Britanie)

– participarea salariaţilor la profitul companiei/angajatorului

În acest studiu ne-am axat pe prima sau a doua formă de plată întrucât în România astfel de forme sunt folosite, în mod tradiţional.

1.5. Modul în care salariul persoanei este afectat de această analiză diferă, astfel:

–         variaţia acestuia poate fi limitată sau nelimitată (de obicei, aceasta este limitată)

–         salariul poate varia atât în sensul creşterii acestuia „upword variation”, dar şi în sensul scăderii lui „downword variation”, cu stabilirea unui plafon.

Este foarte important de precizat că plata variabilă este asociată în mod curent cu creşterea salariului, scăderea acestuia fiind acceptată numai în cazuri excepţionale. De regulă, sindicatele agreează numai „variaţii pozitive”, scăderea salariului fiind în mod explicit interzisă cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă. Aceasta este situaţi în Spania – ramură chimie – , Marea Britanie, Austria.

2. Implicarea sindicatelor în norma de muncă

Şi în acest domeniu, sistemul de stabilire a schemelor de plată variabilă (care pot fi legate de o normă de muncă, astfel cum este definită de legislaţia română) poate varia de la lipsa implicării salariaţilor sau a reprezentanţilor acestora la procesul de luare a deciziei, la existenţa unor proceduri specifice de negociere colectivă.

2.1 Următoarele părţi pot fi implicate, fie singure, fie împreună, în procesul de stabilire a normelor de muncă:         conducerea unităţii,  salariaţii, comitetul/consiliu de muncă („ works council”), sindicatele.

2.2. Ceea ce poate fi concluzionat este că, din analiza întreprinsă, nu reiese existenţa unei legături automate între „plata variabilă” şi negocierea colectivă. Această concluzie trebuie să fie înţeleasă numai pornind de la faptul că sistemele de plată sunt diferite, numai în unul din cazurile menţionate mai sus (vezi pct. 1.4) acesta se bazează pe „norme de muncă”, astfel cum sunt definite de legislaţia română.

În concluzie, toate referirile din acest studiu sunt făcute la noţiunea de „plată variabilă”, nu la norme de muncă, la care nu au fost găsite informaţii relevante.

Astfel, în măsura în care există negociere colectivă, aceasta se poartă asupra oportunităţii introducerii de sisteme de plată variabilă, indiferent de forma aleasă.

În următoarele state, stabilirea sistemelor de plată variabilă constituie prerogativa exclusivă a angajatorului: Grecia, Marea Britanie, Finlanda, Portugalia. Totuşi, în Marea Britanie, prin intermediul unor acorduri colective (de natură diferită faţă de contractul colectiv), angajatorul introduce aceste sisteme, iar sindicatul încearcă să influenţeze această decizie.

În cazul în care aceste sisteme fac parte din sfera subiectelor supuse negocierii colective, rolul de reprezentare a salariaţilor îl poate avea fie sindicatul, fie, în unele state, „comitetul de muncă”. Ţările în care sistemele de plată variabilă sunt reglementate prin negociere colectivă sunt: Luxembourg, Austria, Danemarca, Franţa, Italia, Germania, Olanda, Norvegia, Suedia.

2.3. Cele mai multe dintre negocierile colective pe acest subiect au loc la nivel de angajator.

Totuşi, există astfel de prevederi şi în contractele colective de muncă încheiate la nivel sectorial sau naţional, dar mai degrabă acestea au un caracter de recomandare (cazul Danemarcei), sau stabilesc doar procedurile de urmat la nivelul angajatorului (cazul Spaniei şi Italiei).

2.4. Punctul de vedere al sindicatelor referitor la sistemele de plată variabilă diferă de la o ţară la alta, existând cazuri în care sindicatele sprijină acest sistem (Irlanda), precum şi cazuri în care se opun sistematic, acceptându-l numai în situaţia în care acest lucru nu poate fi evitat, şi sub condiţii strict prevăzute (Belgia, Franţa). Este bine de precizat totuşi că dezbaterile se poartă în special pe una dintre formele de plată variabilă, participarea salariaţilor la profitul companiei prin bonusuri sau prin cumpărarea de acţiuni. Nu există referiri exprese pentru plata variabilă legată de realizarea normei de muncă.

3. În ceea ce priveşte existenţa normatorilor şi natura avizului acestora, nu există informaţii precise în acest sens.

3.1. Totuşi, în Irlanda, analiza muncii se foloseşte ca tehnică pentru evaluarea muncii şi determinarea salariului conform unităţii de muncă sau altor forme de plată după rezultate. Aceste studii analizează sarcinile de serviciu sau diferitele modificări şi metode implicate de realizarea sarcinilor individuale, dar şi timpul necesar pentru realizarea fiecărei sarcini. Rezultatele studiului pot fi folosite pentru stabilirea unu timp ideal pentru realizarea sarcinilor şi, ca urmare, a salariilor în conformitate cu cantitatea de muncă ce poate fi realizată de un lucrător mediu care lucrează cu un ritm constant. Evaluarea muncii se realizează de către Centrul Irlandez privind Productivitatea şi Institutul Administraţiei Publice, precum şi de către numeroase firme de consultanţă managerială.

