Raportul Comisiei Europene 2013 privind tendintele sociale in UE

lost_generatioRaportul pentru anul 2013 al Comisiei Europene privind tendinţele ocupării şi a aspectelor sociale evidenţiază impactul crizei economice este creşterea sărăciei în rândul populaţiei active. O reducere graduală a ratei şomajului nu este suficientă să reducă această tendinţă cât timp continuă polarizarea salarială, în special pentru contractele de muncă care expun la situaţii crescute de vulnerabilitate precum muncă cu timp parţial.

Raportul demonstrează că existenţa unui loc de muncă pot ajuta o persoană să iasă din sărăcie doar în jumătate de cazur, rezultatul fiind determinat de tipul locului de muncă, numărul de membrii ai gospodăriei pe care acel salariu trebuie să îi întreţină, situaţia pe piaţa muncii a partenerului, cheltuielile gospodăriei. De asemenea, analiza evidenţiază că, contrar prejudecăţilor, un şomer indemnizat este mai interesat de căutarea unui loc de muncă decât unul neindemnizat, unde apare dezamagirea şi lipsa de încredere în capacitatea de a-şi mai găsi un loc de muncă.

În anumite ţări, precum România, Bulgaria şi Polonia prestaţiile sociale corelate şomajului (indemnizaţie de şomaj şi prestaţii specifice de asistenţă socială) nu acoperă nevoile de bază ale unei gospodării, motiv ce are ca efect creşterea gradului de solidaritate familială dar şi creşte rata ocupării informale sau la negru.Veniturile din muncă acoperă aproximativ 80% din necesităţile angajaţilor cu salarii insuficiente, diferenţa fiind completată din trasferuri sociale şi pensiile părinţilor.

Dacă media la nivelul UE este de 9% a ratei sărăciei persoanelor ocupate, România (19%), Grecia (15%), Italia şi Spania (câte 12%) înregistrează cele mai ridicate procentaje de adulţi care au un loc de muncă, dar trăiesc la limita sărăciei.

Pentru România ponderea celor cu venituri insuficiente în numărul total de angajaţi a crescut cu două puncte procentuale în perioada 2008-2012, în timp ce Italia a înregistrat o creştere de trei puncte procentuale. Angajaţii cu salarii insuficiente reprezintă mai mult de jumătate din populaţia săracă a României. România înregistrează totodată, la nivelul UE, cel mai scăzut număr de persoane care trăiesc în gospodării sub pragul sărăciei unde niciun membru nu are loc de muncă.

Printre factorii care generează această situaţie se numără oferta scăzută de locuri de muncă, care determină multe persoane să accepte contracte care le expun la situaţii vulnerabile -salariile scăzute sau structura familială. Ponderea angajaţilor cu jumătate de normă (part-time) este mai mare în rândul celor cu venituri insuficiente decât în restul bazei de angajaţi. Persoanele care câştigă sub necesităţi lucrează de asemenea, în medie, mai puţine ore.

Deşi costurile forţei de muncă au crescut în special din cauza salariilor, acestea rămân reduse pentru a asigura acoperirea nevoilor gospodăiei, iar alături de alţi factori precum povara fiscală ridicată, încurajează munca la negru, care reprezintă cea mai mare parte din economia subterană. România are cea mai extinsă economie subterană din UE raportat la mărimea economiei, reprezentând 28,4% din PIB, potrivit datelor CE.

Totodată, consolidarea fiscală – măsurile de austeritate – a afectat negativ angajările, în special în economiile mai puţin dezvoltate din sudul Europei. Rata şomajului din UE a ajuns anul trecut la aproape 11%, depăşind o medie de 12% în zona euro, iar pentru Grecia şi Spania de 25%. Şomajul în rândul tinerilor continuă să fie alături de rata sărăciei unul din cele mai dificile probleme structurale ale Uniunii Europene, unu din patru tineri (sub 25 de ani) sunt în prezent şomeri, cel mai ridicat nivel de la adoptarea monedei unice, iar pentru Grecia şi Spania, procentajul ajunge la 50-60%. Numărul şomerilor depăşeşte 26,5 milioane la nivelul Uniunii Europenă, iar pe lângă aceştia se regăsesc alte milioane de şomeri de lungă durată care au ieşit din statisticile oficiale, astfel că această rată de 12% deşi indică un şomaj record, (numeric depăşind numărul şomerilor crahului anilor 30) nu reflectă în totalitate gravitatea consecinţelor sociale ale crizei datoriilor de stat.

Diferenţele de gen pe piaţa muncii continuă să se adâncească în perioada analizată, ceea ce adâncesc rata sărăciei în rândul femeilor şi continuarea spiralei descendente în rândul persoanelor de sex feminin din familiei prin acces redus la educaţie şi ulterior la o ocupare care să asigure ieşirea din sărăcie.

Productivitatea şi costul forţei de muncă pentru angajator influenţează şi ele angajaările şi nivelul salariilor. Acest aspect este vizibil pentru noii intraţi în UE precum România, Bulgaria, Ungaria şi Estonia care au înregistrat creşteri rapide, probabil nesustenabile, ale costului forţei de muncă determinat în principal de majorarea salariilor, însoţită de o evoluţie foarte slabă a productivităţii. Pentru România şi Ungaria raportul evidenţiază o creştere negativă a productivităţii.

