Denisapatrascu's Blog

Curtea Europeana a Drepturilor Omului este menita „sa asigure respectarea angajamentelor ce decurg pentru statele contractante din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Protocoalelor sale” si „impune respectarea drepturilor omului, putand judeca si condamna un stat care a incalcat drepturile unui individ”.

Curtea se constituie in Comitete de 3 judecatori, in Camere de 7 judecatori si intr-o Mare Camera, alcatuita din 17 judecatori. Marea Camera a Curtii este indrituita sa se pronunte asupra cererilor introduse de orice stat referitor la o problema imputabila unui stat, in cazul in care i-a fost deferita prin desesizarea unei Camere. Marea Camera examineaza cererile de aviz consultativ inaintate de Curte, la cererea Comitetului Ministrilor, aviz care priveste probleme juridice referitoare la interpretarea Conventiei si a Protocoalelor sale.

In ce priveste competenta Curtii, este de subliniat ca acopera toate problemele privind interpretarea Conventiei si a Protocoalelor sale, care ii sunt supuse spre solutionare. Curtea are competenta de a solutiona atat cauzele interstatale, cat si cererile individuale, insa pentru acestea sunt de indeplinit conditiile de admisibilitate, si anume :

– nu poate fi sesizata decat dupa epuizarea cailor de recurs interne, si in termen de 6 luni incepand din data deciziei interne definitive;

– nu retine nici o cerere individuala introdusa daca este anonima sau aceeasi cu o cerere examinata de catre curte, sau deja supusa unei alte instante internationale de ancheta sau de reglementare, si daca nu contine eelemente noi.

Si in cazul acestui for figureaza institutia tertei interventii. In afara posibilitatii ca un stat al carui cetatean este reclamat sa prezinte informatii scrise si sa ia parte la audieri in interesul bunei administrari a justitieie, presedintele Curtii poate invita orice stat care nu este parte in instanta, sau orice persoana interesata, aalta decat reclamantul sa prezinte observatii scrise sau sa ia parte la audieri.

Cand Curtea constata ca a avut loc o violare a Conventiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sau a Protocoalelor sale, iar dreptul intern al partii contractante nu permite decat in mod imperfect sa se inlature consecintele acestei violari, Curtea acorda partii lezate, daca e cazul, o reparatie echitabila. In termen de 3 luni de la data hotararii unei Camere, orice parte a cauzei poate, in cazuri exceptionale, sa ceara retrimiterea cauzei in fata Marii Camere.

In ce priveste forta obligatorie si executarea hotararilor Curtii Europene a drepturilor omului, se poate sublinia ca Inaltele Parti Contractante se angajeaza sa se conformeze hotararilor definitive ale Curtii in litigiile in care ele sunt parti si hotararile definitive ale curtii se trimit Comitetului Ministrilor, care supravegheaza punerea lor in executare.

a. DREPTUL LA VIAŢĂ

1. CAZUL GÜLEÇ CONTRA TURCIEI – Decesul unui licean în timpul unei manifestaţii neautorizate

Domnul Hüseyin Güleç, resortisant turc, s-a născut în 1954. Pe 4 martie 1991 are loc la Idil o manifestaţie care îi opune pe manifestanţi forţelor de ordine. Două persoane – dintre care fiul petiţionarului – Ahmed, în vârstă de 15 ani, fiul petentului, şi elev al liceului din Idil, au fost ucise şi alte 12 persoane au fost rănite.

La 5 aprilie 1991 petentul depune o plângere la procurorul Replublicii din Idil împotriva lui X şi a comandantului forţelor de ordine. El afirmă că fiul său a fos ucis de către forţele de ordine, care au tras asupra manifestanţilor pentru a-i împrăştia. Constatând că cererea este formulată împotriva comandantului forţelor de ordine, parchetul se declară incompetent la data de 19 aprilie 1991, deferind spre rezolvare cazul consiliului administrativ al departamentului Şirnak, în confiormitate cu legea care reglementează urmărirea judiciară a funcţionarilor. La 18 octombrie 1991, cazul consiliului administrativ al departamentului Şirnak emite o ordonanţă de ăncetare a urmăririi, pe motivul că moartea victimei a intervenit în cursul unei manifestaţii, fiind imposibil de cunoscut, vinovaţii. Ordonanţa nu-i este adusă la cunoştiinţă petentului[1].