3.2. Şi în România, unele institute din România pot realiza, la cerere, studii de stabilire sau expertizare a normelor de muncă. Una dintre aceste instituţii este Institutul Naţional de Cercetări ştiinţifice în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, care a realizat în anul 2003 un Studiu de normare a muncii pentru operaţiuni de încărcare-descărcare manuale şi mecanizate la întreprinderea S.C. Comceh S.A. – Călăraşi.

Filed under: Analize juridice | Tagged: , , | Leave a comment »

Agenţia de plasament navigant – formă particulară a agentului de muncă temporară

Posted on October 5, 2009 by denisapatrascu

Capitolul V din cartea „Munca prin agent de munca temporara”, editura CermaPrint, 2009,

autor Denisa Patrascu

1. Definirea instituţiei juridice a agenţiei de personal navigant

O formă particulară a muncii temporare este cea realizată de personalul maritim pus la dispoziţia armatorilor de către agenţia de plasament navigant. Din anul 1887 şi până în prezent, activitatea prestată de membrii echipajului unei nave maritime şi fluviale a fost reglementată pe rând: de dispoziţiile art. 531-536 din Codului comercial privind contractul de înrolare, reglementată apoi de art. 27-51 din Decretul nr.443/1972 privind navigaţia civilă şi ulterior de art. 52-83 din Ordonanţa Guvernului nr.42/1997, republicată . În prezent, activitatea personalului navigant se realizează în baza contractului de îmbarcare încheiat de marinar cu armatorul direct, potrivit art. 4 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr.83/2003 , sau în baza unui contract de furnizare de personal încheiat de armator cu o agenţie de plasament navigant, potrivit art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr.83/2003. Potrivit art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, persoanele juridice legal constituite cu drept de funcţionare pe teritoriul României, care desfăşoară activităţi de selecţie şi plasare a personalului navigant maritim sau fluvial pe nave care arborează pavilion român ori străin, denumite agenţii de personal navigant, vor putea desfăşura această activitate numai în baza autorizaţiei emise de Autoritatea Navală Română şi cu respectarea prevederilor privind condiţiile tehnice specifice de funcţionare, cuprinse în caietul de sarcini întocmit de Autoritatea Navală Română, ca anexă la autorizaţie, potrivit metodologiei prevăzute de lege. Încălcarea acestei prevederi constituie contravenţie. Agenţiile de personal navigant prestează servicii de selecţie şi plasare a personalului navigant maritim sau fluvial român pe nave care arborează pavilion român ori străin, denumit personal navigant, pe baza ofertelor ferme de locuri de muncă transmise de armatori.

Conform art. 2 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, prin personal navigant se înţelege, orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile pentru a fi angajată la bordul oricărei nave maritime sau fluviale, altele decât navele militare ori destinate unor activităţi necomerciale. Potrivit art. 2 alin. (2) din actul normativ menţionat prin armator se înţelege, o persoană juridică, română sau străină, care efectuează activităţi de transport maritim ori fluvial şi care, asumându-şi responsabilitatea exploatării unei nave, a acceptat să se achite de toate sarcinile şi obligaţiile aferente. Agenţia de plasament navigant realizează activităţi de selectare a forţei de muncă, conform dispoziţiilor art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003 în baza unui contract încheiat cu armatorul solicitant, denumit contract de intermediere, prin care sunt stabilite condiţiile de selecţie şi de plasare a personalului navigant la bordul navelor armatorului. Personalul navigant încheie contract individual de îmbarcare direct cu armatorul sau cu reprezentantul legal al acestuia, prin care sunt stabilite durata şi natura îmbarcării, indemnizaţia, despăgubirile în cazul accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale, transportul la şi de la bordul navei, condiţiile specifice de muncă şi de viaţă la bordul navei, precum şi obligaţiile personalului navigant, corespunzător funcţiei, având la bază contractul colectiv de muncă, dar nu sub nivelul standardelor acceptate de Organizaţia Internaţională a Muncii.

Agenţia de plasament navigant realizează activităţi de selecţie şi plasare a forţei de muncă, potrivit art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, în situaţia în care detaşează personalul navigant, pe care l-a angajat în prealabil, la armatorul solicitant în baza unui contract de furnizare personal, prin care sunt stipulate obligaţiile reciproce ale agenţiei şi ale armatorului. La bordul navei, personalul navigant încheie cu armatorul sau cu reprezentantul acestuia un contract de îmbarcare, în care sunt stabilite condiţiile specifice de muncă şi viaţă de la bordul navei.

