Intoxicarea informationala si deficitul bugetului…

Posted on May 24, 2010 by denisapatrascu

In urma cu 2 saptamani intr-un comunicat destul de sec dl. presedinte ne anunta ca solutiile pentru iesirea din criza sunt reducerea salariilor bugerarilor cu 25%, a pensiilor si ajutoarelor sociale, precum si a celui de somaj cu 15%. Cu toate acestea el recunoaste indirect ca aceste masuri sunt lipsite de eficienta atat timp cat pe langa transa FMI si imprumutul acordat de Comisia Europeana de 3 miliarde euro pe care le vom primi pana la sfarsitul anului, ne-ar mai trebui inca 5 miliarde de euro pentru a acoperi deficitul bugetar.

Imi amintesc ca in urma cu nu mult timp „economia da semne de crestere”, „iar Romania se apropie de iesirea din criza economica”, „banii proveniti din imprumut sunt utilizati de Banca Nationala pentru sustinerea politcii de reducere a dobanzii monetare si de a eliberarea depozitele bancilor comerciale in vederea relaxarii creditarii si a cresterii lichiditatilor nici de cum pentru plata pensiilor si a salariilor”, „exista resurse de sustinere a pensiilor si salariilor, altfel imi voi da demisia”. Acestea sunt doar cateva citate din declaratiile premierului Boc.

Scaderea veniturilor populatiei nu poate fi o solutie intr-o economie care se bazeaza pe consum de produse de import, de la produse alimentare la produse bancare. Economia anilor 2000-2008 s-a bazat pe o infuzie de capital strain in domeniul afacerilor, pe piata de retail, dar si pe cresterea nesustenabila a valorii imobilelor, pe de o parte pe un fond de piata a creditarii relaxata pe de alta parte prin reintrarea in posesia proprietarilor a multor imobile nationalizate in anii comunismului, care au o valoare de piata crescuta, in comparatie cu apartamentele blocurilor comuniste. Sa nu minimalizam nici impactul asupra PIB-ului al celor care lucreaza peste hotare si care si-au trimis economiile in tara.

In situatia unei crize financiare, zona economiei tertiare este prima afectata. Productivitatea scazuta si impactul slab pe piata financiara a brandurilor romanesti ne arata inca o data cat de important este sa sustii consumul, cel putin prin inghetarea veniturilor, pentru a pastra o marja a lichiditatilor pe piata, ca aceasta sa nu se inabuse.

Efectele crizei au inceput sa se faca simtite inca de anul trecut. Un exemplu elocvent este executia lunara a bugetului de pensii pe anul 2009, cand apar inca din luna ianuarie deficite, care cumulate lunar nu pot decat adanci bugetul asigurarilor sociale. Cu toate acestea, desi cumulat ianuarie-martie 2009 exista un deficit de -326.460.327 lei premierul Boc ia decizia majorarii punctului de pensie la 718,4 lei de la 1 aprilie. Tot de la 1 aprilie 2009 se ia o noua masura: acordarea din bugetul de stat a unei noi prestatii, neluata in calcul la fundamentarea legii bugetului de stat, si anume pensia minim garantata in valoare de 300 lei, de care beneficiaza toti acei pensionari a caror valoare a pensiei este sub acest nivel, mai exact 1.081.000 persoane, dupa informatiile expunerii de motive, cu un impact financiar de 748.500.000 lei la nivelul anului 2009. Sa nu uitam ca luna mai 2009 a fost campanie electorala pentru europarlamentare, unde am avut si o candidata independenta controversata…

Pe un fond de deficit financiar vizibil la bugetul de stat, ca urmare a incapacitatii colectarii impozitelor si TVA-ului, creezi o noua cheltuiala, pur electoral, pe care o majorezi in apropierea unui alt eveniment: alegerile prezidentiale. Astfel, la 30 septembrie 2009 la bugetul de pensii se acumulase un deficit de -1.880.204.601, cu toate acestea la 1 octombrie 2009 valoarea punctului de pensie se majoreaza la 732,8 lei iar noua prestatie, a pensiei minime garantate, acordata din aprilie s-a majorat la 350 lei. O noua campanie electorala, noi pomeni electorale ce greveaza pe intreg bugetul…

S-a dezbatut mult pe seama actiunilor guvernarii liberale referitoare la cresterea pensiilor. Simt nevoia unor argumente tehnice si nu a unora emotionale, ades invocate in dezbateri. In anul 2006 este primul an cand bugetul asigurarilor sociale nu doar ca nu inregistreaza deficit dar realizeaza un excedent impresionant: 1.133.000.000 lei. Acest surplus s-a realizat cu toate ca au fost realizate cheltuieli suplimentare, dar total sustenabile: majorarea treptata in 3 etape a punctului de pensie (ianuarie 2006 323 lei, septembrie 2006 339,3 lei, decembrie 2006 396,2 lei ). In acest an are prima crestere a numarului salariatilor ajungandu-se la 4.617.400 persoane, ceea ce demonstreaza inca o data eficienta cotei unice in scoaterea unui segment al contribuabililor din economia subterana.

Anul 2007 reprezinta al doilea an in care exista excedent la bugetul de pensii. Nivelul sau nu are acceasi valoare ridicata dar continua sa aiba o valoare impozanta 863.000.000 lei. Sa recapitulam masurile luate in 2007: majorarea in 2 etape a valorii punctului de pensie (416 lei in septembrie si 514 lei in noiembrie) precum si dublarea punctajului acordat pentru fiecare an de timp util realizat în fostele unităţi agricole cooperatiste acordata pensionarilor agricultorilor care nu au intrat în procesul de majorare din anul 2004 ajungând la 0,57255 puncte, incepând cu septembrie 2007. Si in acest an numarul salariatilor inregistrati are o crestere ajungand la 4.749.200 persoane.

In anul 2008 numarul salariatilor este in crestere fata de 2007, ajungand la 4.833.200 persoane, dupa acest an numarul salariatilor reincepe sa scada insa ca urmare a politicilor fiscale defectuase ale guvernului Boc…. Executia bugetului pe anul 2008 arata un trend ascendent pana in luna noiembrie, ceea ce a permis majorarea pensiilor in 2 etape: ianuarie (581,3 lei) si octombrie (697,5 lei), precum si acordarea unui punctaj suplimentar celor care au lucrat in grupe superioare de munca. Incepand din luna martie 2008 de la bugetul asigurarilor sociale se transfera catre fondurile de pensii autorizate pentru pensiile obligatorii private (pilonul 2), valoarea totala a viramentelor la nivelul anului 2008 fiind de 1.054.611.783 lei. Deficitul inregistrat la bugetul de pensii a reprezentat 0,03% PIB, dar total acoperit din excedentele anterioare.

In aceste conditii cum e posibil sa arunci vina unei proaste gestionari pe o alta guvernare care a adus excedent la bugetul asigurarilor sociale, cand prin masurile luate ai adus acest buget la un deficit de -6.459.000.0000 lei intr-un an, ceea ce reprezinta 2,61% din PIB (din care subventie 1,3% din PIB) ?!?!

Filed under: Analize juridice, Politica | Tagged: , , , , , , | 1 Comment »

Proiectul legii pensiilor, intre reforma si necunoscut

Posted on April 21, 2010 by denisapatrascu

In aceste zile subiectul central este proiectul legii sistemului public de pensii. Aud multe opinii foarte inversunate toate, dar atat de putin motivate cu argumente solide.

În anii precedenţi, sistemul de pensii din România a suferit numeroase reforme, menite să îmbunătăţească sustenabilitatea sistemului de pensii confruntat cu provocari demografice majore şi mari semne de întrebare privind adecvabilitatea sa în viitor. Acest fapt a determinat crearea unui sistem complex de pensii bazat pe mai multe componente (3)

Principiul fundamental care a stat la baza sistemului de pensii multi-pillar a fost acela al diversificarii surselor de finantare a veniturilor din pensii prin suportarea acestora, atât de catre sectorul de stat, cât si de cel privat.  S-a combinat astfel un regim de prestatii definite, de tip redistributiv si bazat pe solidaritatea între generatii, cu scheme diverse de capitalizare prin fonduri de pensii cu contributii definite obligatorii, administrate privat (pilonul II) sau complet voluntar si sustinut de asigurat si administrat privat (pilonul III).

Implementarea în cadrul sistemului de pensii a unor noi componente, facultative şi obligatorii, administrate privat urmăreşte in principal creşterea calităţii vieţii pensionarilor prin degrevarea parţială a bugetului asigurărilor sociale de stat.

Pilonul 1 este reprezentat de sistemul public de pensii  care se organizează şi funcţionează având printre principiile de bază şi principiul solidarităţii sociale PAYGO – pay as you go, (numit de unii autori al transferurilor în flux) conform căruia participanţii la sistemul public îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale. contribuţiile beneficiarului sunt investite de fondul de pensii. În momentul ieşirii la pensie, suma acumulată prin aceste investiţii este transformată într-o anuitate – o sumă care va fi plătită periodic pe tot parcursul vieţii beneficiarului. Apar aici trei variabile importante: mărimea contribuţiei şi rata de rentabilitate a investiţiilor fondului, care împreună determina valoarea sumei acumulate şi rata anticipată a rentabilităţii nominale (dependenţa de rata anticipată a inflaţiei şi de cea a rentabilităţii reale), pe baza căreia suma acumulată este transformată în pensie (anuitate).

Sistemul a fost initiat de Otto von Bismarck si se baza pe principiul potrivit caruia fiecare persoana trebuie sa contribuie la un sistem de pensie de-a lungul vietii, din suma colectata platindu-se pensionarii (aflati la acel moment in plata). Anuitatea era platita persoanelor care implineau varsta de 70 de ani, in conditiile unei sperante de viata de 45 de ani, la acel moment. Sistemul se baza si pe contributia guvernului federal egala cu o treime din costul de subscriere.

Trăsăturile caracteristice ale sistemelor din pilonul I sunt instituite prin lege, au natură obligatorie, au caracter universal, vizând, în general, toţi lucrători si sunt finanţate din taxe, contribuţii de securitate socială sau prin capitalizare. Sistemele de pensii „pas cu pas” sunt obligatoriu publice, deoarece se bazează pe promisiunea că pensiile pentru actuala generaţie de lucrători va fi plătită prin taxarea generaţiei viitoare. Valoarea pensiei nu are neapărat legătura cu valoarea contribuţiei. Există sisteme în care pensia reprezintă o sumă fixă, indiferent de sumele cu care a contribuit beneficiarul. Aceasta este pensia de bază, pensia minimală, întâlnită de exemplu în Marea Britanie. Există de asemenea posibilitatea ca valoarea pensiei să difere în funcţie de dimensiunea contribuţiei, cum este cazul în Germania,  Benelux si Romania.

La prima vedere pare un sistem sigur, fara cusur. Un prim dezavantaj al sistemului îl reprezintă insa vulnerabilitatea în faţa îmbătrânirii populaţiei, fenomen care creşte rata de dependenţă. Deoarece pensiile sunt plătite din contribuţiile angajaţilor, indicatorul crucial pentru sănătatea sistemului este raportul de dependenţă: numărul de pensionari (beneficiari) faţă de numărul de angajaţi (contribuitori).

O alta problema este inflatia. Sistemul „pas cu pas” permite indexarea pensiilor, fiind astfel posibilă creşterea pensiilor peste valoarea ce rezultă din contribuţia beneficiarului, ţinând cont de pildă de evoluţia veniturilor din economie – împărţind astfel cu pensionarii roadele productivităţii crescute. Dincolo de redistribuţia verticală (între generaţii), în funcţie de preferinţe politice, sistemul poate fi folosit şi pentru redistribuirea orizontală: pentru transferul de resurse de la cei mai înstăriţi la cei mai săraci. Dar in cazul inflatiei valoarea contributiei preseaza mai greu pe contributori, astfel prin indexarea pensiei sa poate fi mentinut un venit acceptabil pentru pensionari.

Care este situatia sistemului de pensii in Romania?

Pana in anul 1990 rata de dependenta era situat in jurul valorii de 3.42, fiind o valoare normala, care permitea existenta unui fond satisfacatoare, in timp ce in 2009 era de 0,94%. In 1997 sistemul public de pensii din România reprezintă o cheltuiala din PIB de 5,26% (cea mai mica valoare), in timp ce in 1991 reprezenta 7,1%, iar in 2009 a fost 8% .

Începând din anul 1995, sistemul paygo a înregistrat deficite, suportate prin transferuri din bugetul de stat. Una din cauzele creşterii deficitelor din sistemul public de pensii a fost creşterea rapidă a numărului de beneficiari pe parcursul anilor ‘90. Între 1990 şi 2002, numărul de beneficiari din sistemul public de pensii a crescut de la 3.4 milioane în 1990 la 6.2 milioane în 2002 (din 2005 sistemul a platit doar pentru 4.6 milioane pensionari, ceilalţi fiind plătiţi direct din bugetul de stat), când a atins punctul maxim – în special datorită creşterii numărului de persoane care s-au pensionat anticipat şi pe caz de invaliditate. In 2009 din numarul total de pensionari de 5,54 milioane, din care doar 41% au stagiul complet de pensionare si varsta de pensionare, iar varsta reala medie de pensionare este 54 de ani, desi legal este de minim 58 ani si 10 luni (femei) si 63 ani si 10 luni (barbati).