Tendinţele negative ale pieţei forţei de muncă şi cele ale dezvoltării sociale: şomajul ridicat şi rata crescută a sărăciei (printre cele mai mari cote postbelice) în Uniunea Europeană reprezintă cele mai importante ameninţări structurale ale acestui moment, dar şi de atingere a ţintelor Strategiei 2020 respectiv Europa 2050 de promovare a convergenței economice și pentru îmbunătățirea calităţii vieţii cetățenilor din statele membre.

Recomandarea CE 112/2013 Investiţia în copii: ruperea cercului vicios al defavorizării

       IMG_0788 - Copie Astăzi fiind ziua internațională a lucrătorilor sociali, care merită omagiul nostru pentru munca lor de a încerca să facă această lume mai bună, mai egală și incluzivă, voi aborda un subiect despre care am mai scris, dar subsecvent principiilor de bunăstare socială, și anume sărăcia în rândul copiiilor, ca cei mai vulnerabili în fața dezechilibrelor sociale, fie ele culturale sau financiare.

         Cred cu tărie că prevenirea situațiilor de excluziune socială sunt soluția, iar ca aceasta să fie eficientă în cazul copiilor, trebuie utilizate strategii integrate prin care să fie sprijiniți părinţii în dobândirea accesului pe piaţa muncii cu ajutoare pentru venit adecvate şi cu acces la serviciile esenţiale pentru viitorul copiilor, cum ar fi o educaţie (preşcolară) de calitate, sănătate, locuinţe şi servicii sociale, precum şi cu posibilitatea de a participa şi de a-şi exercita drepturile, toate acestea ajutându-i pe copii să-şi atingă întregul potenţial şi dezvoltându-le adaptabilitatea.

         La inceputul acestei luni a fost publicata Recomandarea 112/2013 Investiţia în copii: ruperea cercului vicios al defavorizării a Comisiei Europene.  Voi cita din cuprinsul acesteia, elementele cele mai relevante.

         Pornind de la principiul ca intervenţia timpurie şi prevenţia sunt esenţiale pentru dezvoltarea unor politici mai eficace şi mai eficiente, întrucât cheltuielile publice implicate de remedierea consecinţelor sărăciei şi excluziunii sociale a copiilor tind să fie mai mari decât cele necesare pentru intervenţii la o vârstă timpurie și că în perioada crizelor financiare şi economice, cum este cea actuală, au un impact considerabil asupra copiilor şi a familiilor, cu o creştere a proporţiei celor care trăiesc în condiţii de sărăcie şi excluziune socială în mai multe ţări, se recomandă statelor membre să dezvolte şi să pună în aplicare politici pentru combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale a copiilor şi pentru promovarea unei mai bune calităţi a vieţii, prin strategii multidimensionale, conform următoarelor orientări:

1.  PRINCIPII ORIZONTALE

– abordarea problemei sărăciei şi excluziunii sociale a copiilor prin strategii integrate, astfel încât toţi copiii să-şi poată realiza pe deplin potenţialul;

– abordarea problemei sărăciei şi excluziunii sociale a copiilor din perspectiva drepturilor copiilor, pentru a se garanta că aceste drepturi sunt respectate, protejate şi aplicate;

– aşezarea în prim plan a interesului superior al copilului şi considerarea copiilor drept deţinători de drepturi independenţi, recunoscând, în acelaşi timp, importanţa susţinerii familiilor ca entităţi cu rol prioritar în îngrijirea copiilor;

– păstrarea echilibrului cuvenit între politicile universale, menite să promoveze o bună calitate a vieţii pentru toţi copiii, şi abordările direcţionate înspre susţinerea celor mai defavorizaţi;

– concentrarea atenţiei asupra copiilor expuşi unui risc sporit din cauza defavorizărilor multiple, cum este cazul copiilor romi, al copiilor imigranţilor sau ai membrilor minorităţi etnice, al copiilor cu nevoi speciale sau cu handicap, al copiilor aflaţi în îngrijire alternativă sau al copiilor străzii, al celor cu părinţi încarceraţi, precum şi al copiilor din gospodării expuse unui risc crescut de sărăcie, cum sunt cele cu un singur părinte sau cele ale unor familii numeroase;

– susţinerea investiţiilor în copii şi familii şi asigurarea cadrului pentru continuitatea politicilor şi planificarea pe termen lung; evaluarea modului în care reformele politice îi afectează pe cei mai defavorizaţi şi luarea de măsuri pentru compensarea eventualelor efecte negative.