2. Autorizarea agenţiei maritime de plasament

Pentru a desfăşura activităţi de selecţie şi plasare a personalului navigant maritim sau fluvial român pe nave care arborează pavilion român sau străin, agenţiile de personal navigant trebuie să fie societăţi comerciale constituite în temeiul Legii nr. 31/1990, republicată, sau filiale ale societăţilor comerciale străine, înfiinţate în România potrivit art. 42 din actul normativ menţionat, care au prevăzut în actul constitutiv, în cadrul obiectului de activitate, selecţia şi plasarea forţei de muncă. Normele legale nu cer un obiect de activitate exclusiv, dar impun ca acestea să aibă în cadrul obiectului de activitate selecţia şi plasarea forţei de muncă , potrivit art. 1 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003. În plus, acestea pot desfăşura activitatea menţionată numai în baza autorizaţiei de funcţionare eliberată de către Autoritatea Navală Română şi cu respectarea condiţiilor tehnice specifice de funcţionare, cuprinse în caietul de sarcini întocmit de Autoritatea Navală Română ca anexă la autorizaţie. În vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare, agenţia de personal navigant se va adresa Autorităţii Navale Române, organ tehnic de specialitate din subordinea Ministerului Transporturilor prin care acesta îşi exercită funcţia de autoritate de stat în domeniul navigaţiei.

Autorizaţia de funcţionare pentru desfăşurarea activităţii de selecţie şi plasare a personalului navigant se eliberează la solicitarea reprezentantului legal al agenţiei de personal navigant. Activitatea de selecţie şi plasare a personalului navigant trebuie să fie condusă de o persoană de specialitate din domeniul transporturilor maritime sau fluviale . Potrivit art. 2 alin. (3) din Metodologia privind eliberarea autorizaţiei de funcţionare a societăţilor comerciale care prestează servicii de selecţie şi plasare a personalului navigant maritim sau fluvial român pe nave care arborează pavilion român ori străin, precum şi instituirea unor măsuri de securitate financiară în caz de abandonare a acestuia în afara României , pentru eliberarea autorizaţiei agenţia de personal navigant prezintă următoarele documente: a) cererea de eliberare a autorizaţiei de funcţionare; b) actul constitutiv al societăţii comerciale, din care să rezulte că în obiectul de activitate este inclusă activitatea pentru care se solicită autorizaţia; c) certificatul de înmatriculare la Oficiul registrului comerţului, care să conţină codul unic de înregistrare; d) diploma de studii şi/sau brevetul/certificatul conducătorului activităţii specifice din cadrul agenţiei de personal navigant, care să ateste pregătirea profesională necesară executării acestei funcţii; e) memoriul privind activitatea pe care o va desfăşura societatea comercială respectivă în legătură cu activitatea de selecţie şi plasare a personalului navigant; f) copie de pe contractul de intermediere încheiat cu armatorul sau o formă precontractuală; g) dovada constituirii garanţiei într-un cont de depozit deschis la o bancă sau copie legalizată de pe poliţa de asigurare, în valoare de minimum 100.000 dolari S.U.A., cu toate riscurile şi clauzele prevăzute la art. 7-9 din Hotărârea Guvernului nr.83/2003; h) declaraţie notarială, dată pe propria răspundere, conform prevederilor art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003.