Ca şi celelalte ţări foste socialiste, România a intrat în perioada de tranziţie cu un sistem de pensii PAYG în care pensionarii sunt plătiţi din contribuţiile salariaţilor actuali, iar cuantumul pensiilor este legat de nivelul venitului (cu perioade de contribuţii minime), dar nu direct relaţionat de contribuţia totală (in special cazul perioadelor asimilate: stagiul militar, studiile superioare).

Guvernul a reacţionat prin creşterea ratei de contribuţie si reducerea valorii pensiei. Din 1990, rata a crescut mai mult de două ori (de la 17% la 35%). România are acum una din cele mai ridicate rate de contribuţie socială în raport cu celelalte economii în tranziţie.

Pe de alta parte valoarea reala a pensiei a scazut, cea mai mica rata fiind in 1997, 49,7% din pensia reala existenta in 1990, ca putere de cumparare, iar rata de inlocuire a ajuns la un minim de 35% in 1995 fata de 44,6% in 1990. Dintr-o analiza a CN Cartel Alfa facuta in oct.2009 rezulta faptul ca la 1 leu contribuit, primesti pensie 0,25 de bani, adica un randament nominal de -75%.

Toate acestea au determinat un deficit mare al bugetului de asigurari sociale, care a crescut in 2009 la 15%, in valoare nominala reprezentand 1,5 miliarde de euro. O nota de plata enorma, marca acestui guvern.

Potrivit Raportului de Sustenabilitate 2009, publicat de Comisia Europeană impactul bugetar al îmbătrânirii populaţiei va depăşi de câteva ori costul total al actualei crize financiare şi economice. Cheltuielile publice cu pensiile (de stat) vor creşte în medie, la nivelul întregii Uniuni Europene, de la 10,2% din PIB (în 2010) la 12,5% (în 2060), pe fondul reducerii natalităţii, îmbătrânirii şi reducerii populaţiei. Peste 50 de ani, România va fi pe locul 5 în cadrul UE în topul statelor cu cea mai mare pondere în PIB a cheltuielilor cu pensiile, fiind depăşită doar de Grecia, Luxemburg, Slovenia şi Cipru.

Raportul Comisiei Europene arată că România are un deficit de sustenabilitate de 9,1% din PIB, adică trebuie să-şi ajusteze, pe termen lung, execuţiile bugetare cu acest procent, pentru a ajunge la o situaţie în care finanţele publice sunt sustenabile şi sănătoase. Cea mai mare parte din acesta (7,4% din 9,1% din PIB) vine din creşterea cheltuielilor cu plata pensiilor de stat.

Astfel  dacă sistemul public de pensii este menţinut la parametrii actuali, România va ajunge în 50 de ani să cheltuiască jumătate din bugetul general consolidat numai pentru plata pensiilor publice. Pentru a preveni această situaţie sunt recomandate reforme parametrice în sistemul public şi dezvoltarea accelerată a sistemului de pensii private, situaţie valabilă şi în alte state ale UE.

Solutiile nu pot fi altele decat cele luate de toate statele UE si anume cresterea varstei de pensionare, ceea ce sustine pe de o parte cresterea veniturilor si reducerea cheltuielilor bugetului asigurarilor sociale.

Insa, ca orice masura intr-un sistem de pensii, orice masura luata are efect domino atat asupra populatiei active cat si a celei beneficiare, atat pe termen scurt cat si pe termen lung.

Astfel nu pot sa nu fiu de acord cu principiul cresterii varstei reale de pensionare corelata cu o penalizare a pensionarii anticipate si a descurajarii pensiilor de invaliditate abuzive.

Dar exista niste nuantari aici. Egalizarea stagiilor, despre care am vorbit intr-un alt articol, este cea mai buna solutie pentru Romania. De asemenea trebuie gasita o formula compensatorie pentru mamele cu mai multi copii, in conditiile istorice din Romania comunista a politicii pronataliste, nesustinuta de un concediu de cresterea copilului. O alta categorie care trebuie sa beneficieze de o discriminare pozitiva este reprezentata de cei care au lucrat in conditii de grupa de munca, in acelasi context istoric, in care reducerea noxelor si a factorilor perturbatori pentru sanatate nu facea parte din politica sustinuta de stat.

Din expunerea de motive a proiectului de lege privind sistemul de pensii rezulta o crestere a veniturilor bugetului public consolidate cu 338 milioane lei in 2011. Dar nu aflam impactul asupra deficitului bugetului asigurarilor sociale. De asemenea nu aflam unde se situeaza temporar maximul curbei de efect, de unde deficitul incepe sa scada, si care va fi valoarea contributiei angajatului si angajatorului la acel moment. In acest context ar trebui sa credem pe cuvant ca vor creste veniturile bugetului consolidate, fara a sti daca si cele ale bugetului de pensii vor fi in crestere…

Filed under: Analize juridice, Politica | Tagged: , , , , , | 2 Comments »

Settlement of collective labour conflicts in Romania

Posted on April 17, 2010 by denisapatrascu

  1. Legal framework

In the end of the XIX-th century and the beginning of the XX –th century, Romania was faced to a complex process of changing.

Before the first world war, within the borders of the ancient kingdom, our country hadn’t developed to much the industry, which would have allowed the development of working class and the corresponding trade union organization.

In this condition, we could hardly talk about an “industrial legislation” as a term acknowledged by the juridical literature of that time, to provide regulation on industrial relations and guarantee the minimum wage, the freedom of association, the specific protection measures for work of women and children, although art.27 of the 1866’s Constitution guaranteed the association right and freedom of meeting.

The Unification of the country on December 1, 1918 had as a result the setting up and subsequently, for a certain period of time, the strengthening of the national unitary Romanian State and also a major influence on the economic and social potential of the country.

Romania was not any more an exclusively agricultural country; it also had industrial branches with a strong development trend and able to complete with the neighbors country’s industries having a multitude and a better organized working class.

In this context, the Parliament tried to draw out the legal framework required by the social and economic life, according to the international regulations which Romania was or was to be a party to.

The Law on the settlement of collective labour disputes, promulgated by the Decree no. 3703/September 4, 1920 and published in the Official Gazette no.122/September 5, 1920 was the first piece of legislation to meet these requirements, and it’s been subject to a lot of modification since then.

According to art.4 of this law, the collective cessation of the work on grounds related to work conditions, regardless the initiative, cannot take place before the fulfillment of a conciliation procedure, in which the workers’ representatives, the employers’ representatives and those of the Ministry of Labour should participate.

Under the provisions of art.14 and art.25 the 1920 law assimilated the collective labour contracts with the agreements reached through a conciliation and arbitration procedure in which the workers and the employers took part; thus, this first law of the Ministry of Labour regulated the collective agreements regime for 10 years.

The law of trade unions, promulgated by the Decree Regal no. 2207/April 27, 1921 and published in the Official Gazette no.41/May 26, 1921 was the second piece of legislation, meant to create the necessary framework in order to acquire the legal personality of the trade unions associations, which existed before but could not legally operate since they were not recognized.

According to art.1 in this law, which is similar to art.3 of the French law on trade unions, the professional trade unions have as a purpose the study, the defenses and the development of workers’ professional interests.

Finally, the Law on labour disputes, promulgated by the Decree no. 4558/December 31, 1929 together which the Regulation for its implementation, was published in the Official Gazette n. 15/January 20, 1930.

During the period of centrally planned economy (the socialist perioad) these laws have been abrogated, since the industrial relation could be only a social industrial relation regulated by the law (the Labour Code – Law no.10/1972), the piece of legislation being the main source of law stipulating the rights and the obligations of the employees as a consequence of performing a certain work.

After December 1989 and continued after the changes occurred in autumn 2000, the legislation needed to change at the level of new realities, and gave the employees the opportunity to uphold their claims formulated through specific means, out of which the starting of collective labour dispute, the work cessation and the strike have been often used.

A series of normative acts have been drawn up since 1989, namely the:

–   Law no.13/1991, abrogated by the Law no.130/1996 on the collective labour agreements, and this was modified by the Law no.143/1997;

–   Law no.14/1992 on salary;

–   Law no.15/1992 on the settlement of collective disputes abrogated by Law no.168/1999;

–   Law no.54/1991 on trade unions, abrogated by the Law no.54/2003;

–   Law no 31/1991 for diminishing the duration of working time under 8 hours/day for the employees who wok particular, harmful, difficult or dangerous condition;

–   Law no.6/1992 on paid holidays and other holidays of employees;

– Law no.130/1996 republished with many modifications in 1999, of collective bargaining;

– Law no.168/1999 of collective conflicts;

–  Law no.365/2001, the employer’s law; and many other Governmental Decisions which transferred an important part of industrial relations regulation from the legal regulation field to collective bargaining (in present is in Parliament from 2006 a project for modifications, still in parliamentary debate).

– Law no.53/2003-Labour Code, who suffered many modifications until present.

The Law of settlement of collective labour disputes (no.15/1991) came into force on February 11, 1991 when a massive strike of railway workers from Iasi and Timisoara took place, paralyzing the local transportation and causing incalculable damages to the national economy.

In this context, some trade unions were, from the beginning, hostile to the respective law, although its draft was discussed and debated between the Government and the trade unions for a long time.

Presenting briefly the Law on settlement of collective labour disputes, that drafts has been processed out after consultations with the experts of the International Labour Office and, as we have already mentioned, with trade unions.

Between 1991 and 1997, different issues concerning the collective industrial relations were subjects to dialogue between trade unions and employers, even if it wasn’t used very often. We should stress that the claims of the employees presented by the trade unions have not been legitimated and accepted by the employers’ organization all the times.

During this period of time, the absence of social dialogue had also certain undesirable results; this is the situation of some labour disputes which have been turned, in several cases, into strike.

A analyze of collective labour disputes occurred until 1991 to this moment should start from the following three remarks:

  • the intensification of the tripartite dialogue, which had as a result the drawing up of the Law on institutionalization of this dialogue, being proposed the setting up of Social and Economic Council as a body with important task in mediating the social conflicts and improving the current legal framework in this field (Law no.109/July 2, 1997 on the organization and operation of Social and Economic Council). Another consultative corps is the Social Dialogue Commissions; organize at beginning just in some ministry, after in all ministry and prefectures.
  • The maturation of trade union movement, generated by certain specific economic difficulties during the transition period and the amplification of certain ways of protest which have not been coordinated and led by trade unions, having as result several so-called “spontaneous strikes” or “spontaneous revolts” which infringed the legislation in force.
  • The particular political –economical context of this period.

Analyzing the statistical data, one can see that the economic difficulties to the transition period and their social effects couldn’t be influenced correspondingly neither by the social protection measures adopted now by the existing means for disputes settlement, provided by labour legislation. In other way during the electoral’s year trade unions action appear that are more intense.

In the above diagram I presented the number of collective labour disputes, declared and registered by Ministry of Labour and National Institute of Statistics.

I think is important to specific that, in reality, there were many other actions by the trade unions or by the employees, but they failed to comply with the conditions stipulated by the Law no.15/1992 and after wards by the Law no.168/1999 (they had other object that the one stipulated by the Law or they didn’t follow the procedure required) being not covered by the statistical data presented above. So in this case statistical imagine are just a first contact with reality but not the all imagine of this.

At the same time, I specify that the number of registered disputes in 1991 refers to those which took place after the adaptation of the Law nr.15/1991 (February, 11) considered at been the first period, until 1999 and the Law no.168/1999 when begin a new period, it has been organized an information and index system in the labour disputes field which has been improved in time.

From a brief analyze of social and economic reality, one can see that the number and the magnitude of the collective labour disputes have decreased since the enforcement of Law: from 216 disputes in 1991 to 195 in 1992; after that the number increased again reaching at 384 disputes in 1994 decreased gradually to 319 in 1995, 285 in 1996 and 260 in 1997; after that the number increased again at 352 in 1998 reaching a maximum of 653 in 1999, the top number for all the period, when it begins to constant decreased from 1999 to 2009.

In order to complete the analyze I included an additional indicator to the number of disputes, namely the “number of employees participating in the collective labour disputes”.

The evaluation of the indicator is quite similar to the evaluation of the first one (number of disputes), reaching a maximum in 1999-2000.

II CONCILIATION PROCEDURES

As the above data show have been registered 4.042 collective labour disputes between 1992 and 2009, in which were involved more than 7,5 million employees (the registered until 2009 is 7.508.110 employees).

The analysis of the above data underlines, in principle, the efficiency of the current collective labour disputes settlement system which, by its own definition, acknowledges not only the right to strike but also regulates some preliminary procedures meant to analyze the claims and to have as final result the complete or partial settlement of an important number of collective labour disputes before they become acute and the strike start.