2. DEZVOLTAREA DE STRATEGII INTEGRATE, BAZATE PE TREI PILONI PRINCIPALI

2.1. Accesul la resursele adecvate

Susţinerea participării părinţilor pe piaţa muncii

 – Recunoaşterea legăturii strânse dintre participarea părinţilor pe piaţa muncii şi condiţiile de trai ale copiilor;

– asigurarea faptului că munca “merită efortul”, prin identificarea şi compensarea dezavantajelor specifice cu care se confruntă părinţii atunci când intră, rămân sau progresează pe piaţa muncii, inclusiv a celor legate de conceperea sistemelor fiscale şi de prestaţii sociale şi de interacţiunea dintre acestea;

– încurajarea inserţiei profesionale şi a participării la munca remunerată a părinţilor singuri şi a celei de a doua persoane care contribuie la venitul familiei pe piaţa muncii remunerate, promovarea egalităţii dintre femei şi bărbaţi pe piaţa muncii şi în ceea ce priveşte responsabilităţile familiale;

– asigurarea unui sprijin mai amplu pentru reintegrarea părinţilor pe piaţa muncii după un concediu parental, prin măsuri de formare profesională şi ajutor pentru găsirea unui loc de muncă, acordând o atenţie deosebită celor aflaţi în situaţii de risc;

– intensificarea eforturilor de asigurare a accesului efectiv pentru toate familiile, inclusiv pentru cele aflate în situaţii vulnerabile şi care locuiesc în zone defavorizate, la educaţie şi îngrijire accesibile financiar şi de bună calitate pentru copiii de vârste mici;

– adaptarea criteriilor de concepere şi eligibilitate pentru serviciile de îngrijire a copiilor la tipologii tot mai diverse ale programului de lucru, ajutându-i astfel pe părinţi să-şi respecte angajamentele profesionale sau să-şi găsească un loc de muncă, păstrând, în acelaşi timp, în centrul atenţiei interesul superior al copilului;

– promovarea calităţii, inclusiv a locurilor de muncă şi a unui mediu profesional care să le permită părinţilor să găsească un bun echilibru între muncă şi rolul de părinte, printre altele, prin concedii parentale, sprijin la locul de muncă şi programe de lucru flexibile.

         Asigurarea unui nivel de trai adecvat printr-o combinaţie de tipuri de prestaţii – copiii ar putea să se bucure de un nivel de trai adecvat, compatibil cu o viaţă demnă, printr-o combinare optimă a prestaţiilor băneşti cu cele în natură:

– sprijinirea veniturilor familiilor prin prestaţii adecvate, coerente şi eficiente, inclusiv prin stimulente financiare, alocaţii familiale sau pentru copiii aflaţi în întreţinere, alocaţii pentru locuinţe şi sisteme de venit minim;

– completarea programelor de ajutoare băneşti pentru venit cu prestaţii în natură, în special în legătură cu nutriţia, îngrijirea copilului, sănătatea, locuinţa, transportul şi accesul la activităţi sportive şi socioculturale;

– asigurarea faptului că sprijinul financiar pentru copii şi criteriile de eligibilitate pentru acesta reflectă evoluţia condiţiilor de trai şi garantează o redistribuire echitabilă în funcţie de grupurile de venituri;

– asigurarea posibilităţii de a beneficia efectiv de prestaţiile la care au dreptul copiii sau familiile lor prin facilitarea accesului la acestea şi prin oferirea de servicii de informare aflate la dispoziţia beneficiarilor;

– furnizarea de prestaţii acordate pe baza veniturilor sau de alte prestaţii specifice, în aşa fel încât să se evite stigmatizarea, prestaţiile să fie adaptate la nevoile diferite ale copiilor şi să se reducă riscul de sărăcie, evitându-se, în acelaşi timp, descurajarea intrării pe piaţa muncii a celei de a doua persoane care contribuie la venitul familiei sau a părintelui singur;

– folosirea cu discernământ a prestaţiilor familiale condiţionate de comportamentul părinţilor sau de frecventarea şcolii de către copii şi evaluarea impactului potenţial negativ al unor astfel de măsuri;

– instituirea de mecanisme regulate şi adaptabile de livrare a prestaţiilor, care să asigure o acoperire maximă şi să ofere copiilor maximul de beneficii, cum ar fi plăţile în avans.

2.2. Accesul la servicii accesibile financiar şi de calitate

         Reducerea inegalităţii la vârste mici, prin investiţii în educaţia şi îngrijirea copiilor preşcolari – valorificarea potenţialului de incluziune socială şi de dezvoltare al educaţiei şi îngrijirii preşcolarilor, folosind aceste instrumente ca pe investiţii sociale menite să reducă inegalităţile şi problemele cu care se confruntă copiii defavorizaţi, printr-o intervenţie timpurie:

– asigurarea accesului la educaţie şi îngrijire de bună calitate şi incluzive pentru copiii preşcolari; garantarea faptului că acestea rămân accesibile financiar şi sunt adaptabile la nevoile familiilor;

– încurajarea participării copiilor proveniţi din medii defavorizate (în special a celor mai mici de trei ani), indiferent de situaţia ocupaţională a părinţilor lor, şi evitarea stigmatizării şi a segregării;

– sprijinirea părinţilor în asumarea rolului lor de educatori principali ai propriilor copii în timpul primilor ani de viaţă şi încurajarea serviciilor de educaţie şi îngrijire în direcţia colaborării strânse cu părinţii şi cu actorii din comunitate implicaţi în creşterea copiilor (cum ar fi serviciile de sănătate sau cele de sprijin pentru părinţi);

– informarea părinţilor pentru a-i ajuta să conştientizeze beneficiile participării la programe de educaţie şi îngrijire atât pentru copii, cât şi pentru ei înşişi; utilizarea sistemelor de educaţie şi îngrijire ca sisteme de alertă timpurie pentru identificarea problemelor fizice sau psihologice, a nevoilor speciale sau a abuzului, în familie sau la şcoală.