Sesizat din oficiu, Consiliul de Stat confirmă încetarea urmăririi la 13 noiembrie 1991, argumentând imposibilitatea întreprinderii unei urmăriri judiciare împotriva unor funcţionari, dacă identitatea şi statutul lor de funcţionari nu poate fi stabilită.

La 20 ianuarie 1993 petentul se interesează la autorităţi de soarta petiţiei sale din 5.04.1991. Printr-o scrisoare din 3.03.1993 prefectura din Şirnak îi comunică o copie după ordonanţa de încetare a urmăririi şi a hotărârii Consiliului de Stat.

În petiţia sa din 16.03.1993, adresată Comisiei, domnul Hüseyin Güleç, arată că moartea fiului său a fost provocată de gloanţele trase de forţele de ordine în cursul unei manifestaţii şi denunţă imposibilitatea de a supune o plângere jurisdicţiei naţionale penale. în argumentare invocă articolul 2 al Convenţiei.

În raportul său din 17.04.1997, Comisia formulează un aviz potrivit căruia a avut loc o violare a articolului 2 (30 voturi versus 1 vot)[2].

Guvernul formulează o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne, pe motiv că petentul nu ar fi solicitat plata unor despăgubiri în faţa tribunalului administrtiv competent. Excepţia fiind ridicată pentrui prima data în faţa Curţii a fost respinsă pe motiv de prescriere (unanimitate).

Potrivit jurisprudenţei constatate a Curţii, stabilirea şi verificarea faptelor revine în primul rând Comisiei. În speţă s-au constatat : manifestaţia nu a fost una paşnică, s-au produs pagube a unor bunuri mobile şi imobile, răni jandarmilor. Faţă de actele de violenţă, forţele de ordine, prezente în număr insuficient, au făcut apel la întăriri, iar cel puţin 2 vehicile blindate au fost utilizate. Pe când conducătorul Condorului, subofiţerul Nazim Ayhan, afirmă că ar fi deschis focul trăgând în aer, mai mulţi martori afirmă că au fost trase tiruri împotriva mulţimii. Cu toate că a fost negată de guvern, această alegaţie are o bază solidă prin faptul că toţi manifestanţii raniţi au avut răni la membrele inferioare, ceea ce este în corcodanţă cu ricoşerile unor gloanţe având o traiectorie descendentă, ce puteau fi trase din turela unui vehicul blindat.

Curtea admite utilizarea forţei se poate justifica în spiritul paragrafului c al art.2, însă trebuie să existe un  echilibru între scop şi mijloace. Jandarmii au utilizat o armă de mare putere deoarece nu dispuneau de bastoane, scuturi, tiruri cu apă, gloanţe de cauciuc sau gaze lacrimogene. Această lipsă este cu atât mai gravă cu cât, regiunea Şirnak este supusă regimului stării de urgenţă, în perioada respectivă, iar producerea unor tulburării era de aşteptat[3].

În ceea ce priveşte prezenţa altor persoane înarmate în afara jandarmilor, această afirmaţie nu a fost sprijinită nici de guvern, nici de petent, şi este demonstrată şi de Comisie prin aceea că nici un jandarm nu a fost rănit de armă de foc. De altfel urmăririle intentate în faţa Curţii Siguranţei Statului din Dizarbakir împotiva proprietarului a 13 puşti confiscate după incidente şi ale căror cartuşe trase fuseseră adunate de forţele de ordine s-au finalizat prin eliberarea inculpaţilor, nici unul din ei nu participase la evenimentele litigioase.

În concluzie, Curtea consideră că forţa utilizată pentru a-i dispersa pe paricipanţi nu era necesară.

Analiza anchetei oficialilor turci atrage atenţia asupra unor lipsuri de anchetă cu incidenţă asupra rezultatului cum ar fi exemblu intrerogarea a 2 martori subofiţerul Ayhan, conducătorul Condurului, şi domnişoara Cüda Demir, care se afla în imediata apropiere a adoles-centului decedat.