Potrivit modificărilor aduse de Hotărârea Guvernului nr.2183/2004 Hotărârii Guvernului nr. 83/2003 autorizaţia emisă de Autoritatea Navală Română are valabilitate 5 ani de la data eliberării, cu condiţia reconfirmării anuale. Reconfirmarea autorizaţiei se face prin aplicarea vizei anuale. În situaţia în care nu se efectuează reconfirmarea anuală, autorizaţia se retrage din oficiu. Autorizaţia poate fi suspendată pentru cel mult 30 de zile în cazurile în care se constată că agentul economic nu mai îndeplineşte criteriile în baza cărora aceasta i-a fost acordată şi/sau nu au fost respectate reglementările legale privind desfăşurarea activităţilor pentru care a fost autorizat, termen în care se vor remedia neregulile constatate, în caz contrar. Potrivit art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare, agenţia de personal navigant trebuie să facă dovada instituirii unei măsuri de securitate financiară pentru cazurile de abandonare în afara României a personalului navigant plasat de aceasta, prin constituirea unei garanţii, denumită garanţie de securitate financiară, în valoare de minimum 100.000 dolari S.U.A. Garanţia de securitate financiară constituită trebuie să acopere cheltuielile de repatriere a personalului navigant, plasat de agenţia de personal navigant, şi două luni de neplată a drepturilor sale băneşti cuvenite, stabilite prin contractul individual de îmbarcare sau prin contractul de intermediere, în situaţia neplăţii de către armator a acestora. Garanţia prevăzută la art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003 se poate constitui fie prin depunerea sumei respective într-un cont de depozit deschis la o bancă din România, autorizată în conformitate cu prevederile legale în vigoare, fie sub forma unei poliţe de asigurare, încheiată în acest scop, eliberată de o societate românească de asigurare, cu respectarea reglementărilor legale, cu condiţia ca sumele necesare să poată fi disponibilizate la solicitarea Autorităţii Navale Române. Conform prevederilor art. 9 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003 agenţiile de personal navigant au obligaţia de a extinde sistemul de securitate financiară pentru cazurile de abandonare în afara României a personalului navigant, astfel încât personalul navigant selectat şi plasat ulterior autorizării să fie efectiv şi nominal acoperit pentru astfel de riscuri. Agenţiile de personal navigant vor extinde garanţia într-un cuantum suficient, astfel încât aceasta să acopere, din momentul ordonării de către agenţie a deplasării la navă pentru îmbarcare şi până la repatriere, orice membru al personalului navigant plasat la bordul navelor. Agenţiile de personal navigant vor trimite către Autoritatea Navală Română, într-o perioadă de 5 zile de la data constituirii garanţiei suplimentare, copii legalizate de pe documentele de constituire a acesteia. Încălcarea acestei prevederi constituie contravenţie. Conform art. 8 din Metodologia privind agenţia maritimă de plasament, în situaţia în care agenţia de personal navigant îşi încetează activitatea, aceasta este obligată să predea autorizaţia, în original, organului emitent, în vederea scoaterii din evidenţă, după care va putea solicita eliberarea garanţiei constituite la obţinerea autorizaţiei. Garanţia se va putea elibera după prezentarea documentelor prin care să se dovedească că nu mai există nicio persoană plasată pe nave sub pavilion străin sau român, prin agenţia de personal navigant respectivă. În acord cu prevederile art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, agenţia de personal navigant va prezenta pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare şi o declaraţie notarială, dată pe propria răspundere de acţionar/administrator, prin care se atestă faptul că, în cazul imposibilităţii executării garanţiei de 100.000 dolari S.U.A. din vina exclusivă a agenţiei de personal navigant, aceasta va susţine pe cheltuială proprie plata drepturilor băneşti neachitate de armatori, pentru o perioadă de două luni de îmbarcare, şi plata cheltuielilor aferente repatrierii personalului navigant.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Metodologia privind autorizarea agenţiei maritime de plasament, pe toată durata de valabilitate a autorizaţiei, agenţia de personal navigant este obligată: a) să respecte prevederile condiţiilor tehnice specifice de funcţionare, care sunt cuprinse în caietul de sarcini întocmit de Autoritatea Navală Română ca anexă la autorizaţie; b) să constituie garanţia stabilită pentru a asigura cheltuielile de repatriere şi plata drepturilor băneşti cuvenite pe două luni tuturor navigatorilor plasaţi de agenţia de personal navigant, în cazul în care proprietarul sau operatorul navei nu îşi îndeplineşte această obligaţie. Conform art. 3 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, caietul de sarcini va fi semnat pe fiecare pagină de şeful compartimentului cu atribuţii în eliberarea autorizaţiilor din cadrul Autorităţii Navale Române. Caietul de sarcini este structurat astfel: a) menţionarea cadrului legislativ care trebuie respectat de agenţiile de personal navigant, actele normative interne cu privire la legislaţia muncii, precum şi convenţiile internaţionale şi acordurile bilaterale la care România este parte, aplicabile. b) condiţii tehnice specifice de funcţionare: agenţia de personal navigant poate plasa personal navigant numai pe baza unor oferte ferme de locuri de muncă, făcute de armatori sau de asimilaţii acestora. Prin ofertă fermă de locuri de muncă la bordul navelor, făcută de armatori sau de asimilaţii acestora, se înţelege precizarea unor elemente cu caracter minimal, astfel: a) durata şi natura îmbarcării; b) funcţia la bordul navei, salariul, inclusiv sporurile şi alocaţiile ce trebuie transferate în ţară, indemnizaţiile de străinătate, durata timpului de muncă şi de repaus, orele suplimentare, concediul de odihnă plătit, condiţiile de muncă, măsurile de protecţie şi de securitate a muncii; c) datele de plată a salariului şi a celorlalte drepturi băneşti cuvenite; d) datele de plată a indemnizaţiilor de străinătate; e) acordarea de despăgubiri personalului navigant în cazul accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale; f) obligaţiile personalului navigant; g) condiţiile de cazare şi hrană pe durata contractuală de îmbarcare; h) asigurarea formalităţilor, suportarea cheltuielilor şi stabilirea condiţiilor de transport din România la navă şi retur, pentru personalul navigant şi membrii de familie care îi pot însoţi sau vizita. Agenţia de personal navigant trebuie să dispună de o dotare corespunzătoare desfăşurării activităţii (telefon, fax, calculatoare, birotică etc.). c) condiţii pentru raportarea activităţii agenţiile de personal navigant vor trimite, până la data de 25 aprilie a anului următor perioadei de raportare, la Autoritatea Navală Română informaţii privind: a) veniturile realizate din activitatea pentru care s-a obţinut autorizaţia, profitul/pierderea, astfel cum au fost comunicate prin bilanţul contabil anual la direcţia generală a finanţelor publice din teritoriu; b) numărul de persoane selectate şi plasate – personal navigant trimis pe nave cu pavilion român sau străin pe parcursul perioadei de raportare, structurat pe pavilioane şi funcţii. Controlul agenţiilor de personal navigant privind modul de respectare a condiţiilor de funcţionare asumate la autorizare se face de persoane împuternicite în acest scop, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, de către Autoritatea Navală Română, denumite agenţi constatatori. În urma controlului agenţii constatatori întocmesc procesul-verbal care trebuie să reflecte situaţia controlului. Agenţii constatatori verifică dacă agenţia de personal navigant a luat măsurile necesare în vederea încadrării în prevederile caietului de sarcini şi propune suspendarea sau retragerea autorizaţiei emise pe numele agenţiei de personal navigant, după caz. Conform art. 4 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, autorizaţiile se înmânează agenţiei de personal navigant pe baza semnăturii conducătorului activităţii respective sau a unui delegat împuternicit în acest scop, dată pe angajamentul semnat în două exemplare, din care unul rămâne la agentul economic. Modelul autorizaţiei şi al angajamentului sunt prevăzute în anexa.