– compensarea variaţiilor sociale ale stilului de viaţă nesănătos şi abuzului de droguri şi alcool prin oferirea accesului la diete echilibrate şi la activităţi fizice tuturor copiilor;

– acordarea unei atenţii speciale copiilor cu handicap sau cu probleme de sănătate mintală, copiilor fără acte sau neînregistraţi, adolescentelor însărcinate şi copiilor din familii în care se abuzează de droguri sau alcool;

– Asigurarea unor locuinţe şi a unui mediu de viaţă sigur şi adecvat pentru copii – oferirea posibilităţii, pentru toţi copiii, de a creşte într-un mediu sigur, sănătos şi propice copiilor, care să răspundă nevoilor lor de dezvoltare şi de învăţare:

– oferirea accesului, pentru familiile cu copii, la locuinţe accesibile financiar şi de calitate (inclusiv la locuinţe sociale) şi remedierea situaţiilor de expunere la pericole de mediu, la supraaglomerare şi la precaritate energetică;

– sprijinirea familiilor şi a copiilor expuşi riscului de a rămâne fără locuinţă prin evitarea evacuărilor, a mutărilor care nu sunt necesare şi a separării de familie, precum şi prin oferirea de adăposturi temporare şi de locuinţe pe termen lung;

– luarea în considerare a interesului superior al copiilor în planurile de urbanism; evitarea ghetoizării şi segregării prin promovarea diversităţii sociale şi prin asigurarea unui acces adecvat la transportul public;

– reducerea expunerii dăunătoare a copiilor la un mediu social şi de viaţă deteriorat, pentru a evita transformarea lor în victime ale violenţei şi abuzului.

– asigurarea faptului că sărăcia nu este niciodată singurul motiv pentru luarea unui copil din grija părinţilor; scopul ar trebui să fie rămânerea sau întoarcerea copilului în familie, de exemplu prin remedierea lipsurilor materiale ale acesteia;

– asigurarea unei filtrări corespunzătoare pentru evitarea plasării copiilor în instituţii şi revizuirea cu regularitatea a cazurilor dacă astfel de plasări au avut totuşi loc;

– oprirea extinderii serviciilor de îngrijire instituţională pentru copiii lipsiţi de îngrijire părintească; promovarea, în schimb, a unei îngrijiri comunitare de calitate şi a asistenţei maternale într-un mediu familial, în care vocea copilului să se poată face auzită;

– asigurarea faptului că şi copiii lipsiţi de îngrijirea părintească au acces la servicii de calitate (atât la cele standard, cât şi la servicii specifice) în ceea ce priveşte sănătatea, educaţia, locurile de muncă, asistenţa socială, securitatea şi locuinţele, inclusiv în perioada de tranziţie spre vârsta adultă;

– oferirea de sprijin adecvat copiilor lăsaţi în urmă atunci când unul sau ambii părinţi emigrează în altă ţară în vederea găsirii unui loc de muncă, precum şi persoanelor care îşi asumă îngrijirea acestor copii.

– realizarea de eforturi pentru integrarea politicilor din domeniu şi a drepturilor copiilor în politicile

  EXPLOATAREA PE DEPLIN A INSTRUMENTELOR RELEVANTE ALE UE

         Abordarea cu prioritate în cadrul Strategiei Europa 2020 a problemei sărăciei şi a excluziunii sociale a copiilor

– mobilizarea gamei de instrumente şi indicatori disponibili în cadrul Strategiei Europa 2020 pentru a da un nou elan eforturilor comune de rezolvare a problemei sărăciei şi excluziunii sociale a copiilor:

         – sprijinirea elaborării unor politici şi a inovării sociale bazate pe fapte, prin intermediul Programului pentru schimbări sociale şi inovare socială, al Fondului social european şi al iniţiativei Orizont 2020 şi utilizarea acestor programe pentru testarea, evaluarea şi extinderea posibilelor inovaţii politice;

– utilizarea la maximum a Fondului european de ajutor pentru persoanele cele mai defavorizate (pentru combaterea penuriei alimentare şi a lipsurilor care afectează copiii), a programelor europene de distribuire de lapte şi de fructe în şcoli (care furnizează produse cu valoare nutriţională pozitivă şi încurajează bunele obiceiuri alimentare) şi a programului Erasmus pentru toţi (care promovează accesul copiilor la educaţie, învăţarea informală şi sport);

– folosirea posibilităţilor oferite de fondurile structurale pentru sprijinirea copiilor şi a familiilor pentru elaborarea programelor operaţionale pentru 2014-2020 din cadrul Fondului social european şi al Fondului european de dezvoltare regională, conform recomandărilor specifice fiecărei ţări;