În aceste condiţii, Curtea a ajuns la concluzia că ancheta nu s-a desfăşurat nici în mod aprofunat, nici de către organe independente fără participarea autorului plângerii, care nu a primit notificarea ordonanţei din 18 octombrie 1991 şi a deciziei din 13 noiembrie 1991. În consecinţă a avut loc o violare a art.2 al Convenţiei, din cauza folosirii disproporţionate a forţei, precum şi din lipsa unei anchete aprofundate cu privire la circumstanţele decesului fiului petentului, lucru consemnat cu unanimitate de voturi[4].

În baza art.50, Curtea decide să-i fie alocată petentului suma de 50.000 FF ca daune morale, şi suma de 10.000 FF cheltuieli de judeca-tă, stabilite cu unanimitate de voturi.

b) INTERDICŢIA TORTURII (art.3)

Cazul Tyrer contra Regatului Unit al Marii Britanii- pedeapsa judiciara corporala asupra unui minor in Insula Man

Anthony Tyrer este cetăţean britanic, domiciliat în Casteltown, în insula Man[5]. La 7.03.1972, când avea 15 ani, acesta este condamnat de Tribunalul pentru Tineri local, în baza legii aplicabile în insulă, la 3 lovituri de vergea pentru agresare neproocată cauzând daune corporale (împreună cu alţi 3 adolescenţi, el a rănit un elev mai mare din şcoala sa). Împotriva pedepsei el face recurs la Înalta Curte de Justiţie din Insula Man. Aceasta examinează cererea şi respinge recursul său în apel la 28.04.1972. condamnarea este executată în aceeaşi zi la postul de poliţie, în prezenţa tatălui şi a unuimedic. Condamnatul trebuie să-şi dea jos pantalonii şi slipul şi să se întindă pe o masă pe care se administrează loviturile de vergea.

Abolite în Ţara Galilor, Anglia şi din Scoţia încă din 1948, iar în Irlanda de Nord din 1968, pedepsele juudiciare corporale au fost menţinute pentru unele delicte în legislaţia din insula Man. Aceste pedepse sunt aplicabile faţă de persoanel de sex masculin cu vârste cuprinse între 10-21 ani, numărul de lovituri neputând depăşi 6 pentru un copil (10-13 ani) şi 12 pentru un tânăr.

Insula Man nu face parte din Regatul Unit dar este dependent de Coroană, având guvern, o adunare legislativă şi tribunale proprii. Guvernul britanic o consideră ca pe un teritoriu pe care îl reprezintă în relaţiile internaţionale, în concluzie îi este aplicabilă Convenţia.

În plângerea formulată la 21.09.1972, în faţa Comisiei, Anthony Tyrer pretinde că pedeapsa corporală încalcă art.3 al Convenţiei[6].

Curtea judecă fondul şi consideră că pedeapsa suferită de tânăr nu reprezintă nici “tortură”, nici “pedeapsă inumană” în sensul art.3, pentru că suferinţa pe care aceasta a provocat-o nu a atinsnivelul implicat al acestor noţiuni. În consecinţă se pune întrebarea dacă pedeapsa este degradantă.

În opinia Curţii ca o pedeapsă să fie degradantă şi contrară art.3, umilirea şi dispreţuiea trebuie să atingă un nivel deosebit şi să difere de elementul obişnuit de umilire pe care-l comportă orice pedeapsă judiciară. Aprecierea în această privinţă este relativă, depinzând de natura şi contextul pedepsei, de modalităţile de executare.

Curtea notează că legislaţia insulei Man oferă anumite garanţii, dar notează din ansamblul probelor administrate că, bătaia aplicată petentului este degradantă. Pedepsele judiciare corporale implică prin natura lor ca o fiinţă umană să procedeze le violenţe fizice asupra unuia din semenii săi ; faptul că este o pedeapsă instituţionalizată, combină caracterul procedurii oficiale cu faptul că executanţii sunt persoane străine delincventului.  Deşi petentul nu a suferit leziuni grave, sau permanente, pedeapsa sa a adus atingere demnităţii şi integrităţii fizice a acestuia, încercând angoasa de a aştepta aplicarea pedepsei. Ruşinea de a i se administra loviturile la fundul gol a agravat situaţia, dar nu acesta este factorul determinant.