It should be also stressed that the number of disputes witch have not been settled is high enough, keeping the disputes in a latent situation, without taking into account the disputes witch have been only partially settles and which can also generate sometimes different types of strike.

Also, in order to improve the mechanism of labour disputes settlement, there was the version of Law  no.15/1991 abrogated by the Law 168/1999 in witch was introduced of certain mediation mechanism as well as the reconsideration of arbitration procedure. Introductions of these procedures (mediation and arbitration) within the mechanisms of labour settlement improve and make more effective the whole system.

Concerning the procedure of labour disputes settlement, the law provides two different levels of conciliation:

CONCILIATION provided by Art.14-16 of the Law no.168/1999

In all the cases when there are conditions for starting a labour dispute within an enterprise, the trade union body or, if there is no trade union body, the elected representatives of the employees shall notify the management of the enterprise about this situation.

The notification shall be made in writing, presenting the claims of the employees including their reasons as well as settlement proposals and the management of the enterprise is obliged to receive and to register it.

The discussions between the trade unions and the employers shall be registered in a minute.

The employer is compelled to answer in writing to the trade union body or to the representatives or the employees within 48 hours since the receipt of the notification, presenting his point of view for each one of the formulated claims.

If the employer has not answered to all the formulated claims or, although he replied, no consensus has been reached, the collective labour disputes shall be considered as started and the procedure goes on to the level of conciliation.

Conciliation organized by the Ministry of Labour at the conflict of interests

If a conflict of interests starts, after fulfilling conciliation procedure, the trade union or the representatives or the employees shall notify the ministry through its local body, the territorial directorates of  labour, now part of the social benefits territorial agency, in order to continue the conciliation.

The notification, in two copies, is also submitted in writing and includes the date and the signatures; it shall also include at least the following information:

–         the enterprise in which the conflict of interests occurred (indicating also the seat, the name of director and his phone number);

–         the object of the conflict of interests (the claims)

–         the proof that the requirements of the direct conciliation have been fulfilled;

–         the indication of the persons delegated to represent the parties to conciliation.

Within 24 hours since the registration of the notification, the Ministry of  Labour gives a registration number to dispute and designates its delegate who shall participate in the conciliation, of the labour dispute; the delegate must take the following measures:

a)                      to communicate the notification to the manager of enterprise within 48 hours from his/her designation;

b)        to settle the conciliation day and to convoke the parties within seven days since the registration of notification.

The trade unions or the employees, as the case maybe, as well as the employers shall elect their delegations consisting of two to five persons providing then with a written authorization in order to participate in the conciliation.

The conciliation procedure shall be completed on day settled for conciliation, excepting the cases when the parties have mutually agreed on its continuation.

The role of Ministry of  Labour’s delegate is limited enough by the law. He verifies the powers of the parties and persuades them to act for reaching an agreement.

I deem that the opportunities to influence the parties and to settle the dispute are also limited due to limited competencies of  Ministry of  Labour’s delegate stipulated by law.

I mention that there is a number of 2-3 employees specialized in settlement of collective labour disputes in each county; these employees came mainly fro the labour legislation and remuneration offices. Unlike the employees’ delegates, who were trained in the county and abroad with the updated techniques and methods of conciliation, the employers’ delegates and especially the delegates of the Ministry of  Labour attend, only in several cases, such training courses. Many of those who attended such courses aboard left the legislation offices or requested their transfer.

The single utilized training opportunity was a regional share of experience, I which the problem of collective labour disputes settlement was only indirectly debated, such kind of meeting were rarely organized.

A strike could be declared only if all the possibilities for settlement the collective labour disputes through the above mentioned procedures have been used and if the starting date has been notified to the management board by the organizers with 48 hours before.

ARBITRATION

Arbitration as a method for collective labour disputes settlement, has been rarely used since the present of the Law no.168/1999.

The most arbitration procedures took place in 1991 by implementing the previsions of art.10 of Law no.14/1991, which stipulated that “if, on the occasion of wage negotiations for 1991, occur divergence which cannot be settled within thirty calendar days, the system of arbitration regulated by the Law no.15/1991 shall apply”.

In reality, after the end of 1991, year when 10 arbitration procedures took place, in the following years their number was insignificant, and uses the arbitration only if these are a strike. By the end of the year 2009 took place 2.

The Law 168/1999 considered arbitration like a way to stopped a conflict, but give the parties the alternative to used or not used this facultative method.

In last time this procedure became more known, for example in 2009 was 1 arbitration, which finished the interest conflicts.

If the strike exceeded 20 days and the involved parties have not reached an agreement and if the continuation of the  continuation of the strike could affect the national interests or certain  humanitarian interests, the Ministry of  Labour can request the settlement of strike by an a arbitration commission composed by three arbitrators. Every year, the Ministry of  Labour issued an order in which have been nominated the arbitrators out of the specialists in the economic, juridical, technical field as well as from other profession, after consultation with the trade unions and the employer’s organizations.

MEDIATION

In the situation in which the conflict of interest was not been settled by conciliation procedure, organized Ministry of  Labour, the trade unions and employers in agreement can to initiate the mediation procedure.

The Law no.168/199 in art.28 specifies that the mediation procedure is established in National collective Labour agreement.

If both parties accept to use the mediation procedure in 48 hours they meet to choose the mediator from the list of mediators appointed by Ministry of  Labour through its local body, the DDSSF. In this way, bout mediation labour conflicts, if the parts are agree to start mediation, in 48 hours, every part will propose a mediator list from the  mediators named by the ministry of labour, at the level at aria where it have address.

If the parts don’t set of a commune mediator at the first meeting, the procedure is stopped. In the case the part set of a commune mediator they follow the next steps:

They established the mediator by convenient.

In maximum 8 days the mediator is obligated to call both parts. The employers and trade unions will have an equal number of participants.

. The parts are obligated to put all the dates are necessary in 48 hours. If the mediator is not clear about that, he can solicit any utile information, in max. 72 hours from receipt the case.

The mediation can’t last more then 30 days from receipt the case. In other case the mediation are finishes and pass at the next level.

The mediators came mainly from the labour legislation and remuneration offices, from trade unions, and employers’ local organization, which were not trained with updates techniques and methods of mediation.

The Strike

Totally of strike from 1992 to 2009 was 345 strike, with 6.691.745 strikers, 4.089.297 man/day not working , and the media of days not worked by striker is 2,04. As years average means 20,2 strikes/year, and 393.632 stikers under the many EU states.

grafice

Filed under: Analize juridice, Politica | Tagged: , , , , , | Leave a comment »

Regimuri politice. Unicameralism vs. Bicameralism. Studiu de drept comparat

Posted on April 9, 2010 by denisapatrascu

Un subiect foarte dezbatut din timpul campaniei prezidentiale si până in prezent este reprezentat de modificarea Consitutiei României în privința renunțării la bicameralismul parlamentar si modificarea tipului de organizare guvernamentală.

O scurtă recapitulare a regimului parlamentar din România:

Intr-o definiție scolastică regimul politic reprezintă modul în care este exercitată puterea aşa cum rezultă din practica instituţională dominantă – aceasta determinând tipul de regim politic al acelui stat.

Pornind de la această definiție sunt 5 forme de regimuri politice:

  • regimul prezidenţial (S.U.A.)
  • regimul parlmentar (Marea Britanie)
  • regimul semiprezidenţial- mixt (Franţa, Austria, Portugalia)
  • regimul de adunare populara;
  • regimul marxist.

1. Regimul  prezidențial

Studiu de caz: Statele Unite ale Americii

a)     Caracteristici:

  • atât parlamentul cât şi preşdintele sunt aleşi de către popor, de aici rezultă faptul că preşedintele nu poate să dizolve parlamentul iar parlamentul nu poate demite preşedintele (cu o singură excepţie care se referă la punerea sub acuzare a preşedintelui).
  • executivul este monocefal fiind reprezentat doar de preşedinte, din acest motiv nu există un guvern propriu-zis;
  • miniştrii  sunt numiţi şi revocaţi în mod arbitral de preşedinte. Ei răspund doar în faţa preşedintelui.

b)    Principalele instituții sunt:

  • Preşedintele;
  • Parlament = Congresul,  care este format din Camera Reprezentanţilor şi Senat.
  • Miniştri =  Secretari de stat;
  • Curtea Supremă de Justiţie.
    • Președintele SUA este ales pe o durată de 4 ani iar alegerea lui se face în două etape:
    • Prima etapă: cetaţenii desemnează un numar de electori;
    • A doua etapă: electorii vor desemna o persoană propusă de partidele politice pentru a candida la funcţia de preşedinte.
      • Atributiile preşedintelui într-un regim prezidenţial sunt foarte mari:
    • Atribuţii legislative – nu are drept de iniţiativă legislativă, nu poate iniţia proiecte de legi dar poate influienţa prin „mesaje” Parlamentul (un exemplul recent este Pachetul de Legi ale Sănătății recent adoptat). Promulgă legile adoptate de Congres, își poate folosi dreptul de veto, iar în urma acestuia legea sa fie retrimisă pentru a fi rediscutată de Parlament;
    • Atribuții de politică externă și protocol: preşedintele încheie tratate internaţionale ce trebuie ratificate ulterior de Senat. Primește şi acreditează reprezentanţii diplomatici, conferă decoraţii, conferă drepturi de onoare;
    • Atribuții în domeniul apărării: este comandantul suprem al forţelor armate;
    • Atribuţii executive: numeşte si revocă secretarii de stat (sunt l3 secretari de stat, pentru fiecare domeniu). Preşedintele numeşte pe înalţii secretari federali și judecătorii de la Curtea Supremă de Justiţie cu confirmarea Senatului; Preşedintele exercită controlul asupra administraţiei publice. Fixează principalele orientări politice externe şi interne.
    • Parlamentul SUA – Congres – este bicameral fiind format din: Camera Reprezentanţilor şi Senat.
  • Camera reprezentanţilor este formată din deputaţi aleși pe o durată de 2 ani, sunt reprezentanţii ai întregii naţiuni.
  • Senatul este format din câte 2 reprezentanţi din fiecare stat membru şi sunt aleşi pe o durată de 6 ani. Senatul se înoieşte o dată la 2 ani. Reprezintă interesele statelor federale.

Funcţiile Congresului SUA:

–       exercită funcţie legislativă care se concretizează prin: iniţiativă legislativă şi adoptarea legilor;

–       funcţie executivă – adoptă proiectul bugetului de stat şi al asigurărilor sociale de stat care sunt întocmite de către executiv, precum și bugetul necesar pentru desfaşurarea activităţii preşedintelui;

–       Senatul ratifică tratatele internaţionale încheiate de preşedinte şi confirmă numirea judecătorilor de la C.S.J. – numiri făcute de preşedinte.

–       Secretarii de stat (l3) sunt numiţi şi revocaţi în mod arbitral de preşedinte și răspund numai individual în faţa şefului de stat. O data cu alegerea preşedintelui se alege şi vicepreşedintele.

–       Curtea Supremă de Justitie este formată din 9 judecători numiţi pe viaţă de preşedinte şi confirmaţi de Senat. Competenţele C.S.J.:

  • este o instanţă de apel şi recurs împotriva hotărârilot pronunţate de instanţele inferioare, este o instanţă federală.
  • Realizează controlul de constituţionalitate al legilor (care a fost realizat pentru prima dată în SUA in anul 1803  datorită litigiului Marbury versus Madison).
  • Hotarârile pronunţate de CSJ au valoare de lege, de unde rezultă că instanţa supremă este creator de drept.
  • Mijloace de control realizat de Preşedinte asupra Parlamentului:  mijloace juridice: dreptul preşedintelui de a trimite „mesaje” Parlamentului prin care îl influienţează; dreptul de veto pe care îl ridică preşedintele când refuză să promulge o lege;  Mijloace politice: folosirea lobby-ului, in special prin intermediul presiunii mass-media, prin care este influenţată legislaţia.
  • Modalitaţi de control al Parlamentului asupra Preşedintelui:  Mijloace juridice: Senatul trebuie sa ratifice tratatele încheiate de şeful de stat; Senatul confirmă toate numirile făcute de preşedinte; Congresul ratifică bugetul. Mijloce politice: mass-media, mijloc de presiune ce pot fi folosit și de Parlament.
  • Modalitaţi de control a C.S.J.realizează controlul constituţionalităţii legilor adoptate de parlament, de asemenea de către printr-o hotarâre judecătorească dată de către Instanţa Supremă se poate anula o lege adoptată de parlament. In SUA, astăzi toate instanţele de judecată pot realiza controlul de constituţionalitate al legilor.