– folosirea corespunzătoare a obiectivelor tematice legate de promovarea ocupării forţei de muncă şi de sprijinirea mobilităţii acesteia, de promovarea incluziunii sociale şi de combaterea sărăciei, de investiţiile în educaţie şi competenţe şi de învăţarea pe tot parcursul vieţii, precum şi a priorităţilor pentru investiţii corespunzătoare fiecărui domeniu. Acestea cuprind în special educaţia copiilor preşcolari, reducerea abandonului şcolar timpuriu, reconcilierea vieţii private cu cea profesională, accesul la servicii, inclusiv la serviciile sociale şi de asistenţă medicală, strategiile de dezvoltare locală ale comunităţilor, sprijinirea regenerării zonelor defavorizate şi trecerea de la servicii instituţionale la servicii comunitare;

– pentru asigurarea faptului că intervenţiile fondurilor structurale din perioada 2014-2020 sunt eficace, urmărirea unor strategii bazate pe fapte pentru reducerea abandonului şcolar timpuriu, prin implicarea părţilor interesate relevante şi prin măsuri de sprijinire a trecerii de la îngrijirea instituţională la cea comunitară;

– promovarea parteneriatelor în programarea fondurilor structurale şi în accesul la acestea, prin implicarea părţilor interesate relevante la nivel naţional, regional şi local, în special a autorităţilor publice, a partenerilor sociali şi a organizaţiilor neguvernamentale relevante, în vederea mobilizării pentru combaterea sărăciei în rândul copiilor.

Protected: Analiza Cartei Verzi a Pensiilor elaborata de Comisia Europeana

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Norma de munca in Uniunea Europeana. Cazul Ramona Ciciu

Citeam astazi in presa de faptul ca trei europarlamentari români au interpelat Comisia Europeană cu privire la eventualele măsuri care ar trebui luate pentru a limita abuzurile comise de angajatori la adresa angajaţilor, plecând de la cazul Ramonei Cîciu, care “la 34 de ani a făcut stop cardiac din cauza surmenajului provocat de munca în exces şi de stresul de la birou, iar după câteva zile de comă profundă a încetat din viaţă”. Cu siguranta este o situatie trista moartea unei persoane, cu atat mai mult a uneia tinere.

Cei trei europarlamentari au adresat în scris o interpelare Comisiei Europene prin care executivul comunitar este chestionat cu privire la măsurile care ar putea limita abuzurile angajatorilor şi să impună respectarea drepturilor angajaţilor.

Nu voi comenta din punct de vedere medical, faptul ca nu s-a putut face legatura intre stresul locului de munca si deces, pentru ca nu am aceasta calitate. In schimb pot face cateva lamuriri legate de norma de munca, asa cum exista ea la nivel comunitar.

Intr-o definitie scolastica norma de muncă, ( si de altfe cum este definită în cuprinsul Codului muncii), exprimă cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea operaţiunilor sau lucrărilor de către o persoană cu calificare corespunzătoare, care lucrează cu intensitate normală, în condiţiile unor procese tehnologice şi de muncă determinate si se exprimă, în funcţie de caracteristicile procesului de producţie sau de alte activităţi ce se normează, sub formă de norme de timp, norme de producţie, norme de personal, sferă de atribuţii sau sub alte forme corespunzătoare specificului fiecărei activităţi.

În prezent nu există o definiţie standard a acestei noţiuni şi nici măcar o terminologie unică la nivel european. Din analiza efectuată privind condiţiile de muncă, aşa cum sunt prezentate pe site-urile oficiale ale Comisiei Europene, termenul cel mai des referit este cel de unitate de muncă, în directă legătură cu sistemele de plată bazate pe rezultatele muncii.

Comisia Europeană a fost solicitată sa-şi exprime poziţia cu privire la utilizarea unităţii de muncă, la începutul anului 2000, prin întrebarea scrisă nr. 92000/E0169 adresată de către un cetăţean al Germaniei, ca urmare a reintroducerii de către firma germană Volkswagen a unităţii de muncă în industria producătoare de maşini. Conform acestuia, Planul 5000 x 5000 introdus de către Volkswagen conţinea o condiţie fără precedent, deoarece timpul de lucru devenea un element variabil, salariaţii fiind direct responsabili de durata acestuia şi introducea un nou aranjament de muncă care presupune un salariu fix pentru o durată variabilă a timpului de lucru.

Comisia Europeană, prin răspunsul formulat la această întrebare, consideră că « utilizarea unităţii de muncă are mai mari şanse de reuşită atunci cand este reglementată prin acorduri între partenerii sociali. Totodată introducerea unor noi forme de organizare a muncii trebuie să aibă în vedere asigurarea echilibrului între flexibilitatea şi securitatea muncii. Acestea pot conduce la creşterea gradului de ocupare, dar ele depind foarte mult de circumstanţe particulare.»

Astfel, în toatele statele membre ale Uniunii Europene, există „sisteme de plată variabilă” care au ca rezultat condiţionarea plăţii cuvenite salariaţilor de performanţa individuală sau colectivă a acestuia/acestora. Intr-o traducere mai larga, norma de lucru determina valoarea salariului.

Această performanţă poate fi măsurată atât din perspectivă cantitativă, cât şi calitativă. În măsura în care este aplicat criteriul cantitativ, o parte sau tot salariul cuvenit este legat de producţie, sau de rezultatele financiare ale angajatorului.

Criteriul calitativ este folosit atunci când plata salariului sau a unei părţi a acestuia este legată de performanţa salariatului, calitatea produselor, şi/sau dobândirea de către acesta a unor competenţe sau abilităţi profesionale suplimentare.