Guvernul a adus în apărare teza conform căreia locuitorii insulei Man consideră bătaia cu vergeaua un mijloc disuasiv. Curtea răspunde că niciodată nu este admis să se recurgă la pedepse contrare art.3, oricare ar fi efectul lor.

În consecinţă, Curtea hotărăşte că pedeapsa suferită de Anthony Tyrer a încălcat prevederile art.3 cu 6 voturi contra unul.

c) DREPTUL la LIBERTATE şi la SIGURANŢĂ (art.5); PRIVĂRILE de LIBERTATE AUTORIZATE (art.5.1)

CAZUL BOUAMAR contra BELGIEI – Plasarea unui minor într-o casă de arest cu titlu de măsură provizorie de suprveghere

Minor la data săvârşirii faptelor, Naïm Bouamar a locuit din iunie 1977-mai 1978 în diferite centre pentru copii, beneficiind de o acţiune socailă preventivă, prevăzută de legea din 08.04.1965 privind protecţia tineretului. Din iunie 1978, în virtutea aceleiaşi legi, el a constuit în mai multe rânduri, obiectul unor măsuri judiciare.

În 1980, jurisdicţiile pentru tineri iau împtriva sa diferite măsuri provizorii printre care 9 plasări în închisoare, fiecare având o durată maximă de 15 zile. Toate aceste măsuri se înscriu în cadrul unei proceduri de urgenţă prevăzute de art.53 din legea citată, şi se bazează pe faptul că nu s-a găsit o instituţie sau o persoană fizică care să-l primească pe loc, cât şi pe comportamentul periculos al acestuia.

Între aceste plasări, jurisdicţiile pentru tineri îl încredinţau pe petent, printr-o ordonanţă de modificare a măsurii preventive, mediului său familial sau unei instituţii de observare şi educare supravegheată a statului.

În faţa Curţii de Apel din Liége, minorul contestă legalitatea unora din aceste decizii de plasare. Recursurile sale sunt declarate inadmisibile, ca fiind lipsite de obiect, deoarece el între timp şi-a recăpătat libertatea ca urmare a ordonanţelor emise de jurisdicţiile pentru tineri. Din acelaşi motiv, Curtea de Casaţie i-a respins recursurile.

La plângerea sa din 02.09.1980 adresată comisiei, Naïm Bouamar denunţă plasările sale în casele de arest şi condiţiile de recurs ; invocă art.5.1 lit.d, art.5.4 coroborat cu art.14 din Convenţie.

Litera d) a art.5.1 este singurul argument juridic pe care se poate porni acţiunea judiciară a petentului. În ea se stipulează că trebuiesc controlate respectarea regularităţii, inclusiv a căilor legale pe care se inserează detenţia. Regularitatea implică nu doar respectarea legislaţiei naţionale ci şi conformitatea măsurii luate, în scopul protejării individului de arbitrariu.

Curtea recunoaşte spiritul liberal al legislaţiei belgiene în materia delincvenţei juvenile. Aceasta exclude încarcerarea, cu excepţia câtorva situaţii enumerate în cadrul legii. În privinţa arbitrariului, curtea notează faptul că petentul a făcut un tranzit între arestul din Lantin şi familia sa, fără ca acesta să conducă la aplicarea efectivă a unui regim de detenţie. În acea perioada în Belgia nu exista o infrastructură care să pună în practică legea din 08.04.1965. De aceea o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu urmărea un scp educativ. În concluzie, a fost încălcat art.5.1, fapt votat în unanimitate de Curte.

Judecătorul pentru tineri belgian este un organ judiciar, pe care Curtea nu-i poate recunoaşte această calitate din faptul că nu sunt acordate garanţii suficiente ca de exemplu audierea persoanei în cauză şi apărarea prin avocat. În cazul de faţă nu s-a putut demonstra că avocaţii d-lui Naïm Bouamar au avut acces la dosar sau că l-au asistat la proces. În speţă s-a admis cu 6 voturi pentru, că au fost încălcate prevederile art.5.4.