Potrivit art. 11 alin. (4) şi alin. (7) din Metodologia privind autorizarea agenţiei de personal navigant decizia de suspendare sau de retragere a autorizaţiei revine directorului general al Autorităţii Navale Române. Măsura de suspendare a autorizaţiei se propune în toate cazurile când se constată următoarele: a) nu mai sunt îndeplinite condiţiile iniţiale în baza cărora a fost acordată autorizaţia; b) nu mai sunt îndeplinite condiţiile de încadrare în normele internaţionale recunoscute sau adoptate în ţară; c) în cazul suspendării autorizaţiei, se stabileşte un termen în care agenţia de personal navigant are obligaţia de încadrare în prevederile caietului de sarcini. Măsura de retragere a autorizaţiei se propune în toate cazurile când se constată următoarele: a) nu se iau măsurile de încadrare în prevederile caietului de sarcini, în limita termenului de suspendare a autorizaţiei; b) nu s-a reînnoit garanţia financiară, atunci când a fost executată sau când a expirat termenul de valabilitate. Decizia de suspendare sau de retragere a autorizaţiei se comunică agenţiei de personal navigant în termen de 10 zile de la data încheierii procesului-verbal de control. Decizia de suspendare sau de retragere a autorizaţiei revine directorului general al Autorităţii Navale Române. În concordanţă cu prevederile art. 12 din Metodologia privind autorizarea agenţiei de personal navigant agenţia de personal navigant care este nemulţumită de neacordarea autorizaţiei sau de măsura suspendării ori retragerii autorizaţiei se poate adresa instanţelor judecătoreşti competente, în condiţiile legii contenciosului administrativ. Potrivit art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003 pentru autorizarea agenţilor de plasament navigant, Autoritatea Navală Română are dreptul să perceapă tarife care sunt aprobate prin ordin al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului. Potrivit Ordinului nr.217/2006 al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului privind aprobarea tarifelor pentru activităţile şi operaţiunile specifice desfăşurate sau pentru activităţile efectuate în legătura cu acestea, de către Autoritatea Navala Română, pentru autorizarea agenţilor de plasament naval, Autoritatea Navală Română percepe o taxă de 300 de euro, pentru reinspectarea acestora pentru remedierea neregulilor constatate la controlul privind respectarea condiţiilor de autorizare şi pentru vizarea anuală a autorizaţiilor de selecţie şi plasare de personal navigant, taxa este de 100 de euro, iar pentru înscrierea de alte activităţi pe autorizaţiile existente şi pentru emiterea de duplicate ale autorizaţiilor de selecţie şi plasare de personal navigant, 50 de euro.

3. Desfăşurarea activităţii agenţiei de plasament navigant

Potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, agenţiile de personal navigant prestează servicii de selecţie şi plasare a personalului navigant maritim sau fluvial român pe nave care arborează pavilion român ori străin, denumit personal navigant, pe baza ofertelor ferme de locuri de muncă transmise de armatori. În cazul în care agenţia de personal navigant prestează servicii de selecţie şi plasare a personalului navigant realizează o activitate asemănătoare agentului munca temporară. Astfel, potrivit art. 3 din Hotărârea Guvernului nr.83/2003 agenţiile de personal navigant pot să angajeze personalul navigant pe o perioadă determinată, prin contract individual de muncă încheiat în baza contractului colectiv de muncă negociat cu sindicatul reprezentativ, în condiţiile legii.