2. Regimul parlamentar

Trasături:

  • răspunderea politică şi solidară a Guvernului în faţa Parlamentului;
  • există un executiv bicefal, reprezentat de guvern şi de şeful de stat;
  • Şeful de stat are atribuţii reduse, competenţe tradiţionale oricărui şef de stat: încheie tratate internaţionale, conferă decoraţii, titluri, primeşte şi acrediteată reprezentanţii diplomatici, promulgă legile adoptate de parlament.
  • Şeful de stat poate fi atât monarhul cât şi preşedintele, în funcţie de forma de guvernamânt
  • Preşedintele are atribuţii limitate fiind numit pe o anumită perioadă de către palament.(Ex-Germania,Italia,Israel).
  • Monarhii cu regim parlamentar- Marea Britanie, Spania,Danemarca,Suedia).
  • Întrun asemenea regim există Curţi/Tribunale Constituţionale care pe lângă alte atribuţii, efectuează  controlul de constituţionalitate a legi, în timp ce instanţele judecătorești exercită doar competenţe judiciare.

Studiu de caz: Marea Britanie

Răspunderea politică şi solidară a guvernului în faţa Parlamentului, a apărut pentru prima dată în urma unui proces îndelungat în M.B. La început minştrii nu se distingeau de Consiliul Privat al Regelui, nefiind un organ autonom. Miniştrii răspundeau individual şi penal. În anul 1714 când la conducerea regatului vine George I de Hanovra, care nu cunoştea limba engşeză şi refuză să participe la lucrarile regatului, cabinetul capătă o existenţă autonomă.  Astfel, odată cu demisia primului-ministru North (l782) vor demisiona toţi miniştrii, fiind momentul în care își asumă o răspundere individuală şi penală în faţa parlementului.

  • Primul Parlament a fost constituit în Marea Britanie în anul 1295 şi era unicameral iar din anul 1330 devine bicameral, și este format din:
  • Camera Comunelor – numai aceasta se constituia prin alegerea deputaţilor în mod direct de cetaţeni printr-un vot univeral direct, egal, secret şi liber exprimat. Deputaţii sunt aleşi pe o durată de 5 ani şi vârsta minimă de 21 ani.
    • Competenţele Camerei Comunelor:
    • exercită competenţă legislativă: are drept de iniţiativă legilativă, adoptă proiecte sau propuneri de legi, aprobă proiectul bugetului de stat şi al asigurărilor sociale de stat precum şi proiecte iniţiate de către guvern.
    • ratifică tratate internaţionale încheiate de Regină şi are importantă funcţie de control care se poate exercita prin întrebări şi interpelări adresate către parlamentari, miniştrilor;
    • dreptul la depune și adopta o moţiune de cenzură care pune în discuţie răspunderea politică şi solidară a guvernului în faţa parlamentului.
    • Are dreptul de a angajarea răspunderii guvernului în faţa parlamentului, cu privire la un proiect de lege, la o declaraţie de politică generală sau un program de guvernare.
    • Camera Lorzilor este constituită din 1.200 lorzi, împărţiţi în mai multe categorii: lorzi numiţi pe viaţă de către regină –„pairi”; lorzi ereditari; lorzi judiciari (înalţi magistraţi); lorzi ecleziastici (înalţi prelaţi ai bisericii); Camera Lorzilor este o instituţie simbol care are o competenţă extrem de redusă. Este o cameră de refleţie cu privire la proiectele sau propunerile de legi adoptate de Camera Comunelor. Principalele competenţe sunt în domeniul  legilativ, dar sunt reduse astfel: poate să iniţieze propuneri de legi, poate să ridice un drept de veto cu privire la o lege adoptată de Camera Comunelor, veto care va suspenda legea respectivă timp de un an.
    • Monarhia – Regele/Regina este o altă instituţie simbol, tradiţională a Marea Britanie. Regele în trecut, dispunea de prerogative foarte largi, în toate domeniile, în domeniul legilativ, regele putea să refuze promulgarea legii adoptate de Parlament (ceea ce nu s-a mai întâmplat de 500 de ani). Are competențe în:
    • domeniul legilativ, regele convoară parlamentul în sesiune, prin aşa numitul „Discurs al Tronului” la care Parlamentul raspunde cu un „mesaj”.
    • regele poate dizolva parlamentul, promulgă şi sancţionează legile;
    • încheie tratate internaţionale, conferă decoraţii, titluri de onoare, grade, primeşte şi acreditează diplomaţi;
    • exercită atribuţii executive alături de guvern, dar nu răspunde alături de acesta în față Parlamentului (“regele nu face nimic rău”).

Guvernul – are o structură complicată fiind alcătuit din trei formaţiuni:

  • Consiliul cel mai onorabil privat al Majestății Sale, format din oameni politici cu deosebită experiență, notorietate și cu o moralitate recunoscută, care o ajută pe suverană să-și îndeplinească îndatoririle. În prezent cu atribuții reduse, consultative;
  • Ministery;
  • Cabinetul.

Ministry – este format din 100 persoane, are 4 categorii de persoane care o compun:

  • miniştri cu portofoliu;
  • miniştri fără portofoliu;
  • secretari de stat pe lângă miniştri cu protofoliu;
  • secretari de stat pe lângă miniştri fără portofoliu.

Cabinetul – o formaţiune restrînsă cu cele mai mari atribuţii executive, condusă de primul-ministru care este întotdeauna liderul partidului majoritar din Camara Comunelor. ( În statele cu regim politic parlamentar dar fără monarhie, şeful de stat alege primul-ministru, de regulă liderul partidului majoritar).

Atribuţiile primului-ministru:

  • stabileşte orientările principale în cadrul politicii interne şi externe ale ţării.
  • este şeful armatei şi şeful diplomaţiei;
  • poate dizolva Camera Comunelor cu consimțământul Regelui/Reginei.

Atribuţiile cabinetului:

  • exercită conducerea generală a administraţiei publice;
  • întomeşte proiectul bugetului de stat şi al bugetului asigurărilor sociale de stat;
  • răspunde politic şi solidar în faţa Parlamentului.

Curtea Supremă de Justiţie este instanţa supremă în cadrul ierarhiei instanţelor judecătoreşti ca şi în celelalte state unde există sistemul de drept anglo-saxon. Hotarârile instanţei supreme au valoare de lege, fiind astfel creatoare de legi, fără a există un control al constituţionalitaţii legilor deoarece în acest stat nu există o constiuţie scrisă ci o constituţie semicutumiară formate din uzanţe, şi o serie de acte normative cu valoare constituţional: Magna Carta Liberatum (1215), Petiţia drepturilor (1628), Habeas Corpus (1679), Bill of Rights (1689), Actul de succesiune la tron (1702), Actele parlamentului (1911-1949) prin care se micşorează foarte mult competenţele Camerii Lorzilor.

3. Regimul semi-prezidențial sau mixt:

Trăsături:

  • angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului;
  • alegerea de către popor a Parlamentului şi a şefului de stat;
  • şeful de stat are atribuţii relativ largi dar întotdeauna mai reduse ca cele a unui preşedinte în regim prezidenţial;
  • are atribuţii foarte largi in domeniul politicii externe şi în domeniul apărării.

Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, însă are dreptul de a refuza promulgarea legilor în acest sens având două modalitaţi de acţiune: retrimiterea legii spre rediscutare la Parlament sau sesizarea Curţii/Tribunalului Constituţional în vederea realizării controlului de constituţionalitate al legilor. Președintele poate numi pe primul-ministru şi îl poate revoca şi la propunerea acestuia, îi poate numi pe ceilalţi membrii ai guvernului.

Guvernul exercită în principal atribuţii executive alături de şeful de stat. Primul-ministru este desemnat de către şeful de stat şi el trebuie să aibă susţinerea majorităţii din Parlament.

Parlamentul poate fi bicameral sau unicameral. Este unicameral in Filanda (având numele de Camera Reprezentanţilor  și este ales la 4 ani) şi în Portugalia (Adunarea Republicii Portugeze ales la 4 ani). Este bicameral în: Franţa (constituit din Adunarea Naţională (ales la 5 ani vot direct) şi Senat (ales la 6 ani, cu reinoirea unei jumătați din 3 în 3 ani prin vot indirect de 150.000 de  electori, numărul senatorilor a crescut in 2010 la 346 de la 321);  Austria (Consiliul Naţional şi Consiliul Federal); Iranda (Camera Reprezentanţilor si Senat).

Cele mai importante competenţe:

  • exercită funcţie legislativă;
  • importantă funcţie de control asupra guvernului prin întrebări, interpelări, adoptarea unie moţiuni de cenzură sau prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului;
  • poate pune sub acuzare pe şeful de stat.

Există Curţi/Tribunale Conștituționale ce realizează și controlul de constituţionalitate a legii și anume: Curte Constituţionale în Austria, Consiliul Constituţional în Franţa, Tribunal Constituţional în Portugalia.

4. Regimul de adunare parlamentara

Studiu de caz: Elveția.

Trăsături generale:

  • inegalitatea dintre autorităţile care exercită puterea în cadrul statului în acest sens adunarea parlamentara exercită cele mai largi competenţe în comparaţie cu celelalte autorităţi;
  • Executivul este format din miniştrii numiţi şi revocați de către adunare;
  • Atribuţiile legislativului pot merge până la anularea deciziilor executivului;
  • Adunarea numeşte pe membrii instanţei judecătoreşti supreme;

Potrivit constituţiei actuale a Elveţiei din 1874 revizuită în 2001 prevede că Adunarea Federală (parlamentul) este organul suprem al confederaţiei. Elveţia este statul care se regăsește în acest regim.

Adunarea este un parlament bicameral constituit din Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor.

Consiliul Naţional este aleasă în mod direct pe 4 ani de cetăţeni şi reprezintă interesele acestora. Consiliul Statelor reprezintă interesele structurilor federate – cantoane şi semicantoane – existând câte 2 reprezentanţi din canton şi un reprezentant din semicanton. Există 46 membrii fiind desemnaţi o dată la 4 ani.

Atribuţii sau competenţe:

  • legilative, adoptă legi, aprobă bugetului de stat, adoptă constituţiile cantonale şi a convenţiilor cantonale şi a convenţiilor dintre cantone;
  • executive (ratificarea tratatelor încheiate de către preşedintele federaţiei, luarea măsurilor pe plan extern pentru menţinerea egalităţii şi libertăţii statului);
  • atribuţii de control ale Parlamentului asupra Guvernului prin faptul că membrii acestuia sunt numiţi şi revocaţi discreţional de către Parlament.
  • există şi un contorol al Parlamentului asupra Justiţiei, numind membrii TribunaluluiFederal şi ai Curţii Administrative Federale.

Guvernul denumit Consiliul Federal este format din membrii aleşi pe o durată generală de 4 ani. La conducerea acestuia este ales unul din membrii acestuia pe o durată de un an şi se formează respecând limbile oficiale şi religiile existente precum şi coloratura partidelor politice din Parlament.

Tribunalul Federal este o instituţie de apel şi recurs împotriva hotarârilor date de instanţele inferioare, judecă litigiile care apar între cantoane, soluţioneaza litigiile privind constituționalitatea legior cantonale.

Curtea Administrativă federală soluţionează contestaţiile administrative în domeniul federal.

5. Regimul marxist

Are la bază:

  • substructura societăţii;
  • economia centralizată.

Se caracterizează prin existenţa a 4 categorii de puteri:

-Organe ale puterii de stat, exercită funcţii administrative,  de Consiliile Locale la nivel regional exercită activităţi legislative.

– Organe administrative, realizează activitate executivă (consiliul de miniștri)

-Organe ale puterii judecătoreşti (instanţele judecătoreşti)

– Organe de înfăptuire a legalităţii reprezentată de Procuratură.

Acest regim politic avea la baza mai multe principii:

  • rolul conducător al Partidului Comunist;
  • suveranitatea poporului;
  • exercitarea puterii de popor şi pentru acesta;
  • existenţa unui partid unic;
  • inexistență libertății de expresie și a inițiativei private;
  • existenţa unui organ de vârf căruia i se subordonau toate celelalte organe de stat numit în Republica Socialistă România – Marea Adunare Națională, în URSS – Sovietul Suprem;
  • existenţa unor organe care aveau un dublu rol de stat şi de partid;
  • favorizarea claselor sociale defavorizate, printr-o discriminare accentuată a intelectualilor.

Filed under: Analize juridice, Politica, Societate | Tagged: , , , , , , , , , , , | 1 Comment »

Norma de munca in Uniunea Europeana. Cazul Ramona Ciciu

Posted on March 18, 2010 by denisapatrascu

Citeam astazi in presa de faptul ca trei europarlamentari români au interpelat Comisia Europeană cu privire la eventualele măsuri care ar trebui luate pentru a limita abuzurile comise de angajatori la adresa angajaţilor, plecând de la cazul Ramonei Cîciu, care “la 34 de ani a făcut stop cardiac din cauza surmenajului provocat de munca în exces şi de stresul de la birou, iar după câteva zile de comă profundă a încetat din viaţă”. Cu siguranta este o situatie trista moartea unei persoane, cu atat mai mult a uneia tinere.

Cei trei europarlamentari au adresat în scris o interpelare Comisiei Europene prin care executivul comunitar este chestionat cu privire la măsurile care ar putea limita abuzurile angajatorilor şi să impună respectarea drepturilor angajaţilor.