În privinţa ultimului cap de acuzare, Naïm Bouamar invocă faptul că minorii, spre deosebire de adulţii plasţi în detenţie, nu beneficiază de un control al legalităţii acestei legi. Curtea estimează că tocmai caracterul protector al procedurii aplicabile minorilor furnizează o justificare obiectivă şi rezonabilă. Curtea votează în unanimitate că nu sunt încălcate prevederile art.50.

Guvernul belgian este obligat să plătească 150.000 FB despăgubiri d-lui Naïm Bouamar, şi suma de 10.000 FF cheltuieli de judecată.

d) DREPTUL la RESPECT pentru VIAŢA de FAMILIE (art.8). LUAREA de COPII în ÎNGRIJIRE de către AUTORITATEA PUBLICĂ

Cazurile O., H., W., B., R., contra Regatului Unit

Îngrijorarea pe care o produce lipsa bunăstării unor familii, duce la luarea, în virtutea legislaţiei engleze, a unor măsuri de încredinţare a copiilor petentului, autorităţii locale. Aceasta devine investită cu aproape toate drepturile, puterile şi datoriile unui părinte, şi îi revine şi dreptul de a decide dacă petenţii au dreptul să-şi viziteze copiii.

Ordonanţele judiciare obţinute de către autoritatea locală, în iulie 1976, îi încredinţează pe copiii O., H., W., B., R., ai petentului O., născuţi în 1968, 1970, 1971, 1973, 1975. Câtva timp petentul şi soţia sa pot face vizite copiilor, pe care autoritatea i-a plasat la părinţi adoptivi. Ea decide în iulie 1979, ca aceşti copii să rămână să locuiască la familia de plasament, iar vizitele părinţilor naturali să înceteze. Doi dintre copii sunt doptaţi fără ca părinţiilor să li se ceară acordul. Părinţii cer instanţei judecătoreşti, restabilirea dreptului la vizită, dar nu lei se acordă.

Comisia este sesizată la 15.12.1980. petenţii se plang de suprimarea dreptului la vizită a copiilor aflaţi în ăncredinţarea autorităţii locale, de procedura aplicată şi de recursurile de care dispun. Invocă art.6, 8 şi 13 din Convenţie.

Curtea precizează de la început, că nu este competentă să soluţioneze legitimitatea unor măsuri ca plsarea copiilor la asistenţa publică, adopţia lor sau suprimarea vizitelor părinţilor. Curtea a notat că există un amestec in dreptul petentului în viaţa sa de familie, şi respine argumentul guvernului britanic, conform căruia aceste probleme procedurale nu sunt legate de art.8.

Dacă este normal să se acorde autorităţii locale o anumită putere de apreciere, procesul său decizionalnu va putea să nu influenţeze fondul deciziei. Procesul trebuie să garanteze că interesele părinţilor naturali vor fi aduse la cunoştiinţă autorităţii, care va ţine cont de ele, şi că cei interesaţi vor putea oricând face recurs. Curtea consideră că a existat o violare a art.8 în unanimitate, pentru că părinţii naturli nu au fost implicaţi în procesul decizional al autorităţii publice.

Curtea consideră că este imposibil de prevăzut dacă fără lacunele legii, părinţii n-ar fi pierdut copii. Însă se poae estima că au pierdut o şansă egală, datorită încălcării Convenţiei. Această pierdere ca şi sentimentl de nenorocire şi frustrare pe care l-au trait necesită o reparţi acordând despăgubiri de 5.000£ lui O., 8.000£ lui R., şi câte 12.000£ lui H., W., B. pentru pagubele suferite.

e) DREPTUL la RESPECT pentru VIAŢA PRIVATĂ (art.8). PROTECŢIA împotriva VIOLENŢELOR SEXUALE

Cazul X contra OLANDEI – Imposibilitatea de a începe urmarirea penală împotriva autorului unor violenţe sexuale asupra unei minore peste 16 ani dar handicapată mintal

X bolnavă mintal, născută la 13.12.1961, locuieşte într-un camin pentru copii handicapaţi, unde urmează un tratament special. În noaptea de 14-15.12.1977, un anume B. abuzează sexual de ea. La 16.12.1977 tatal ei face plângere la poliţie prevalându-se de autoritatea sa paternă: fiica sa deşi împlinise 14 ani, nu are capacitatea mintală de a acţiona în nume personal. La 29.05.1978, Parchetul decide să nu-l urmărească pe B.pentru că victima nu a făcut plângere în nume personal, în timp util. La 12.07.1979, Curtea de Apel din Arnhem respinge recursul tatălui.