Agenţia de personal navigant detaşează personalul navigant la armatorul solicitant în baza unui contract de furnizare personal, prin care sunt stipulate obligaţiile reciproce ale agenţiei şi ale armatorului. La bordul navei, personalul navigant încheie cu armatorul sau cu reprezentantul acestuia un contract de îmbarcare, în care sunt stabilite condiţiile specifice de muncă şi viaţă de la bordul navei. Conform art. 11 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, agenţiile de personal navigant la care personalul navigant este angajat cu contract individual de muncă au obligaţia de a stabili cu armatorul beneficiar modul de transfer către agenţia de personal navigant al fondurilor necesare prin care să se asigure plata salariilor, a contribuţiei de asigurări sociale, a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, a contribuţiei asigurărilor pentru şomaj şi a contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Ca şi în cazul muncii temporare, activitatea desfăşurată de personalul navigant pus la dispoziţia armatorului de către agenţia de personal navigant implică o relaţie triunghiulară care se bazează pe un contract individual de muncă pe durată determinată şi un contract de natură comercială, în care personalul este pus la dispoziţia unui terţ. În cazul activităţii desfăşurate de personalul navigant pus la dispoziţia armatorului de către agenţia de personal navigant există însă câteva elemente distincte faţă de munca prin agentul de muncă temporară: 1) părţile trebuie să îndeplinească anumite criterii: a) agenţia de plasament navigant este o societate comercială care prestează servicii de selecţie şi plasare a personalului navigant maritim sau fluvial român pe nave care arborează pavilion român ori străin; b) personalul navigant este personalul care îndeplineşte următoarele condiţii, prevăzute de Decretul Consiliului de Stat nr.25/1976 de ratificare a Convenţiei nr.108/1958 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii: vârstă minimă de 18 ani, apt din punct de vedere medical, posesor al unui certificat de competenţă/document de atestare a competenţei emis de autorităţile române, în termen de valabilitate sau pentru personalul navigant auxiliar – certificatul de calificare în meseria pe care o va exercita la bordul navei şi adeverinţa de finalizare a unui curs de iniţiere pentru personalul fluvial şi maritim; c) armatorul este o persoană juridică, română sau străină, care efectuează activităţi de transport maritim ori fluvial şi care, asumându-şi responsabilitatea exploatării unei nave, a acceptat să se achite de toate sarcinile şi obligaţiile aferente; 2) personalul navigant angajat cu contract individual de muncă pe perioadă determinată de către agenţia de plasament navigant este detaşat la un armator în baza unui contract de furnizare personal, prin care sunt stipulate obligaţiile reciproce ale agenţiei şi ale armatorului. Potrivit prevederilor art. 45 din Codul muncii detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepţional, prin detaşare se poate modifica şi felul muncii, dar numai cu consimţământul scris al salariatului.

Conform art. 3 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr.83/2003 la bordul navei personalul navigant încheie cu armatorul sau cu reprezentantul acestuia un contract de îmbarcare, în care sunt stabilite condiţiile specifice de muncă şi de viaţă de la bordul navei. Deoarece agenţia de plasament navigant are atribuţii de selecţie şi plasare a personalului şi nu activităţi maritime, consider îndeplinită cerinţa art. 45 din Codul muncii prin semnarea contractului de îmbarcare. Dacă detaşarea reprezintă o cesiune a contractului individual de muncă, prin acea că pe durata detaşării angajator în locul agenţiei de plasament navigant este armatorul . Este important însă de cunoscut temeiul juridic al contractului de îmbarcare, considerat de doctrină a fi un act adiţional la contractul individual de muncă, prin care acesta se completează cu clauze specifice muncii şi vieţii la bordul navei. Această situaţie nu se regăseşte în cazul muncii temporare.