Criteriul cantitativ a fost considerat criteriul dominant; acesta continuă să fie un important instrument dar, în mod sigur, începe să nu mai fie singurul, întrucât angajatorii consideră calitatea produselor drept un criteriu din ce în ce mai important.

În toatele statele aceste criterii sunt folosite împreună, ceea ce diferă fiind ponderea fiecăruia în analiza performanţei salariatului. Mutarea accentului de pe formele tradiţionale de „plată variabilă” precum plata în funcţie de numărul de produse finite rezultate în urma muncii prestate („piecework”) pe alte sisteme implică o schimbare în ceea ce priveşte criteriul folosit în măsurarea performanţei, de la cel cantitativ la cel calitativ sau la cel legat de economisirea timpului de lucru alocat.

„Sistemele de plată variabilă” pot fi următoarele: – plata în funcţie de rezultate; în acest caz există o relaţie directă între salariul persoanei şi rezultatul muncii sale. Utilizarea acestei forme este în descreştere în tări precum Austria, Spania şi Suedia – plata în funcţie de performanţă; în acest caz salariaţii sunt încurajaţi să lucreze la anumite standarde de calitate, fără să existe o relaţie directă cu producţia „ performance – related schemes” (Spania, Portugalia Italia, Olanda, Marea Britanie şi Germania) – plata de bonusuri la salariul persoanei care dobândeşte calificări profesionale sau se specializează pe parcursul executării contractului individual de muncă „employability related schemes” (Olanda şi Marea Britanie) – participarea salariaţilor la profitul companiei/angajatorului. În România sunt folosite, în mod tradiţional prima si doua formă de plata. Modul în care salariul persoanei este afectat de această analiză diferă, astfel: – variaţia acestuia poate fi limitată sau nelimitată (de obicei, aceasta este limitată) – salariul poate varia atât în sensul creşterii acestuia „upword variation”, dar şi în sensul scăderii lui „downword variation”, cu stabilirea unui plafon. Este foarte important de precizat că plata variabilă este asociată în mod curent cu creşterea salariului, scăderea acestuia fiind acceptată numai în cazuri excepţionale. De regulă, sindicatele agreează numai „variaţii pozitive”, scăderea salariului fiind în mod explicit interzisă cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă. Aceasta este situaţi în Spania – ramură chimie – , Marea Britanie, Austria.

Sistemul de stabilire a schemelor de plată variabilă (care pot fi legate de o normă de muncă, astfel cum este definită de legislaţia română) poate varia de la lipsa implicării salariaţilor sau a reprezentanţilor acestora la procesul de luare a deciziei, la existenţa unor proceduri specifice de negociere colectivă, motiv pentru care în procesul de stabilire a normelor de muncă, pot fi implicate: conducerea unităţii; salariaţii/ sindicatele; comitetul/consiliu de muncă („works council”).

Ceea ce poate fi concluzionat este că, nu reiese existenţa unei legături automate între „plata variabilă” şi negocierea colectivă. Această concluzie trebuie să fie înţeleasă numai pornind de la faptul că sistemele de plată sunt diferite, numai în unul din cazurile menţionate mai sus, acesta se bazează pe „norme de muncă”, astfel cum sunt definite de legislaţia română. Astfel, în măsura în care există negociere colectivă, aceasta se poartă asupra oportunităţii introducerii de sisteme de plată variabilă, indiferent de forma aleasă.

În următoarele state, stabilirea sistemelor de plată variabilă constituie prerogativa exclusivă a angajatorului: Grecia, Marea Britanie, Finlanda, Portugalia. Totuşi, în Marea Britanie, prin intermediul unor acorduri colective (de natură diferită faţă de contractul colectiv), angajatorul introduce aceste sisteme, iar sindicatul încearcă să influenţeze această decizie. În cazul în care aceste sisteme fac parte din sfera subiectelor supuse negocierii colective, rolul de reprezentare a salariaţilor îl poate avea fie sindicatul, fie, în unele state, „comitetul de muncă”.

Ţările în care sistemele de plată variabilă sunt reglementate prin negociere colectivă sunt: Luxembourg, Austria, Danemarca, Franţa, Italia, Germania, Olanda, Norvegia, Suedia. Cele mai multe dintre negocierile colective pe acest subiect au loc la nivel de angajator. Totuşi, există astfel de prevederi şi în contractele colective de muncă încheiate la nivel sectorial sau naţional (inclusiv cazul Romaniei), dar mai degrabă acestea au un caracter de recomandare (cazul Danemarcei), sau stabilesc doar procedurile de urmat la nivelul angajatorului (cazul Spaniei şi Italiei).

Punctul de vedere al sindicatelor referitor la sistemele de plată variabilă diferă de la o ţară la alta, existând cazuri în care sindicatele sprijină acest sistem (Irlanda), precum şi cazuri în care se opun sistematic, acceptându-l numai în situaţia în care acest lucru nu poate fi evitat, şi sub condiţii strict prevăzute (Belgia, Franţa). Este bine de precizat totuşi că dezbaterile se poartă în special pe una dintre formele de plată variabilă, participarea salariaţilor la profitul companiei prin bonusuri sau prin cumpărarea de acţiuni.