Tatăl sesizează Comisia la 10.01.1980, în nume propriu dar şi în numele lui X. el formulează numeroase reclamaţii: fiica lui a suportat un tratament degradant şi inumam (art.3), o atingere a dreptului lor la respect pentru viaţa privată (art.8), dreptul la respectul vieţii de familie (art.8), implică posiilitatea pentru părinţi să facă recursuri în urma unor violenţe sexuale suferite de copii lor, mai ales dacă tatăl este reprezentantul legal al copilului; fiica lui şi el însuşi nu au dispus de un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale (art.13), situaţia în litigiu îmbracă un caracter discriminatoriu contrar art.14.

Curtea consideră că apărarea drepturilor şi valorilor fundamentale trebuie realizate de codul penal. Aceasta nu se poate realiza pe baza art.248 ter.) din Codul Penal Olandez. Cum nici o altă dispoziţie nu asigură o protecţie concretă şi efectivă, Curtea decide cu unanimitate că X a fost victima unei încălcări a art.8 din Convenţie.

În baza art.50, Curtea decide în unanimitate acordarea lui X a unei despăgubiri morale de 3.000 de florini.

f) DREPTUL la INSTRUIRE (art.2 din Protocolul nr.1)

a. LIMBA de ÎNVĂŢĂMÂNT

Cazul “lingvistica belgiană” – Absenţa sau insuficienţa a învăţământului în limba franceză în comunele regiunii de limbă unică olaneză din Belgia

La originea cazului stau 6 cereri introduse între iunie 1962-ianuarie 1964, de către 324 locuitori din Alsemberg, Beersel, Kraainem, Anvers, Gand, Louvain şi din Vilvorde, zone considerate de lege de limbă olandeză. Populaţia lor cuprinde în proporţie variabilă francofoni.

Petenţii, părinţi ai copiilor de naţionalitate belgiană, acţionând în nume propriu, dar şi în cel al copiilor lor minori în număr de peste 800, doresc ca aceştia să primească educaţie în limba franceză. Reclamaţiile lor erau îndreptate contra unei serii de dispoziţii ale legislaţiei belgiene, şi în special contra legii din 30.07.1963 privind regimul lingvistic al învăţământului , care au abrogat 2 legi din anul 1932, încă în vigoare la introducerea primelor cereri. Reproşurile la adresa guvernului belgian privesc lipsa şcolilor de limbă franceză, a subvenţiilor şcolare, refuzarea omologării certificatelor de studii eliberate de aceste şcoli, închiderea accesului copiilor la clasele franceze existente în anumite locuri, ce-i obligă la instruirea la şcolile locale cu predare în limba olandeză, sau la migraţia spre zona capitalei sau a Walonia, ce ar aduce cu ea riscuri grave şi neplăceri.

În consecinţă părinţii denunţă violarea art.8, 9, 14 din Convenţie şi art.2 al Protocolului nr.1. Pledoaria guvernului belgian se bazează pe lipsa de autoritate a Comisiei în problema în cauză considerată de competenţă naţională. Curtea refuză argumentarea guvernului belgian considerând căsunt încălcate dispoziţii ale Convenţiei.

Curtea recunoaşte că dreptul la instruire necesită o reglementare internă dar ea nu trebuie să aducă atingere esenţei acestui dreptşi nici să lovească alte drepturi specificate de Convenţie.