Potrivit art. 11 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, agenţiile de personal navigant la care personalul navigant este angajat cu contract individual de muncă, au obligaţia de a stabili cu armatorul beneficiar modul de transfer către agenţia de personal navigant al fondurilor necesare prin care să se asigure plata salariilor, a contribuţiei de asigurări sociale, a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, a contribuţiei asigurărilor pentru şomaj şi a contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Ca şi în cazul muncii temporare, agenţia de plasament navigant are obligaţia plăţii salariului şi a contribuţiilor la bugetele de asigurări sociale. Totuşi există o distincţie între cele două, şi anume faptul că în cazul muncii temporare nu se precizează faptul că salariatul este detaşat, ci pus la dispoziţie. Această precizare a legiuitorului creează dificultăţi de a stabili cadrul normativ aplicabil, deoarece potrivit art. 47 din Codul muncii, drepturile cuvenite salariatului detaşat se acordă de angajatorul la care s-a dispus detaşarea. Angajatorul care detaşează are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca angajatorul la care s-a dispus detaşarea să îşi îndeplinească integral şi la timp toate obligaţiile faţă de salariatul detaşat. Dacă angajatorul la care s-a dispus detaşarea nu îşi îndeplineşte integral şi la timp toate obligaţiile faţă de salariatul detaşat, acestea vor fi îndeplinite de angajatorul care a dispus detaşarea. Totuşi având în vedere faptul că Hotărârea Guvernului nr.83/2003 reprezintă o lege specială se va aplica, în acest caz, aceasta. În ceea de a doua situaţie, potrivit art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, agenţiile de personal navigant pot desfăşura activităţi de intermediere a angajării personalului navigant numai în baza unui contract încheiat cu armatorul solicitant, denumit contract de intermediere, prin care sunt stabilite condiţiile de selecţie şi de plasare a personalului navigant la bordul navelor armatorului. Personalul navigant încheie un contract individual de îmbarcare direct cu armatorul sau cu reprezentantul legal al acestuia, prin care sunt stabilite durata şi natura îmbarcării, indemnizaţia, despăgubirile în cazul accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale, transportul la şi de la bordul navei, condiţiile specifice de muncă şi de viaţă la bordul navei, precum şi obligaţiile personalului navigant, corespunzător funcţiei, având la bază contractul colectiv de muncă, dar nu sub nivelul standardelor acceptate de Organizaţia Internaţională a Muncii. În acest caz contractul individual de îmbarcare reprezintă un contract individual de muncă pe perioadă determinată, de tip special, datorită clauzelor specifice . Ca şi în cazul agentului de muncă temporară, agenţia de plasament navigant are obligaţii specifice unui angajator tipic, şi anume: 1) suportarea, potrivit art. 5 din Hotărârea Guvernului nr.83/2003 a tuturor cheltuielilor destinate selecţiei şi plasării personalului navigant, cu excepţia costurilor aferente examinărilor medicale naţionale obligatorii, certificatelor, documentului personal de călătorie şi documentelor naţionale care atestă calitatea şi capacitatea profesională care sunt în sarcina personalului navigant; 2) obligaţia de a lua, potrivit legii, măsuri de protejare a confidenţialităţii datelor personale şi pregătirii profesionale a personalului navigant; 3) obligaţia de a stabili criterii clare privind colectarea, păstrarea, verificarea sau comunicarea lor unor terţi ; 4) obligaţia de a elibera o adeverinţă din care să reiasă denumirea armatorului, denumirea navei, numărul de înregistrare al navei la Organizaţia Maritimă Internaţională (numărul IMO), tonajul brut al navei, puterea motorului de propulsie al navei, funcţia şi durata îmbarcării. Aceasta alături de o caracterizare eliberată de comandantul/şeful mecanic al navei sau de armator vor fi depuse de personalul navigant la sosirea din voiaj la Autoritatea Navală Română, pentru ca perioadele în care a fost îmbarcat pe nave care arborează pavilion român sau străin să fie luate în considerare stagiile efectuate pe funcţii şi perioadele în care a fost îmbarcat. Conform art. 9 din metodologia privind autorizarea agenţilor de plasare navigant, acestea sunt obligate să ţină o evidenţă a personalului navigant selectat şi plasat prin intermediul lor. Agenţiile de personal navigant au obligaţia să se asigure că: a) personalul navigant selectat şi plasat prin intermediul lor posedă calificările cerute şi deţin documentele necesare pentru exercitarea funcţiilor respective; b) contractele de muncă şi contractele de îmbarcare sunt conforme cu legislaţia şi cu contractele colective aplicabile; c) în prealabil sau în cursul angajării personalul navigant este informat asupra drepturilor şi obligaţiilor lui, conferite de legislaţia în vigoare, de contractul individual de muncă şi de contractul de îmbarcare; d) personalul navigant cunoaşte prevederile contractului individual de muncă şi ale contractului de îmbarcare; e) după semnarea de către părţi personalul navigant primeşte copii de pe contractul individual de muncă şi de pe contractul de îmbarcare. De asemenea, potrivit art. 10 din metodologia privind autorizarea agenţilor de plasare navigant acestea vor informa Autoritatea Navală Română despre personalul navigant îmbarcat prin intermediul acestora pe nave sub pavilion străin. Informarea va conţine următoarele date: a) numele şi prenumele persoanei îmbarcate; b) numărul carnetului de marinar şi căpitănia de port emitentă; c) funcţia şi nava pe care este îmbarcat; d) numărul IMO al navei; e) tonajul brut şi puterea motorului de propulsie; f) denumirea şi sediul armatorului; g) data îmbarcării şi durata contractului. Autoritatea Navală Română va transmite aceste informaţii la căpităniile de port unde personalul navigant se află în evidenţă. Organizaţiile sindicale reprezentative, legal constituite, pot solicita şi pot primi din partea Autorităţii Navale Române informaţiile menţionate. Potrivit art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 83/2003, Autoritatea Navală Română va solicita disponibilizarea sumelor prevăzute a fi acoperite de garanţia de securitate financiară pentru cazurile de abandonare a personalului navigant, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) personalul navigant reclamă abandonarea şi nevoia de repatriere, confirmată de reprezentantul Federaţiei Internaţionale a Lucrătorilor din Transporturi (ITF) şi/sau de reprezentantul sindicatului reprezentativ; b) personalul navigant abandonat, reprezentantul ITF şi/sau reprezentantul sindicatului reprezentativ dovedesc că s-au depus toate diligenţele pentru repatriere şi plata drepturilor. Prin abandonarea personalului navigant se înţelege neîndeplinirea de către armator a obligaţiilor asumate prin contract cu privire la repatrierea la timp şi plata salariilor restante, precum şi asigurarea condiţiilor de viaţă minime necesare, cum ar fi: alimente, cazare, asistenţă medicală etc. Se consideră abandonare şi lăsarea comandantului navei fără mijloacele băneşti necesare plăţii cheltuielilor pentru operarea navei. Sumele disponibilizate din garanţia de securitate financiară a agenţiei de personal navigant, la cererea Autorităţii Navale Române, vor fi depuse în contul indicat de fiecare navigator îndreptăţit sau în contul indicat de organizaţiile sindicale reprezentative, legal constituite, dacă aceste organizaţii prezintă, în formă scrisă, angajamentul ferm de a repatria respectivul personal navigant şi de a achita drepturile băneşti pentru acesta. În situaţia în care a fost executată garanţia, parţial sau total, agenţia de personal navigant are obligaţia reconstituirii acesteia, în termen de 10 zile, până la nivelul de 100.000 dolari S.U.A, potrivit art. 6 din metodologie. Conform art. 7 din aceasta în cazul imposibilităţii executării garanţiei din vina exclusivă a agenţiei de personal navigant, pentru orice membru din personalul navigant plasat la bordul navelor de către respectiva agenţie, plata drepturilor băneşti neachitate de armator pentru o perioadă de două luni şi repatrierea vor fi făcute pe cheltuiala proprie a agenţiei de personal navigant.