De asemenea situatia normatorilor, cei care stabilesc nivelul obiectiv pentru o anumita ocupatie intr-o unitate de timp este de asemenea diferit de la un stat la altul. Singura tara unde am gasit indicata intr-un act normativ tehnica de evaluare a normei de munca şi determinarea salariului conform unităţii de muncă sau altor forme de plată după rezultate, este Irlanda. In aceasta tara exista institute specializate pe realizari de studii care analizează sarcinile de serviciu sau diferitele modificări şi metode implicate de realizarea sarcinilor individuale, dar şi timpul necesar pentru realizarea fiecărei sarcini. Rezultatele studiului pot fi folosite pentru stabilirea unu timp ideal pentru realizarea sarcinilor şi, ca urmare, a salariilor în conformitate cu cantitatea de muncă ce poate fi realizată de un lucrător mediu care lucrează cu un ritm constant. Principalele institute de evaluarea muncii sunt Centrul Irlandez privind Productivitatea şi Institutul Administraţiei Publice.

In România, inainte de ’89 exista in fiecare unitate economica un compartiment de normare a muncii care aplica la cazul concret reglementarile standardizate pentru o ocupatie stabilite in general prin ordine de ministri.

Am auzit intr-un t-show (slab documentat de altfel), pe aceasta tema, zilele trecute, ca in Romania nu mai exista normatori. Va asigur ca exista, iar una dina ceste instituţii este Institutul Naţional de Cercetări ştiinţifice în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, care are certificari internationale, pe multe domenii de activitate. Pentru mai multe detalii http://www.incsmps.ro/.

Realizarea unui instrument comun la nivel comunitar ar fi dificila, dar nu imposibila, avand in vedere necesitatea stabilirii unui nivel maxim de efort fizic intr-o unitate de timp pentru obtinerea salariului minim pentru ocupatia respectiva, potrivit contractului colectiv de munca aplicabil, pentru a nu se perpetua astfel de cazuri.

Lobby-ul in context european

In spaţiul UE, activitatea de lobby s-a făcut remarcata la sfârşitul anilor ’70, evenimentul care a marcat explozia acesteia fiind primele alegeri directe pentru Parlamentul European din anul 1979.

In dorinta de a creştere gradul de transparenţa a procesului de luare a deciziilor la nivel comunitar, Comisia Europeană a lansat în anul 2008 Registrul reprezentanţilor grupurilor de interese – termen generic desemnând toate organismele care încearcă să influenţeze elaborarea politicilor la nivel comunitar.

Acum, la un an de la infiintarea registrului Comisia Europeana a prezentat zilele trecute (28.10.2009) un raport privind aceasta activitate conform caruia numărul organizaţiilor şi al persoanelor fizice care s-au înregistrat este de 2.100 şi continuă să crească. Deosebit de încurajator este şi faptul că numărul organizaţiilor înscrise este mai mare decât cel al persoanelor fizice.

In prezentarea Raportului Comisarul UE Siim Kallas a apreciat faptul că Registrul a schimbat cultura corporatistă a Comisiei. Oficialii UE se gândesc acum de două ori înainte de a se întâlni cu reprezentanţi ai grupurilor de interese neînregistrate. De asemenea, unele departamente ale instituţiilor UE au eliminat din bazele lor de date organizaţiile neînregistrate sau au luat măsuri similare.

Cu siguranta nu toata lumea este multumita de existenta lui. Multe firme de avocatură şi grupuri de reflecţie au încercat să-l boicoteze. Avocaţii se tem că Registrul încalcă regulile privind confidenţialitatea, în vreme ce grupurile de reflecţie susţin că activitatea lor nu intră în sfera acţiunilor de lobby.

Ca raspuns la aceste temeri reprezentantii Comisiei au precizat ca prin  clarificarea terminologiei folosite în Registru şi creând o categorie separată pentru grupurile de reflecţie speră să se rezolve aceste probleme. De asemenea, va revizui regulile privind comunicarea informaţiilor financiare pentru a ameliora transparenţa. Reprezentanţii grupurilor de interese care se înregistrează trebuie să precizeze ce costuri implică activitatea lor şi să adere la un cod de conduită pe care trebuie să-l respecte în relaţiile cu personalul Comisiei. Până în prezent, au fost înaintate zece plângeri şi doar într-un singur caz a fost impusă o sancţiune, constând în suspendarea temporară din Registru.

În prezent, eforturile Comisiei se concentrează pe elaborarea unui registru împreună cu Parlamentul European. Cele două instituţii au lansat deja o pagină comună de internet de unde se poate accesa registrul fiecăreia dintre ele. În acest sens, a fost aprobat un set de orientări privind elaborarea viitorului  registru comun şi a unui cod de conduită revizuit pentru reprezentanţii grupurilor de interese. Mai multe informatii gasiti aici: Raportul http://ec.europa.eu/commission_barroso/kallas/doc/news68_en.pdf; Registrul lobby-stilor inregistrati la Comisia Europeana https://webgate.ec.europa.eu/transparency/regrin/consultation/listlobbyists.do?reset ; si cei de la Parlamentul European http://www.europarl.europa.eu/parliament/expert/lobbyAlphaOrderByOrg.do?language=RO

Ce este lobby-ul?