Pe baza interpretării generale pe care o reţine, Curtea în baza următoarelor argumente:

1. atât timp cât şi legile din 1932, şi cele din 1963 se opuneau creării şi subvenţionării uno şcoli care nu s-ar conforma prescripţiilor generale de ordin lingvistic;
2. retragerea totală a subvenţiilor şcolare care întreţineau un învăţământ în altă limbă;
3. condiţiile care sunt impuse pentru copii care nu locuiesc lângă capitală, sau în Walonia, pentru învăţământul in aceste zone;
4. refuzul omologării certificartelor de învăţământ neconforme cu prescripţiile lingvistice în materie;

decide că este violată Convenţia, şi îşă rezervă dreptul de a cere pentru petenţii interesaţi despăgubiri echitabile în baza art.50.

b. EDUCAŢIA SEXUALĂ în ŞCOALĂ

Cazul KJELDESEN contra Danemarcei – Educaţia sexuală obligatorie în şcolile primare publice

În Danemarca, educaţia sexuală a făcut parte din programul facultativ al şcolilor publice. În 1970, parlamentul aprobă o lege prin care această materie nu mai are autonomie ci trebuie integrată în predarea altor materii, la toate nivelurile în cadrul materiilor şcolare normale, în special limba daneză, cristianismul, biologia, istoria şi instruirea familială.

În perioada în cauză, învăţământul primar dura 9 ani; un al 10-lea an precum şi anul pregătitor era facultivi.

Petiţionarii, părinţi ai copiilor şcolari, se opun educaţiei sexuale intergrate, şi prin aceasta obligatorie, preferând să-şi educe copii singuri în acest domeniu, dar cererile de dispensă sunt respinse de autorităţi.

Dl. Viking Kjeldsen şi soţia sa, Annemarie, au o fiică şi locuiesc la Varde. După ce şi-au retras copilul de la o şcoală publică din localitate şi au instruit-o acasă timp de un an, fetiţa reluând cursurile învăţământului public, în august 1972. Fetiţa este diabetică şi nu poate urma cursurile unei şcoli particulare, cea mai apropiată fiind la 19 km de casă.

Dl. Viking Kjeldsen sesizează Comisia la 4.04.1971, susţinând că educaţia sexuală, aşa cum a fost introdusă de legea din 1970 violează art.2 al Protocolului nr.1 şi invocă art.8, 9, 14 din Convenţie.

Curtea examinează sesizările din prisma celei de-a doua fraze a art.2 din Protocolul nr.1. Statul trebuie să respecte convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor în cadrul ansamblului programului de învăţământ. El trebuie să vegheze ca informaţiile caree figurează în programa şcolară să fie difuzate în mod obiectiv, critic şi pluralist. Îi este interzis să urmarească un scop de îndoctrinare, care poate fii considerat că nu respectă convingerile părinţilor.

„Educaţia sexuală tinde, înainte de orice altceva, să informeze tinerii. Indiscutabil nu pot fi excluse din partea celor care transmit inormaţia aprecieri care să încalce domeniul religios sau filozofic, căci este vorba de un domeniu unde judecarea realităţii se revarsă asupra judecăţilor de valoare. Statul încearcă să tragă un semnal de alarmă în privinţa riscurilor la care se pot expune tinerii printr-o viaţă sexuală întâmplătoare, fără a îndoctrina tinerii spre un comportament sexual determinat, aceştia având întreaga facultate de opţiune.” Deşi aceste considerente sunt de ordin moral şi aprecierea generală este că sunt binevenite, totuşi modalitatea de punere a lor în practică poate aduce atingere unor convingeri morale ale tinerilor şi ale părinţilor lor. În acest context, Curtea consideră că nu a existat o violare a art.2 din Portocolul nr.1.

O altă acuză la adresa guvernului danez este aceea că, sunt victime ale unei discriminări bazate pe religie şi incompatibilă cu art.14 din Convenţie, subliniind că legislaţia daneză permite părinţilor să-şi scutească copii de la cursurile de educaţie religioasă dar nu şi de la  cele de educaţie sexuală. Curtea examinează cererea subliniind că există o diferenţă între cele două discipline, prima exprimând doctrine şi concepte relative de la o cultură la altă, spaţial şi temporar, în timp ce ceea de-a doua exprimă simple cunoştiinţe general valabile. De aici rezultă că diferenţa invocată se sprijină pe elemente de fapt diferite şi nu încalcă art.14 (6 voturi pentru, contra 1 vot).

c. PEDEPSELE CORPORALE  în ŞCOALĂ

Cazul CAMPBELL contra REGATULUI UNIT – Pedepsele corporale în şcolile publice din Scoţia

Doamna Grace Campbell are un fiu de vârstă şcolară şi locuieşte în Scoţia. Ea se plânge de recurgerea la pedepse corporale, ca măsură disciplinară, în şcolile publice din Scoţia în special cea frecventată de fiul său, ce constau în lovirea palmei cu o curea din piele, pentru o conduită proastă, atât în timpul orei de curs, în faţa colegilor, cât şi în afara ei, de către director sau adjunctul acestuia, în biroul unuia dintre ei.