Nu voi comenta din punct de vedere medical, faptul ca nu s-a putut face legatura intre stresul locului de munca si deces, pentru ca nu am aceasta calitate. In schimb pot face cateva lamuriri legate de norma de munca, asa cum exista ea la nivel comunitar.

Intr-o definitie scolastica norma de muncă, ( si de altfe cum este definită în cuprinsul Codului muncii), exprimă cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea operaţiunilor sau lucrărilor de către o persoană cu calificare corespunzătoare, care lucrează cu intensitate normală, în condiţiile unor procese tehnologice şi de muncă determinate si se exprimă, în funcţie de caracteristicile procesului de producţie sau de alte activităţi ce se normează, sub formă de norme de timp, norme de producţie, norme de personal, sferă de atribuţii sau sub alte forme corespunzătoare specificului fiecărei activităţi.

În prezent nu există o definiţie standard a acestei noţiuni şi nici măcar o terminologie unică la nivel european. Din analiza efectuată privind condiţiile de muncă, aşa cum sunt prezentate pe site-urile oficiale ale Comisiei Europene, termenul cel mai des referit este cel de unitate de muncă, în directă legătură cu sistemele de plată bazate pe rezultatele muncii.

Comisia Europeană a fost solicitată sa-şi exprime poziţia cu privire la utilizarea unităţii de muncă, la începutul anului 2000, prin întrebarea scrisă nr. 92000/E0169 adresată de către un cetăţean al Germaniei, ca urmare a reintroducerii de către firma germană Volkswagen a unităţii de muncă în industria producătoare de maşini. Conform acestuia, Planul 5000 x 5000 introdus de către Volkswagen conţinea o condiţie fără precedent, deoarece timpul de lucru devenea un element variabil, salariaţii fiind direct responsabili de durata acestuia şi introducea un nou aranjament de muncă care presupune un salariu fix pentru o durată variabilă a timpului de lucru.

Comisia Europeană, prin răspunsul formulat la această întrebare, consideră că « utilizarea unităţii de muncă are mai mari şanse de reuşită atunci cand este reglementată prin acorduri între partenerii sociali. Totodată introducerea unor noi forme de organizare a muncii trebuie să aibă în vedere asigurarea echilibrului între flexibilitatea şi securitatea muncii. Acestea pot conduce la creşterea gradului de ocupare, dar ele depind foarte mult de circumstanţe particulare.»

Astfel, în toatele statele membre ale Uniunii Europene, există „sisteme de plată variabilă” care au ca rezultat condiţionarea plăţii cuvenite salariaţilor de performanţa individuală sau colectivă a acestuia/acestora. Intr-o traducere mai larga, norma de lucru determina valoarea salariului.

Această performanţă poate fi măsurată atât din perspectivă cantitativă, cât şi calitativă. În măsura în care este aplicat criteriul cantitativ, o parte sau tot salariul cuvenit este legat de producţie, sau de rezultatele financiare ale angajatorului.

Criteriul calitativ este folosit atunci când plata salariului sau a unei părţi a acestuia este legată de performanţa salariatului, calitatea produselor, şi/sau dobândirea de către acesta a unor competenţe sau abilităţi profesionale suplimentare.

Criteriul cantitativ a fost considerat criteriul dominant; acesta continuă să fie un important instrument dar, în mod sigur, începe să nu mai fie singurul, întrucât angajatorii consideră calitatea produselor drept un criteriu din ce în ce mai important.

În toatele statele aceste criterii sunt folosite împreună, ceea ce diferă fiind ponderea fiecăruia în analiza performanţei salariatului. Mutarea accentului de pe formele tradiţionale de „plată variabilă” precum plata în funcţie de numărul de produse finite rezultate în urma muncii prestate („piecework”) pe alte sisteme implică o schimbare în ceea ce priveşte criteriul folosit în măsurarea performanţei, de la cel cantitativ la cel calitativ sau la cel legat de economisirea timpului de lucru alocat.

„Sistemele de plată variabilă” pot fi următoarele: – plata în funcţie de rezultate; în acest caz există o relaţie directă între salariul persoanei şi rezultatul muncii sale. Utilizarea acestei forme este în descreştere în tări precum Austria, Spania şi Suedia – plata în funcţie de performanţă; în acest caz salariaţii sunt încurajaţi să lucreze la anumite standarde de calitate, fără să existe o relaţie directă cu producţia „ performance – related schemes” (Spania, Portugalia Italia, Olanda, Marea Britanie şi Germania) – plata de bonusuri la salariul persoanei care dobândeşte calificări profesionale sau se specializează pe parcursul executării contractului individual de muncă „employability related schemes” (Olanda şi Marea Britanie) – participarea salariaţilor la profitul companiei/angajatorului. În România sunt folosite, în mod tradiţional prima si doua formă de plata. Modul în care salariul persoanei este afectat de această analiză diferă, astfel: – variaţia acestuia poate fi limitată sau nelimitată (de obicei, aceasta este limitată) – salariul poate varia atât în sensul creşterii acestuia „upword variation”, dar şi în sensul scăderii lui „downword variation”, cu stabilirea unui plafon. Este foarte important de precizat că plata variabilă este asociată în mod curent cu creşterea salariului, scăderea acestuia fiind acceptată numai în cazuri excepţionale. De regulă, sindicatele agreează numai „variaţii pozitive”, scăderea salariului fiind în mod explicit interzisă cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă. Aceasta este situaţi în Spania – ramură chimie – , Marea Britanie, Austria.

Sistemul de stabilire a schemelor de plată variabilă (care pot fi legate de o normă de muncă, astfel cum este definită de legislaţia română) poate varia de la lipsa implicării salariaţilor sau a reprezentanţilor acestora la procesul de luare a deciziei, la existenţa unor proceduri specifice de negociere colectivă, motiv pentru care în procesul de stabilire a normelor de muncă, pot fi implicate: conducerea unităţii; salariaţii/ sindicatele; comitetul/consiliu de muncă („works council”).

Ceea ce poate fi concluzionat este că, nu reiese existenţa unei legături automate între „plata variabilă” şi negocierea colectivă. Această concluzie trebuie să fie înţeleasă numai pornind de la faptul că sistemele de plată sunt diferite, numai în unul din cazurile menţionate mai sus, acesta se bazează pe „norme de muncă”, astfel cum sunt definite de legislaţia română. Astfel, în măsura în care există negociere colectivă, aceasta se poartă asupra oportunităţii introducerii de sisteme de plată variabilă, indiferent de forma aleasă.

În următoarele state, stabilirea sistemelor de plată variabilă constituie prerogativa exclusivă a angajatorului: Grecia, Marea Britanie, Finlanda, Portugalia. Totuşi, în Marea Britanie, prin intermediul unor acorduri colective (de natură diferită faţă de contractul colectiv), angajatorul introduce aceste sisteme, iar sindicatul încearcă să influenţeze această decizie. În cazul în care aceste sisteme fac parte din sfera subiectelor supuse negocierii colective, rolul de reprezentare a salariaţilor îl poate avea fie sindicatul, fie, în unele state, „comitetul de muncă”.

Ţările în care sistemele de plată variabilă sunt reglementate prin negociere colectivă sunt: Luxembourg, Austria, Danemarca, Franţa, Italia, Germania, Olanda, Norvegia, Suedia. Cele mai multe dintre negocierile colective pe acest subiect au loc la nivel de angajator. Totuşi, există astfel de prevederi şi în contractele colective de muncă încheiate la nivel sectorial sau naţional (inclusiv cazul Romaniei), dar mai degrabă acestea au un caracter de recomandare (cazul Danemarcei), sau stabilesc doar procedurile de urmat la nivelul angajatorului (cazul Spaniei şi Italiei).

Punctul de vedere al sindicatelor referitor la sistemele de plată variabilă diferă de la o ţară la alta, existând cazuri în care sindicatele sprijină acest sistem (Irlanda), precum şi cazuri în care se opun sistematic, acceptându-l numai în situaţia în care acest lucru nu poate fi evitat, şi sub condiţii strict prevăzute (Belgia, Franţa). Este bine de precizat totuşi că dezbaterile se poartă în special pe una dintre formele de plată variabilă, participarea salariaţilor la profitul companiei prin bonusuri sau prin cumpărarea de acţiuni.

De asemenea situatia normatorilor, cei care stabilesc nivelul obiectiv pentru o anumita ocupatie intr-o unitate de timp este de asemenea diferit de la un stat la altul. Singura tara unde am gasit indicata intr-un act normativ tehnica de evaluare a normei de munca şi determinarea salariului conform unităţii de muncă sau altor forme de plată după rezultate, este Irlanda. In aceasta tara exista institute specializate pe realizari de studii care analizează sarcinile de serviciu sau diferitele modificări şi metode implicate de realizarea sarcinilor individuale, dar şi timpul necesar pentru realizarea fiecărei sarcini. Rezultatele studiului pot fi folosite pentru stabilirea unu timp ideal pentru realizarea sarcinilor şi, ca urmare, a salariilor în conformitate cu cantitatea de muncă ce poate fi realizată de un lucrător mediu care lucrează cu un ritm constant. Principalele institute de evaluarea muncii sunt Centrul Irlandez privind Productivitatea şi Institutul Administraţiei Publice.

In România, inainte de ’89 exista in fiecare unitate economica un compartiment de normare a muncii care aplica la cazul concret reglementarile standardizate pentru o ocupatie stabilite in general prin ordine de ministri.

Am auzit intr-un t-show (slab documentat de altfel), pe aceasta tema, zilele trecute, ca in Romania nu mai exista normatori. Va asigur ca exista, iar una dina ceste instituţii este Institutul Naţional de Cercetări ştiinţifice în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, care are certificari internationale, pe multe domenii de activitate. Pentru mai multe detalii http://www.incsmps.ro/.

Realizarea unui instrument comun la nivel comunitar ar fi dificila, dar nu imposibila, avand in vedere necesitatea stabilirii unui nivel maxim de efort fizic intr-o unitate de timp pentru obtinerea salariului minim pentru ocupatia respectiva, potrivit contractului colectiv de munca aplicabil, pentru a nu se perpetua astfel de cazuri.

Filed under: Analize juridice, Politica | Tagged: , , , , , , | 1 Comment »

Ce nu ne spune ministrul muncii despre egalizarea varstei de pensionare

Posted on March 15, 2010 by denisapatrascu

Apariția proiectului de lege privind sistemul unic de pensii a creat multe controverse privind cresterea varstei de pensionare pentru femei, la 65 de ani de la 58,9 ani astazi, respectiv 60 ani pana in 2014.

Ministrul muncii ne-a explicat in cateva cuvinte faptul ca aquis-ul comunitar este cel care ne impinge de la spate sa facem asta, fara a da alte explicații. Să vedem atunci ce nu a spus dl. Seitan, un expert de altfel al domeniului de pensii.

In calitate de stat membru, în domeniul pensiilor României îi revine sarcina  transpunerii celor 2 directive cadru: Directiva Consiliului 79/7/CEE din 19 decembrie 1978 privind aplicarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale  care se aplică sistemului public de pensii si Directiva Consiliului 86/378/CEE din 24 iulie 1986 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale de securitate socială.

Prima directivă, Directiva Consiliului 79/7/CEE din 19 decembrie 1978 privind aplicarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale se aplică sistemului public de pensii, prevede faptul că „principiul egalităţii de tratament implică absenţa oricărei discriminări pe motive de sex, fie direct, fie indirect, în special în raport cu starea civilă sau familială, mai ales în ceea ce priveşte: domeniul de aplicare a regimurilor şi condiţiile de acces la acestea; obligaţia de a cotiza şi calculul cotizaţiilor; calculul prestaţiilor, inclusiv sporuri datorate soţului/soţiei şi persoanelor aflate în întreţinere şi condiţiile care reglementează durata şi menţinerea dreptului la prestaţii.

Directiva nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul său de aplicare:

(a) stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă şi posibilele consecinţe ale acesteia pentru alte prestaţii;

(b) avantajele în privinţa regimurilor de asigurări pentru limită de vârstă acordate persoanelor care au crescut copii.

Pentru transpunerea directivei este necesar ca legea română aplicabilă sistemului public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale să fie amendată în ceea ce priveşte:

v egalizarea stagiilor de cotizare între femei şi bărbaţi astfel încât din calcul să rezulte pensii egale pentru femeile şi bărbaţii care au acelaşi stagiu de cotizare şi care au contribuit în mod egal la bugetul asigurărilor sociale de stat;

v lărgirea sferei celor care pot beneficia de reducerea vârstelor de pensionare la pensia pentru limită de vârstă la toate persoanele care au crescut copii, fără ca aceasta sa se limiteze la femei sau la femeile care au născut şi crescut copii, întrucât directiva permite acordarea acestui avantaj.

A doua directivă este Directiva Consiliului 86/378/CEE din 24 iulie 1986 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale de securitate socială.

Potrivit acesteia sunt considerate „regimuri profesionale de securitate socială” regimurile nereglementate de Directiva 79/7/CEE, al căror obiectiv este de a asigura lucrătorilor, salariaţi sau independenţi, grupaţi în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, într-un domeniu al unei activităţi economice sau într-un sector profesional sau interprofesional, prestaţii destinate să completeze prestaţiile prevăzute de regimurile legale de securitate socială sau să le înlocuiască, indiferent dacă afilierea la aceste regimuri este obligatorie sau facultativă.

În România, sub incidenţa acestei directive intră toate pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale (pensiile pentru magistraţi, personalul auxiliar din magistratură, diplomaţi, funcţionari parlamentari, parlamentari), inclusiv pensiile militare.

La fel ca si Directiva-cadru 79/7 analizata anterior, această directivă prevede aceleaşi principii privind aplicarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale  care se aplică sistemului public de pensii, respectiv acces la prestaţii egal, bazat pe calcul egal. Diferența intre cele doua directive  constă în aceea ca prin Directiva Consiliului 86/378/CEE, pentru pensiile de serviciu, statele membre nu mai au dreptul să stabilească vârste diferite de pensionare.

In concluzie nu UE obliga la creșterea vârstelor de pensionare ci la egalizarea formulei de calcul, singura obligație in acest sens fiind in cazul pensiilor speciale, dacă își păstrează acest caracter. În cazul unui sistem nivelator, cum se dorește prin acest proiect de lege, această a doua directivă nu se aplica, deci implicit nici obligația egalizării vârstelor de pensionare între bărbați și femei! Din acest motiv nu toate statele membre aplică acest principiu. Anexat este o descriere a situației din celelalte state membre UE privind vârsta de pensionare.

Vârsta legala de pensionare in state membre UE

AUSTRIA Barbati: 65 ani
Femei: 60 ani, intre 2024 si 2033, cresterea progresiva a varstei de pesionare a femeilor pentru a atinge varsta de pensionare a barbatilor.
BELGIA Barbati si femei: 65 ani.
CEHIA Barbati:  62 de ani
Femei: depinde de numarul de copii (intre 61 de ani pentru femeile fara copii si 57 pentru femeile cu 5 sau mai multi copii)
CIPRU Barbati si femei : 65 de ani
Mineri 63 de ani
DANEMARCA Pensia naţionala  67 ani femei si barbati (Folkepension)
ELVETIA Pilonul 1 (regim de baza): 65 ani pentru barbati, 64 ani pentru femei
pilonul2 (minim obligatoriu): 65 ani pentru barbati si 62 ani pentru femei.
ESTONIA • barbati: 63 ani
• femei: 58 ani si 6 luni , varsta de pensionare este in crestere si va fi egalizata pana in anul 2016 pana va fi de 63 de ani atat pentru femei cat si pentru barbati.
FINLANDA Barbati si femei: 65 ani.
FRANTA Barbati si femei: 60 ani.
GERMANIA Barbati si femei: 65 ani.
GRECIA Barbati si femei: 65 ani
IRLANDA Pensia de batranete (Retirement Pension): 65 ani.
Pensia (contributiva) de batranete (Old-Age (Contributory) Pension): 66 ani.
ISLANDA Pilonul 1 si 2:  Femei si barbaţi: 64 ani
ITALIA Barbati: 65 ani;
Femei: 60 ani.
pentru persoanele cu un grad de invaliditate mai mic de  80% si pentru orbi: Barbati 60 ani, Femei 55 ani.
LETONIA Barbati si femei: 62
LITUANIA femei: 58 ani
barbati 62 de ani
LUXEMBURG Barbati si femei: 65 ani.
MALTA Barbati  61 de ani
Femei 60 de ani
MAREA BRITANIE Barbati: 65 ani.
Femei: 60 ani (crestere progresiva a varstei pana la 65 ani intre 2010 si 2020).
NORVEGIA 67 ani.
OLANDA 65 ani.
POLONIA Barbati  65 de ani
Femei 60 de ani
PORTUGALIA Barbati si femei: 65 ani.
SLOVACIA Pensie integrala:  Barbati si femei

Categoria de risc 1: 55-58 de ani

Categoria de risc 2 si 3 60 de ani

La femei varsta de pensionare depinde de numarul de copii (intre 57 de ani pentru femeile fara copii si 53 pentru femeile cu 5 sau mai multi copii)
SPANIA Barbati si femei: 65 ani.
SUEDIA Barbati si femei: 65 ani dar exista  posibilitatea de prelungire a varstei de pensionare pana la 67 ani.
UNGARIA Pilonul 1 si 2 : Barbati si femei: 62 de ani

Filed under: Politica | Tagged: , , , , , | Leave a comment »

Abandonul familiei de catre guvernanti, in timpul crizei financiare

Posted on March 3, 2010 by denisapatrascu

Ultimul raport al Institutului pentru Cercetarea Calitatii Vietii privind impactul crizei economice asupra populatiei observa faptul ca sărăcia este percepută nu atât ca o stare a unui segment marginal al populaţiei, ci mai degrabă ca o stare a majorităţii. Este asociată cu grupuri largi ale populaţiei: şomeri (al caror numar a depasit la sfarsitul lunii februarie 2010, 758.500 persoane ), familii cu copii, pensionari, tineri si chiar familii active cu unul/ două salariu(i).

Sărăcia este percepută pe fondul general al căderii economice, iar printre factorii incriminaţi cel mai adesea citaţi sunt efectele domino ale crizei economice şi proasta guvernare, factori obiectivi externi segmentelor marginalizate.

În orice economie de piaţă, programul de protecţie socială trebuie să însoţească reforma economică pentru a atenua costurile sociale mari ce ar determina dezechilibrul social.

În perioadele de stress social şi economic, există o tendinţă de întărire a familiei datorită funcţiile acesteia de suport social. Intervenţia unui complex de factori specifici perioadei de tranziţiei din România face să acţioneze şi importamţi factori cu influenţă negativă asupra constituirii, coeziunii şi stabilităţii familiei.

Lipsa unor condiţii socio-economice şi culturale de viaţă care blochează satisfacerea lor normală, duce la tensiuni intrafamiliale, la frustrări succesive, care nesoluţionate la timp duc la transformarea familiei normale într-una vulnerabilă şi o împing spre o situaţie de criză, cu alt tip de costuri sociale pe termen mediu si lung.

Riscul se transferă automat asupra copilului, având în vedere statutul lui aparte în familie, ca persoană ce trebuie ocrotită, pentru că nu se poate apăra singur. Deşi copilul este un element central al familiei el nu este o sursă de venit a acesteia ci, privita din perspective economica, una de consum. Acesta este şi motivul pentru care familiile cu copii sunt mai vulnerabile social şi economic.

În elaborarea oricărei strategii în faza de proiect trebuiesc stabilite sursele de finanţare, grupul-ţintă, perioada pe care se vor desfăşura etapele programului, momentul de la care se vor resimţi efectele benefice, personalul implicat[1].

Privitor la sursele de finanţare, o strategie antisărăcie poate miza pe un aflux mai mare de resurse deoarece motivează comunitatea să reconsidere priorităţile, mobilizeză unele resurse existente în mod difuz în societate, eliberează resurse ea însăşi printr-o eficientă utilizare, prin soluţionarea unor nevoi şi prin micşorarea cheltuielilor pentru controlul şi reabsorţia proceselor negative produse de sărăcie.

Grupul-ţintă al strategiei cu impact benefic asupra familiei poate fi stabilit după[2]:

– insuficienţa resurselor, în:  persoane lipsite de resurse minimale de supravieţuire şi persoane aflate într-un ciclu de dezvoltare lipsite de resurse minimale necesare satisfacerii nevoilor de dezvoltare;

– situaţii de lipsuri extreme ce nu pot fi rezolvate prin venituri curente: persoane fără locuinţă/cu locuinţă improprie, femei cu copii alungate din locuinţă, copii ieşiţi din instituţii fără suport din partea familiei, infractori eliberaţi din închisori;

– situaţii personale de dificultate absolută: copii abandonaţi, copiii străzii, copii abuzaţi fizic, sexual şi emoţional, copii cu dificultăţi de adaptare, persoane cu dizabilităţi;

– nevoi de resocializare, reintegrare şi recuperare: delincvenţi juvenili, condamnaţi care rămân în comunitate, dependenţi de droguri, alcool,tineri care părăsesc instituţiile de protecţie persoanele varstnice, sau cu capacitate mică de viaţă autonomă, victime ale catastrofelor naturale sau sociale;

– capacităţi limitate sau distorsionate de viaţă socială normală şi rsponsabilă: familii dezorganizate, incapacitatea de a asista formarea şi dezvoltarea copiilor, incapacitae de soluţionare a situaţiilor conflictuale, excluziune socială, atitudini de abandon al controlului propriei vieţi.

O politică socială activă şi eficientă antisărăcie trebuie să aibă în vedere prevenirea, recuperarea şi sprijinul celor care au nevoie de el[3].

Prevenirea are în vedere complexul de acţiuni orientate spre eliminarea factorilor generatori de sărăcie. Producera sărăciei este un element natural al societăţii care-l crează. Nu există societate fără sărăcie, iar dispozitivele de prevenire sunt necesare fiecăreia, nu doar în situaţii de risc. Indicat ar fi să se acţioneze simultan asupra prevenirii căderii veniturilor sub un anumit nivel minim (compensarea pierderilor naturale de venit şi a lipsei de venit /venit insuficient datorat unor situaţii naturale), crearea de locuri de muncă prin stimularea investiţiilor în domenii eficiente, cerute de piaţă, formarea şi dezvoltarea capacităţilor prin mecanisme de socializare, forme de educaţie, formare şi reciclare profesională continuă,creşterea spiritului de disciplină şi responsabilitate în muncă; controlul proceselor generatoare de sărăcie, stimularea revigorării economiei naţionale, protecţia participanţilor vulnerabili în sistemul economic, prevenirea infracţionalităţii.

Recuperarea din sărăcie trebuie realizată având în vedere crearea de posibilităţi de producere a veniturilor, în cazul în care există un deficit în acest sector, corectarea deficitelor de capacităţi economice, motivaţionale şi a deficitelor de socializare, crearea unui sistem de suport social care să evite dependenţa şi să stimuleze bunăstarea autonomă, minimalizarea proceselor sociale care întreţin sărăcia, programe de corectare a efectelor durabile ale sărăciei: eliminarea deficitului de educaţie, eliminarea pattern-urilor comportamentale generate de economia subterană şi criminală, reinserţia socială a victimelor criminalităţii şi a condamnaţilor care au săvârşit pedeapsa.

Sprijinul pentru cei sărăci, este obligatoriu în special în situaţiile în care sărăcia nu poate fi prevenită şi nici recuperarea din sărăcie nu poate fi realizată eficient pentru toate grupurile sociale. Acest sprijin poate îmbrăca diverse forme: ajutor social în bani/natură pentru cei aflaţi în situaţie de nevoie acută şi pentru cei care nu pot să-ţi producă bunăstare proprie, dar poate fi şi suport pentru cumpărare de locuinţe şi locuinţe sociale.

O strategie de suport al familiei trebuie să prezinte următoarele componente: direcţii de acţiune –pornind de la diagnoza principalelor vulnerailităţi ale familiei, vor fi formulate principalele biective pe care strategia trebuie să le aibă în vedere; mijloace de acţiune – programe şi insituţii care urmează a le realiza şi resursele neceare ; desfăşurarea în timp –obiective pe termen scurt, mediu şi lung.

Factorii de risc asupra cărora trebuie să se aplece o strategie de suport pentru familie şi copil sunt: deteriorarea severă a standardului de viaţă al marii majorităţi a familiilor şi în special în cele cu copii, insecuritatea resurselor economice, dificultăţi în constituirea şi menţinera familiei –venituri mici, lipsa locuinţei, eroziunea valorilor familiei – scăderea responsabilizării faţă de familie, de naşterea şi creşterea copiilor, de  respectarea drepturilor copilului, tendinţe de disoluţie a familiei –în special prin migraţia temporară pentru obţinere de venituri, boli ce afectează sănătatea reproducerii, dar şi la degradarea sănătăţii mamei şi copilului, creşterea tensiunilor şi conflictualităţii în familii pe fondul frustrării socio-economice, creşterea consumului de alcool şi droguri, creşterea mortalităţii masculine şi scăderea natalităţii, -toate acestea reprezintă doar câteva din problemele cu care se confruntă familia românească contemporană.

În aceste condiţii rezolvarea trebuie să vină din partea mai multor programe sectoriale, realizate de organismele guvernamentale în parteneriat cu societatea civilă, în paralel cu materializarea efectelor unei strategii de sustinere a familiei in perioada crizei economice la nivel naţional şi proiectele de dezvoltare regională realizate în parteneriat cu foruri monetare internaţionale şi autoritatea locală. Acestea trebuie sa cuprinda:

  1. Strategii pentru susţinerea economică a familiilor cu copii, prin care să se stabilească cadrul în care copii proveniţi din familii cu venituri sub un anumit cuantum sau lipsiţi de ocrotire să primească ei înşişi o sumă egală cu venitul minim pe economie/ sau diferenţa până la acesta, realizarea unor programe comunitare de suplimentare a hranei în şcoli, gratuitatea unor produse necesare copiilor – renunţarea la taxele de timbru pentru obţinerea unor acte, vaccinuri şi analize medicale anuale gratuite, renunţarea la taxele de admitere în învăţământul de stat de toate gradele, renunţarea la impozite pentru veniturile lunare sub un anumit cuantum.
  2. Strategio pentru prevenirea abandonului copilului şi reintegrarea acestuia în familie prin care să se treazească interesul comunităţii pentru situaţiile de risc maxim la care sunt expuşi copii, creşterea responsabilizării activităţii reproductive, a celei privind valoarea copilului, susţinerea mamelor singure, a familiilor expuse pericolului abandonului, publicitatea formelor de protecţie a copilului şi asigurarea condiţiilor necesare găzduirii acestuia pe perioada crizei familiei, dezvoltarea formelor alternative la sistemul instituţionalizat de protecţie.
  3. Strategii pentru prevenirea situaţiilor de neglijare, abuz trebuie realizată atât prin promovarea unui cadru legislativ care să permită intervenţia autorităţilor în interesul copilului şi în alte condiţii decât cele pe care la prevede infracţiunea de abandon al familiei, instituirea unor forme de îngrijire a copiilor abuzaţi, abandonaţi, cu traume psihice.
  4. Strategii pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie prin includerea în educaţia copiilor a unor elemente cu efecte de responsabilizare, respect faţă de alte persoane dar şi faţă de sine însuşi, consiliere psihologică dar şi juridică pentru victime şi supunerea unor teste psihiatrice şi psihologice urmate de tratament sau/şi consiliere a agresorului, promovarea unei legislaţii flexibile care să păstreze confidenţialitatea (audierile făcute în absenţa oricărei alte persoane, dezbaterile din instanţă –în cazul intentării procesului să aibă loc în sala de consiliu şi nu public).
  5. Strategii pentru promovarea valorilor familiei şi a responsabilităţii faţă de copil este un program ce trebuie realizat cu stăruinţă pe o perioadă îndelungată de timp, şi indicat ar fi să se înceapă din perioada de fragedă copilărie. Ideea de familie şi de unitate trebuie să însoţească toate programele sociale, şi la ea să se raporteze orice modificare cu impact economic (creşteri de preţuri, inflaţie). Un impact pozitiv l-ar avea şi promovarea unor emisiuni în care să se prezinte modele de familie, de tipul aşa da, aşa nu concomitent cu reducerea spaţiului acordat emisiunilor ce promovează violenţa în familie ca mod de viaţă.
  6. Strategii pentru asigurarea accesului la locuinţe sociale sau de acordare de credite cu dobândă mică eşalonate pe perioade îndelungate pentru familiile în nevoie. Acestea trebuie să fie relizate cu costuri mici (se pot folosi persoanele care realizează ore de muncă în folosul comunităţii, condamnaţi la închisoare) astfel încât aceste locuinţe să poată fi achiziţionate de persoanele fără posibilităţi materiale care nu posedă locuinţă/cu locuinţă improprie, cu un sistem de punctaj, în care nevoile să reprezinte factorul determinant şi nu solvabilitatea.
  7. Strategii de promovarea sănătăţii reproducerii, trebuie să nu se limiteze la educaţia sexuală din licee, ci oferită încă din învăţământul obligatoriu. Un rol benefic l-ar avea parteneriatul cu firmele producătoare de mijloace de contracepţie care ar fi promovate prin publicitate contra asigurării gratuităţii acestor produse pentru persoanele fără venituri (elevi, studenţi fără bursă, alte persoane) sau sub un anumit cuantum (şomeri, pensionari), precum şi apariţia tonomatelor de prezervative în licee, zone sărace, zone aglomerate.
  8. Strategii pentru prevenirea criminalităţii prin ridicarea nivelului de trai, ore de legislaţie în şcoli care să familiarizeze cu noţiunile generale de contracte, legislaţia muncii, sistemul de pedeapsă cu accentuarea eficacităţii organelor de urmărire penală în activitatea de prindere a infractorilor, creşterea încrederii organelor de resort în aplicarea legii şi în justiţie prin prezentarea situaţiilor de fragrant în presa alături de declaraţii ale personalului implicat şi prin crearea unui respect pentru meseriile implicate în păstrarea ordinii publice, în paralel cu prezentarea facultăţilor din cadrul Academiei de Poliţie, Academiei Militare şi Institutului de Magistratură pentru a creşte prestigiul acestor meserii.
  9. Strategii pentru prevenirea şi tratarea dependenţei de alcoolism şi drog prin prezentarea efectelor nocive, interzicerea vînzării în magazine, baruri şi restaurante a băuturilor alcoolice minorilor sub presiunea unor pedepse prohibitive (ridicarea licenţei, amenzi foarte mari), implicarea şcolii în situaţiile de consum de alcool în perimetru acestei, întărirea capacităţilor de tratament şi gratuitatea acestuia, dezvoltarea sistemelor de consiliere şi terapie.

Nu putem decat sa observam ca, la mai mult de un an de la recunoasterea existentei crizei financiare in Romania niciuna din aceste masuri nu a fost luata….

[1] Gabriel Măţăoan ,,Evaluarea Sistemelor Sociale”

[2] Elena Zamfir ,,Propuneri pentru Reorganizarea Sistemului de Asistenţă Socială pentru Familie şi Copil”

[3] Cătălin Zamfir ,,Elemente penru o Strategie Antisărăcie în România”

Filed under: Analize juridice, Politica, Societate | Tagged: , , , , , , , | 1 Comment »

Discriminarea genului feminin…

Posted on January 7, 2010 by denisapatrascu

Pentru majoritatea societăţilor preindustriale ca şi pentru cele din lumea treia, activităţile productive nu sunt separate de cele casnice. Odată cu evoluţia spre societatea industrială acestea se separă, revenind bărbatului rolul de susţinător financiar al familiei, soţia continuând să aibă un rol secundar financiar (prin zestre).

Totuşi începând cu sec.XIX-lea situaţia se mai schimbă, începând să fie angajate familii, astfel reprezentanţii de sex masculin sunt angajaţi la atelier/fabrică iar femeile şi copii mai mici erau luaţi ca servitori sau ca ajutoare la fermă. Ratele de angajare a femeilor în afara casei sunt neglijabile. În 1910 în UK, 52% din femeile angajate cu salariu sunt servitoare, iar 28% se ocupau de educaţia copiilor. În general acest procent era format din tinere necăsătorite, după căsătorie retrăgându-se de pe piaţa muncii. Chiar în perioada cât erau angajate, în multe cazuri salariul era trimis părinţilor. Există o diferenţă marcată de clasa socială. Pe de o parte sunt femeile din high class, care au angajate servitoare, există mica burghezie din oraşe unde femeile îşi realizau treburile gospodăreşti singure şi femeile de la ţară unde situaţia se împarte într-o mică burghezie şi femeile sărace angajate ca ajutoare în gospodăria celor mai înstăriţi.

În România acest proces nu e cu mult diferit de cel din alte societăţi aflate la începutul erei industrializate. În 1850 se deschid 5 şcoli de fete în Bucureşti şi alte 12 în provincie. În 1883 prima femeie obţine licenţa Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar în anul universitar 1900-1901, 208 femei să devină studente ale facultăţilor de medicină, drept şi filologie. Noul Cod Comercial Roman din 1887 recunoaşte femeii dreptul femeii de a încheia tranzacţii comerciale fără acordul soţului. În 1913 prima femeie devine avocat stagiar la Baroul din Iaşi, dreptul de exercitare a profesiei fiindu-i acordat abia peste 7 ani.

Un impact favorabil angajării femeilor pe piaţa muncii l-au constituit anii de război. Criza forţei de muncă masculină a determinat angajarea femeilor. După război, bărbaţii ş-au recuperat în mare parte slujbele, dar situaţia nu a revenit la linia anterioară.

Prima Constituţie a României care recunoaşte drepturi egale între sexe este cea din 1921. În 1929 s-a acordat dreptul la vot al unor categorii de femei, pentru ca în 1936 să se recunoască dreptul de a fi ales în consiliile judeţene a oricărei persoane indiferent de gen şi vârstă. Lege electorală din 1946 recunoştea dreptul la vot al oricărui cetăţean român cu drept de vot indiferent de gen. Constituţia din 1949 recunoaşte drepturi egale între sexe, iar Codul Familiei din 1954 consacra egalitate între soţi, dreptul de a dispune de bunurile proprii, şi proprietate comună a lucrurilor dobândite în timpul căsătoriei, procedura de divorţ este simplificată. Comparativ cu alte ţări, România se află în a doua jumătate a ţărilor care au acordat drept de vot femeilor. Astfel: 1893: Noua Zeelandă; 1902 Australia; 1906 Finlanda; 1913 Norvegia; 1915 Danemarca, Islanda; 1917 URSS; 1918 Canada; 1919 Austria, Suedia, Germania, Olanda, Polonia, Luxemburg, Cehoslovacia; 1920 SUA; 1922 Irlanda; 1928 Marea Britanie; 1931 Spania, Portugalia; 1945: Franţa, Ungaria, Italia, Japonia, Iugoslavia; 1946 Albania, România; 1948 Israel; 1949 China; 1952 Grecia; 1953 Mexic; 1954 Columbia; 1955 Nicaragua; 1956 Egipt, Pakistan, Senegal; 1957 Liban; 1958 Maroc; 1962 Algeria, Cuba; 1963 Iran, Kenia, Libia;  1964 Sudan, Zambia; 1965 Afganistan, Guatemala; 1977 Nigeria; 1979 Peru, Zimbabwe  (sursă : http://womensrights.change.org/)

Trecerea de la societatea de piaţă la cea centralizată a reprezentat o nouă etapă în promovarea conceptului de femeie activă. Principiul participării femeii în toate sferele vieţii ocupa un loc important pe agenda politică a regimului socialist. Situaţia economică impunea însă obţinerea a două salarii pentru un minim decent de viaţă. Discriminările de gen au dispărut la participarea şcolară şi la încadrarea în muncă, inclusiv în ramurile grele ale industriei. S-a promovat în acest fel o nouă diviziune a rolurilor în familie. Regimul socialist a introdus un set de beneficii pentru femeile cu copii mici (au apărut grădiniţe, creşe – pe scara larga, in perioada interbelica fiind doar o forma de responsabilitate sociala a angajatorului, – dreptul la întreruperea activităţii pentru creşterea copilului, asigurarea locului de muncă, condiţii de muncă adecvate şi facilităţi de ocrotire a copilului). Modul mecanic şi arbitrar de impunere a sistemului de cote în promovarea femeii în funcţii de conducere a generat reacţii negative, fiind o abordare departe de cea a competiţiei reale. Pe fondul unei politici pronataliste agresive, nu în ultimul rând pe criza economică îndelungată şi deteriorarea standardului de viaţă precum şi erodare controlului politic asupra populaţiei unde au reapărut stereotipurile tradiţionale, în anii ’80 programul ambiţios de modernizare situaţiei femeii şi de eliminare a discriminărilor a intrat într-o criză suferind chiar o răsturnare în anumite segmente ale populaţiei.

În 1980 numărul femeilor participante la viaţa economică din Romania era de 3 ori mai mare decât în 1960 şi cu 10-12% mai mult decât în ţările dezvoltate .

În UE 15 si USA perioada de după cel de al doilea război mondial şi până la începutul anilor ’90 a fost martora unei automatizări a activităţii funcţionăreşti însoţită de o degradare a calificării şi statutului funcţionarului şi a unei alte ocupaţii cu un statut inferior şi slab plătită, cea a secretarei. În 1991, 91% din secretarii din UK erau femei. Alegerea între a avea sau nu copii echivala cu a avea sau nu o slujbă cu normă întreagă. După revenirea în câmpul muncii aceste femei primeau preponderent slujbe cu program redus sau aveau slujbe mai slab plătite decât cele pe care le părăsiseră. Există o diferenţă marcantă între femeile care lucrează cu normă întreagă şi bărbaţi (sunt cu 19% mai puţine) precum şi între femeile ce lucrează în slujbe cu program redus şi bărbaţi (sunt 8% faţă de 2,1%). În cadrul acestei ultime categorii există diferenţă şi la nivelul vârstei bărbaţii angajaţi în slujbe cu program redus sunt adolescenţi sau studenţi care-şi rotunjesc veniturile în timp ce vârsta femeilor este eterogenă. Legea oportunităţilor egale promulgată în UK în 1970 scoate în afara legii discriminarea sexuală, şi retribuţia diferită între femei şi bărbaţi pentru aceeaşi muncă prestată. Pentru a eluda legea, companiile folosesc denumiri diferite pentru femei şi bărbaţi le aceleiaşi munci, astfel încât ei pot oferi un salariu mai mare bărbaţilor. În 1989 a fost câştigat un proces de către dactilografele de la Lloyd’s Bank având câştig de cauză susţinând că munca lor are valoare egală cu cea a unui mesager de bancă (bărbat), care primea salarii mai mari. Din păcate este un succes izolat. Procesul intentat unei firme considerată că făcut discriminare la anunţul de angajare ,,asistent executiv de marketing care joacă rugby, bărbat sau femeie” a fost câştigat de această, în apărare s-a susţinut că în UK există 12 cluburi de rugby feminin.

Concluzionând, salariul femeilor din UK este mai redus decât al bărbaţilor cu toate că diferenţa s-a redus în ultimii 20 de ani deşi femeile sunt plătite doar cu 60% din câştigul omologilor lor bărbaţi (analiza făcuta de www.rightsofwomen.org.uk ). Acest procent este mai redus in Romania, unde la acest criteriu in 2005 diferența salariala este de 13% in favoarea bărbaților. Durata medie obişnuită a săptămânii de lucru, în anul 2005, a fost de 40,8 ore/săptămână, respectiv 41,5 ore/săptămână bărbaţi şi 40,0 ore/săptămână femei. În anul 2005, din totalul persoanelor în vârstă de 15 ani şi peste, care au urmat o formă de instruire, mai mult de jumătate (51,6%) erau femei. Acest lucru atrage după sine sărăcia, îndeosebi în familiile monoparentale. Există un cerc vicios pentru femeile cu copii: pentru a economisi banii necesari plăţii personalului de îngrijire a copilului femeile preferă slujbe cu jumătate de normă, pierzând dreptul la un câştig mai bun, la pensie (care este acordat doar pentru normă întregă) şi la carieră, în cazul în care preferă o slujbă cu normă întreagă salariul ei poate fi paralizat plăţii personalului de îngrijire a copilului şi de asigurarea de sănătate a copilului de până la 12 ani care nu este îngrijit de mamă.

În 1986, 80% din femeile suedeze cu vârste cuprinde între 16-64 ani prestează o muncă remunerată. Ajutoarele din partea statului ajung până la 90% din salariile normale, disponibile pentru oricine are un copil începând cu o lună înainte de naştere şi până ajunge copilul la 6 luni, indiferent de gen. Mai sunt disponibile pentru oricare din părinţi ajutoare de până la 180 de zile. Există centre de îngrijire a copilului cu facilităţi pentru orele de după şcoală şi în vacanţe până la împlinirea vârstei de 12 ani a copilului. Femeile deţin 25% din locurile parlamentului suedez. În 1985, 45% din femeile suedeze aveau slujbe cu program redus, care comportau oportunităţi de carieră, ajutoare sociale şi pensii mi reduse decât cele cu normă întreagă, în timp ce doar 5% din bărbaţii suedezi lucrau cu normă redusă. Paradoxal chiar centrele de zi creează bărbaţilor impresia că lipsa prezenţei copilului din familie implică participarea într-o mai mică măsură la treburile casei.

Anii ’90 au adus cu ei o creştere, deşi mică a ponderii femeii în activităţile remunerate. În UE15 în segmentul de vârstă 16-60 de ani, procentul femeilor active pe piaţa muncii este între 35-60%. Creşterea cea mai semnificativă apare în segmentul femeilor căsătorite (în UK este de 53%-1997, şi 40% dintre femeile căsătorite cu copii sub 3 ani se află încadrate în munca plătită). Diferenţa rămâne mare faţă de bărbaţi care sunt într-o proporţie mai mare încadraţi în muncă: 74%. O altă creştere semnificativă este pătrunderea femeilor în poziţii de conducere din cadrul firmelor mari . Este adevărat că doar într-o firmă din 5 este director o femeie şi doar 5% din directorii companiilor britanice este o femeie, dar este un început. În privinţa profesiilor lucrurile nu s-au schimbat prea mult deşi peste 1 milion de femei lucrează în UK în bănci cu toate acestea doar 3% din manageri acestora sunt femei, procentul femeilor avocat este în creştere în ultimii 20 ani, dar este de doar 14%, şi doar 3% din judecători sunt femei, toate fiind angajate în Departamentul Familiei . Este posibil ca în curând lucrurile să se schimbe, în prezent mai mult de jumătate din studenţii la drept sunt femei.

Diferenţele însă de oportunităţi de gen pe piaţa muncii continuă să existe. Astfel poziţiile cheie sunt ocupate de bărbaţi, iar femeile care devin manageri decid să nu aibă o viaţă de familie. O cercetare făcută în East Anglia în 1997 a scos în evidenţă similitudinile cu cercetarea făcută în 1985. Practic nici una din cele 200 de femei intervievate nu avea copii.

Situaţia economică a dus la o scădere a participării femeii pe piaţa muncii, dar diferenţele nu sunt mari faţă de bărbaţi. În continuare un trai minim decent poate fi asigurat doar cu 2 salarii. Femei active in: anul 1990: 46,1%; anul 1995, 45,3%; anul  2000, 46,5 %; anul 2005, 43,3%; anul 2009, 52,8% din totalul populaţiei active  (sursa: www.anofm.rostatistics). Rata şomajului la populaţia feminină este in anul 1992 3,4%; anul 1995, 9%; anul 2000, 7,3%; anul 2005, 5,1%; anul 2009, 6,4% (sursă : www.ins.ro , www.anofm.ro ). În cazul soţilor care lucrau în aceeaşi unitate economică, în cazul disponibilizării femeia a acceptat din diferite motive să cedeze locul de muncă soţului (11,4% pentru femei fata de 7,9% pentru bărbați ). Interesant este următorul fenomen: în lupta pentru păstrarea unui loc de muncă femeile sunt un combatant de temut, deşi numărul femeilor salariate a scăzut ele sunt într-o situaţie mai bună decât cea a bărbaţilor.

Femeile sunt angajate prioritar în educaţie, sănătate, asistenţă socială, comerţ, unde deşi salariile sunt mai mici sunt sectoare mai sigure în păstrarea unui loc de muncă. Femeile ocupă de asemenea, un procent mare din sectoarele muncii neplătite (agricultură), sau ale economiei subterane. Structura învăţământului din perioada socialistă a determinat o creştere a populaţiei feminine calificate. Personalul activ al momentului a avut perioada de educaţie între 1953-1992. În această perioadă rata înscrierii în învăţământ a avut rate ridicate dar şi polarizante. Începând cu anii ‚80 reapare abandonul şcolar la nivelul învăţământului obligatoriu, dar creşte participarea la învăţământul superior. După anii ‚90 acest fenomen ia amploare, iar învăţământul profesional se dezintegrează. Polarizarea pare mai pronunţată la nivelul populaţiei feminine. Motivele ce determină polarizarea sunt de ordin material pentru început (familiile sărace nu-şi permit menţinerea copiilor la şcoală, în timp ce familiile cu un standard minim ştiu că singura soluţie pentru viitorul copiilor este ca aceştia să beneficieze de instrucţie şcolară, pentru care fac eforturi mari şi pe perioadă îndelungată) dar şi polarizarea pieţei de muncă (se cere pregătire superioară pentru un număr mare de slujbe, sau o pregătire minimă).

Astfel, potrivit datelor prezentate de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării în cadrul Raportului asupra sistemului de învăţământ 2008, putem remarca feminizarea acestui domeniu, femeile reprezentând un procent de 72,6% din totalul personalului didactic. In plus, ponderea femeilor în funcţii de conducere este cu 20 % mai redusă faţă de ponderea personalului didactic feminin în acest nivel. Un alt indicator important îl reprezintă rata de participare a fetelor şi a băieţilor la procesul de învăţământ. Dar dacă rata de cuprindere a populaţiei feminine în învăţământul superior este mai ridicată faţă de cea a populaţiei masculine (diferenţa a crescut de la 5% în 2000/2001 la 16% în anul 2007/2008), iar ecartul dintre fete şi băieţi în ceea ce priveşte rata de absolvire a învăţământului profesional este de 18% în favoarea bărbaţilor, rata de ocupare a bărbaţilor este cu 12% mai mare decât în cazul femeilor. Calitatea muncii femeii din perioada de tranziţie este determinată în special de pregătirea profesională pe care a dobândit-o.

Femeile ocupă poziţii economice şi profesionale importante dar procentul lor e redus, reprezentând mai puțin de 25% din patroni, poziţii manageriale şi administrative superioare; 47% din specialiştii cu studii superioare si 72,5% din funcţionarii publici. După statutul raportul profesional angajat/patron/angajat pe cont propriu, casnică se prezintă astfel: 42,8%/25,6%/33,1%

Accesul la tehnicile de planificare familială au determinat un acces crescut la activităţile remunerate. De asemenea există garanţia păstrării locului de muncă pe perioada concediului de maternitate, concedii plătite pentru creşterea copilului, o alocaţie egală cu 85% din salariu pe perioada concediului de maternitate. Din păcate nu există un sistem de protecţie pentru femeile casnice sau care să le includă pe cele din economia subterană.

Se observa din numărul studentelor ca tinerele din România pun un preţ mult mai mare pe consolidarea educației şi intrarea pe piaţa muncii decât omoloagele lor din UE15, iar atitudinea colectivă este una de susţinere. Acest fapt însa nu diminuează numărul de  abuzuri la care femeile sunt victime, în cazul femeilor active în sectorul privat. Puţine cazuri de hărţuire sexuală devin publice, ceea ce nu înseamnă că acest proces nu există. Discriminările din sectorul privat se regăsesc şi la nivelul remuneraţiei dar şi la angajarea în anumite posturi (sunt preferaţi bărbaţii în funcţii de agent de pază, şofer, agent comercial, etc.).

O altă realitate determinată de atingerea graniţei drepturilor presei cu imoralitatea prezintă o nouă atitudine faţă de femeie (un articol apărut în revista Playboy in 2008 se numea sugestiv ,,10 Modalităţi de a-ţi bate nevasta fără să laşi urme”). Aceleaşi agenţii de presă care prezintă corupţia la nivel înalt publică reviste pentru bărbaţi în care femeia este redusă la obiect sexual….

Lipsa mijloacelor de existenţă a femeilor din pături sociale diverse le determină pe multe din acestea să devină prostituate. Victime ale agresiunii masculine, a bolilor, a dependenţei de alcool şi droguri, a atitudinii forţelor de ordine şi ale propriilor limite, sunt victime ale societăţii noastre.

Femeile rrome reprezintă un grup social exclus. În grupele de vârstă de peste 35 de ani numărul analfabetelor este cu mult mai redus decât al celor cu vârste sub această limită. Într-un studiu realizat la ICCV, 2007 10,6% din femeile rrome aveau o profesie modernă, 0,6% una tradiţională, iar restul de 86,8% nu au o calificare. Din acestea doar 1,9% erau înregistrate ca şomeri (Sursă:,,Ţiganii, între ignoranţă şi îngrijorare”- E.Zamfir, C.Zamfir).

Efectele negative ale tranziţiei afectează femeile atât direct prin scăderea nivelului de viaţă cât şi prin efecte indirecte (scade rata căsătoriilor oficializate, nesiguranţa faţă de viitor, amânarea naşterii primului copil, creşterea abandonului copiilor). Diferența actuala este de 13%. E greu de spus în ce măsură diferenţierile salariale sunt determinate de discriminare. Femeile ocupă poziţii în sectoare mai slab plătite, în special cel bugetar.  Actualul sistem de negociere directă a salariului poate determina indirect discriminarea, (care priveşte aceeaşi muncă, prestată de persoane cu calificări şi calităţi personale şi profesionale egale dar de sexe diferite motiv pentru care retribuţia este diferită) prin presiunea psihica îndreptata asupra femeii.

Personal îmi exprim îndoiala ca două persoane să aibă calităţi identice. Discriminarea poate apare pe fondul unei nesiguranţe sau pe o atitudine tradiţionalistă, care continuă să existe în special la segmentul populaţiei sărace, care nu are șanse reale sa iasă din acest cerc vicios (legătura dintre sărăcie – accesul la educație-slujbe mai bine plătite – număr de persoane dependente – copii, bolnavi fiind directa).

Apariţia tribunalelor de muncă ar putea proteja într-o mai bună măsură personalul angajat, implicit femeile. In prezent sectorul de intervenţie al guvernanţilor rămâne însă in zona serviciilor de protecţie socială, în special pentru femeile cu copii (venit minim garantat, ajutor familial complementar sau pentru familia monoparentala rămân surse de subzistenta si nu de ridicare a calității vieții) sau protecției împotriva violentei domestice (mai mult formal numărul centrelor de protecție nu are nici măcar acoperire județeana). Instituțiile existente cu rol in discriminare (Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, Agenția Naționala pentru Egalitate de Șanse) nu au impact real, in mare măsura populația cu acces la informație nu le cunoaște atribuțiile, cu atât mai puțin populația țintă.

Filed under: Analize juridice, Politica, Societate | Tagged: , , , , | Leave a comment »

« Previous Page — Next Page »
  • February 2026
    M T W T F S S
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    232425262728  

  • Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

    Join 50 other subscribers

  • Toate blogurile

    Bloguri, Bloggeri si Cititori

  • NetworkedBlgs