Anexa nr.1

MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII

– AUTORITATEA NAVALĂ ROMÂNĂ –

AUTORIZAŢIE

de funcţionare a societăţilor comerciale care prestează servicii de selecţie şi plasare a personalului navigant maritim sau fluvial român pe nave care arborează pavilion român ori străin Seria APN …… Nr. ……

În conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 42/1997 privind transportul naval, aprobată prin Legea nr.412/2002, şi ale Hotărârii Guvernului nr.367/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, precum şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.133/2002 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Navale Române şi a documentelor prezentate, Societatea Comercială …………………….., în calitate de agenţie de personal navigant, înmatriculată la Oficiul registrului comerţului din judeţul ……………….. sub numărul …….., codul unic de înregistrare ………, este autorizată să presteze servicii de selecţie şi plasare a personalului navigant maritim sau fluvial pe nave care arborează pavilion român ori străin, cu obligativitatea respectării prevederilor legislaţiei în vigoare şi a caietului de sarcini anexat la prezenta autorizaţie.

Director general, ………………… Data emiterii: Valabilă până la:

Anexa nr.2

ANGAJAMENT

Subscrisa ………………………………………., persoană juridică cu sediul în …………………………, str. ………………. nr. ….., înmatriculată la Oficiul registrului comerţului din judeţul ……………….. sub nr. ……, codul unic de înregistrare ………., în calitate de agenţie de personal navigant, prin reprezentantul său ………………………………, domiciliat în ………………………….., str. ……………………… nr. …., posesor al actului de identitate seria ……………. nr. ………, eliberat de ……………., având funcţia de ……….. în cadrul agenţiei de personal navigant, mă oblig să respect prevederile legale în vigoare şi Caietul de sarcini seria APN ………… nr. …….. pentru autorizaţia de funcţionare a societăţilor comerciale care prestează servicii de selecţie/plasare a personalului navigant maritim sau fluvial român pe nave care arborează pavilion român ori străin şi mă oblig să conduc şi să organizez corespunzător această activitate şi să prezint datele statistice prevăzute în caietul de sarcini.

Data …………………… Semnătura şi ştampila conducătorului/reprezentantului agenţiei de personal navigant —————

Filed under: Analize juridice | Tagged: , , | 1 Comment »

« Previous Page — Next Page »
  • February 2026
    M T W T F S S
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    232425262728  

  • Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

    Join 50 other subscribers

  • Toate blogurile

    Bloguri, Bloggeri si Cititori

  • NetworkedBlgs