Gordon Campbell urmează cursurile şcolii catolice Sf. Matei din Bishopbriggs, regiunea Strathclyde. Serviciul academic regional respinge cererile d-nei Campbell, care doreşte să aibă siguranţa că fiului ei nu i se vor aplica o pedeapsă corporală pe motive disciplinare. În fapt, lui nu i s-au aplicat nicicând astfel de pedepse.

În dreptul scoţian învăţătorii pot folosi pedepse corporale cu moderaţie în scop disciplinar. Dacă ar aplica o pedeapsă în mod nelegal sau excesiv, arbitrar sau cu cruzime, ar fi o agresiune care poate duce la acţiuni de despăgubire sau urmărire penală.

Comisia este sesizată la 30.03.1976 fiind denunţată o violare a art.3 din Convenţie, şi aliniatului 2 art.2 Protocolul nr.1.

Curtea notează că un simplu risc de acţiuni interzise a art.3 din Convenţie poate viola acest text. Analizând art.3, Curtea nu poate încadra pedeapsa corporală din şcoli nici în tortură, nici în tratament inuman şi nici în tratament degradant –cu excepţia cazului când ar fi cauzat celor interesaţi o umilire care să atingă un minim de gravitate apreciat prin prisma circumstanţelor.

Curtea constată absenţa unor probe evidente, la copilul în cauză, a unor efecte nefaste psihologice sau de alt fel. În acest context nu s-a putut stabili o încălcare a art.3.

Examinând cazul din perspectiva aliniatului 2 al art.2 al Protocolului nr.1, Curtea aminteşte că statele contractante (inclusiv Scoţia) trebuie să respecte convingerile părinţilor în exercitarea ansamblului funcţiilor lor în materie de educaţie, învăţământ şi disciplină. În cazul de faţă părerile doamnei Campbell asupra pedepselor corporale sunt în contradicţie cu viziunea legiuitoruilui scoţian.

Curtea respinge argumentul guvernului, conform căruia politica sa de abolire treptată a pedepselor corporale ar fi suficientă pentru respectarea convingerilor părinţilor.

Curtea decide că petenta a suferit o violare a art.2 cu un scor de 6 voturi contra 1.

Doamna Campbell cere suma de 3.000£ cu titlu de indemnizaţie justă pentru cheltuielile personale făcute, o sumă suplimentară pe care nu o indică, pentru costurile suplimentare pe care le implică învăţământul copiilor ei  şi 10.856,6£, din care se scad sumele luate de la Comisie, drept ajutor judiciar, pentru cheltuielile de judecată şi taxe. Dorea de asemenea şi un angajament din partea guvernului prin care să se stipuleze că nici unul din copii ei nu vor suferi pedepse corporale în şcolile din Regatul Unit.

Curtea decide că Regatul Unit trebuie să verse, drept cheltuieli de judecată şi taxe, suma de 940£ doamnei Campbell, şi declară inacceptabile şi respinge cererile de satisfacere echitabilă pentru surplus în unanimitate.

[1] E. Decaux şi P. Tavernier ,,Cronique de jurisprudence de la Cour Europeenne des droits de l’ homme”, J.D.I, 1999, pag. 224-226

[2] R. Koerning-Joulin “Droits de l’homme” R.S.C.D.P.C. 1999, pag 384-400

[3] F. Sudre “Droit de la Convention Europeenne des Droits de l’homme”, J.C.P. 1999, nr 3, I, 105

[4] Vincent Berger “Jurisprudenţa CEDO”, ediţia 3, pag 11-15

[5] D.Bonner ”The beginning of the end for Corporal Punishment?” MLR, 1979, pag 580-586

[6] G. Cohen-Jonathan “Court Europeenne des droits de l’homme”, 1979, pag.471-473

Filed under: Analize juridice | Tagged: CEDO, minor, spete europene | 2 Comments »