Activitatea de lobby reprezintă promovarea legitima a intereselor unor companii, prin activităţi de comunicare profesionista, care implica expertiza legislativa, tehnici discursive si abilităţi strategice, astfel încât deciziile autorităţilor sa concorde, in sectoarele de activitate ale firmelor reprezentate, cu interesele economice ale acestora si, bineînţeles, cu interesul societăţii.
Lobby-ul poate fi legiferat sau reglementat prin coduri de conduita sau coduri de bune practici, cel mai important lucru fiind transparenţa decizionala.
Lobby-ul poate fi direct sau indirect.

In România, atâta timp cât nu exista o reglementare clara, lobby-ul direct, respectiv contactul direct cu reprezentanţii autorităţilor, nu se poate realiza, cel puţin teoretic. Cel indirect, mult mai eficient, in opinia mea, se poate realiza sub forma comunicării instituţionale, a relaţiilor publice, a activităţilor de marketing, care sa conducă la crearea unei mase critice, necesara luării anumitor decizii de către autoritati, in functie de interesele companiilor implicate.

Pentru exemplificare, iata 4 situatii in care activitatea de lobby s-ar putea realiza in mod indirect:

1. O asociatie patronala dintr-un anumit domeniu de activitate este interesata in anularea accizei la produsul de baza al companiilor membre, urmarind diminuarea contrabandei. Pretul fara acciza ar deveni competitiv, eliminănd natural contrabanda, produsul acesteia fiind rejectat de piata, ca urmare a unui pret neatractiv. Urmare: operatiunile economice ale companiilor membre ale patronatului cresc, veniturile si profiturile cresc, toate pe circuite albe, fiscalizate. Deci, chiar daca accizele sunt eliminate, de fapt, veniturile bugetare cresc intr-o masura cu mult mai mare, din taxe si impozite aferente operatiunilor comerciale.

2. Mai multe companii transnationale intentioneaza sa concesioneze serviciile de parking, restaurante, benzinarii, moteluri de-a lungul autostrazilor din România. Urmare: civilizarea zonelor aferente autostrazilor, aflate astazi in mare suferinta, cu efecte benefice, inclusiv pentru bugetul de stat.

3. Constructia de autostrazi similare celor din UE, in pofida unor experimente locale atât de bine-cunoscute. Urmare: accesul marilor constructori mondiali pe piata romăneasca a autostrazilor si, odata cu ei, iesirea din empirism si intrarea intr-o noua faza, a calitatii si durabilitatii acestor foarte importante mijloace de comunicatie.

4. Modernizarea garilor din Romănia, astfel ca acestea sa dispuna de spatii comerciale moderne si alte facilitati. Urmare: conditii mult mai bune pentru calatori in perioadele, venituri mai mari la bugetul statului.

Se poate observa deci ca activitatea de lobby are o finalitate pozitiva, atât pentru companiile implicate, cat si pentru societate, in general.

Exista si critici care considera ca, de fapt, lobby-ul este un gen de trafic de influenta. Complet greşit, chiar daca pot exista lobby-isti care sa incalce legea sau codurile de conduita, trecănd granita de la lobby la trafic de influenta. In orice domeniu de activitate pot exista incalcari ale legii, sanctionate ca atare, dar nu inseamna ca acele activitati reprezinta in totalitatea lor infractiuni. Traficul de influenta desemneaza primirea sau acceptarea de bani sau alte foloase materiale, fapte savărsite de o persoana care are influenta sau care lasa sa se creada ca are influenta asupra unui functionar pentru a-l determina pe acesta sa faca sau sa nu faca un act ce intra in atributiile sale de serviciu. Codul Penal pedepseste fapta cu inchisoare de la 2 la 10 ani.

Romania are nevoie de lobby. Fara o astfel de activitate, pierderile la nivel national sunt foarte mari. Doar nu degeaba activitatea de lobby este atăt de prezenta in marile democratii. Sa nu ne inchipuim insa ca activitatea de lobby poate fi desfasurata de oricine. Ar fi o greseala, o pierdere de timp si de capital pentru neavizati sa creada ca orice companie de lobby poate fi o intreprindere de succes. De regula, in lobby actioneaza profesionisti recunoscuti la nivelul societatii, respectati, admisi si acceptati in sferele politice, economice, financiare, media, sociale etc. Acest lucru pare certificat si de cele 4 propuneri legislative initiate din 2000 pana in prezent, respinse insa din varii motive.

Referitor la cadrul legal existent astazi in România, consider ca art. 7414 – Activitati de consultanta pentru afaceri si management – din Clasificarea CAEN este necorespunzator desfasurarii unei activitati de lobby profesionist si de succes.

In perspectiva elaborării unei legi privind lobby-ul, orice forma de autoreglementare este bine-venita. De altfel, codurile de conduita sunt indispensabile.

Abordarea activităţii de lobby in mod inteligent va aduce câştiguri mari economiei si companiilor româneşti, la fel ca in cazul omoloagelor europene, care practica lobby-ul de mai bine de 25 de ani.

%d bloggers like this: